Răzlețe-mi mai sunt privirile acuma
Ce cad frânte pe-o lume-ntunecoasă,
Răzleț și gându-mi ca valul unde spuma
Rămas-a caldă pe plaja răcoroasă,
Răzleț sunt însumi, la fel totul în mine...
Plutesc pe marea rece-a singurătății
Ca și-un nebun ce parcă nu-și revine
Din noaptea-i de vis, din ziua judecății !
Și inima-mi saltă în amintirea ta
Ca un străjer pătruns de insomnie;
Te cheamă, geamănă, ca s-o asculți așa
Cum numai tu știai sub flori de iasomie!
Ce noapte plină de romanță, ce trăiri
Avut-am noi, cu șoapte în cosiță !
De sus ploua cu raze a căror licăriri
Plângeau duios pe galbena-ți rochiță.
Eram visul scânteietor scăldat de lună
(Martorul tainic al nopților senine!)
Priveam în ochii tăi și inima-mi nebună
Sărea din cercu-i de foc și de lumine!
Gurița-ți dulce ca glasul primăverii
Năștea cuvinte țesute în iubire,
Iar păru-ți moale ca cel al Cosânzenii
Curgea mănos pe-a spatelui golire!...
Și adierile de vânt în șoaptă le aveai,
Iar glasul tău era un susur de izvor.
Adesea te pierdeam prin florile de Mai...
O, floare, tu...(de-ai ști, chiar știi?!)... cât te ador!
Virgil Ursu Munceleanu
