CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  





Necăjitul povestire -ultimul fragment
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
― Dar, am prea multă responsabilitate. Îmi este şi mie greu, nu crezi? Ţie nu-ţi prea pasă, intri în birou la ora şapte, ieşi la trei, stai cu nasul în hârţoage, habar nu ai cum se lucrează cu omul, şi-mi faci mie, morală. 
  
S-au mai ciondănit ele, dar nu cu răutate. 
  
  
― Bună ziua, domnule Duican! Nu cred că mă cunoaşteţi, sunt învăţătoarea fetei dumneavoastră. Nu aţi venit la şcoală să vă interesaţi cum învaţă fiica dumneavoastră! 
  
― Ce să fac, doamna învăţătoare? Am rămas singur, cu trei copii. Nevasta este în Spania, să mai câştige un ban, că nu ne mergea prea bine. Eu am lucrat la CFR, dar s-au făcut reduceri şi am rămas fără salariu. 
  
― Fetiţa este bună la carte, dar ar putea fi şi mai bună dacă nu ar avea atâtea responsabilităţi. E prea mult pentru ea şi o mai şi bateţi. Soţia vă trimite bani, de ce nu încercaţi să cereți ajutor unei rude pentru gospodărie, să puteți lăsa fata să înveţe? 
  
Bărbatul plecă capul, poate ruşinat, dar totuşi, nemulţumit: 
  
― Păi, dacă îmi i-au ajutor în gospodărie, ce bani ne mai rămân? Vrem să ne facem o casă nouă! 
  
― Şi atunci preferaţi să exploataţi fata?! Casa asta e frumoasă şi pare bună, de ce doriţi alta? 
  
― Ei, nu vedeţi dumneavoastră, domnişoară, ce case se construiesc acum? Cu etaj, cu baie şi centrală termică. Nu vom rămâne mai prejos! Suntem o familie cu pretenţii! 
  
Doina rămase nedumerită. Ea credea că familiei îi merge foarte greu, dar află că ambiţiile sunt mai importante decât educaţia copiilor. 
  
― Nu pot să vă dau sfaturi, dar v-aş ruga să nu mai bateţi fata! 
  
― Cum? Ea v-a spus că am scuturat-o niţel? Îi arăt eu! 
  
Doina gândi că a dorit să atenţioneze părintele, dar se pare că a făcut mai rău. După cum se vede, aici părinţii au nevoie de educaţie serioasă, dar nu este prea târziu? Plecă tristă şi, desigur, nemulţumită! Mă lupt cu morile de vânt! Cât de mult pierd copiii! Păcat! Mâine încerc să aflu ce se întâmplă cu băiatul Stoican. Tristeţea lui, mă deprimă. 
  
  
― Cum să-ţi spun copile? Constantin sau Petru? 
  
Băiatul ridică o privire contrariată. Ea, Doina, îl rugă să rămână după ore, să vorbescă ceva cu el. 
  
― Nu, nu Constantin! Pe mine mă cheamă Petru, ca pe tata! 
  
― Dar în catalog ai două nume, nu te supăra pe mine, Petrică! 
  
Învăţătoarea îi zâmbi copilului, în speranţa că-l va vedea şi pe el zâmbind. Dar, copilul se întristă şi mai tare. 
  
― Petrică, eşti bolnav? Te doare ceva? 
  
― Nu! răspunse el. 
  
― Atunci ce este cu tine? De ce eşti tot timpul încruntat? Nu-ţi place şcoala? 
  
Băiatul tresări, speriat. 
  
― Nu, nu! Aici la şcoală mă simt cel mai bine. Aici cu colegii mei şi cu dumneavoastră! 
  
O spuse apăsat, de parcă dorea să o convingă pe învăţătoare. 
  
― Dar de ce nu te joci şi tu în pauze, ca ceilalţi copii? 
  
― Nu pot! răspunse el. 
  
Doina înţelese că acest copil suferă foarte mult. 
  
― Petrică, dar a trecut un an, aşa am înţeles de la mama ta, de când a murit tatăl tău! O să discutăm într-o zi despre asta. Dar voi aveţi şi oră de religie! Acolo să puneţi întrebări! Dacă aşa a dorit, tatăl tău, să moară, tu nu eşti vinovat! 
  
Băiatul sări plin de supărare! 
  
― Nu, nu doamna învăţătoare! Nu el a vrut să moară! Constantin, el l-a împuşcat pe tata! 
  
Doina, înmărmuri! Atâta suferinţă, atât de multă ură simţi în glasul băiatului, încât rămase amuțită. Copilul îşi dădu seama că a făcut o gafă. Ar fi dorit să retragă cuvintele spuse, dar era prea târziu. Doina înţelese. Copilul ştie ceva ce nimeni nu ştie! Mângâie băiatul, şi-i spuse: 
  
― Eşti trist, băiatule, porţi cu tine un secret prea mare. Dar tu, singur, hotărăşti dacă îl dezvălui. Eu nu te forţez. 
  
Băiatul plânse, tăcut. Se ridică apoi, o salută pe învăţătoare şi ieşi. Ce matur este acest copil! Unde este copilăria lui, unde s-a dus? Câtă suferinţă se ascunde în mintea unui copil de nici unsprezece ani când, un secret imens îi acaparează viaţa, mai bine spus copilăria. Petrică, atunci în seara când mama veni acasă însoţită de domnul Constantin, nu înţelesese prea mult. Moartea tatălui, pusă pe seama sinuciderii, pe el, copil de zece ani, l-a marcat profund. A simţit mereu că nu este iubit de mamă, singura lui speranţă, cel ce în timpul scurt îi dăruia dragoste de părinte, era tatăl. La început, când suferinţa imensă i-a acaparat zilele şi nopţile, nu s-a gândit la aceea noapte dinaintea morţii tatălui. Era prea mic să poată face legătura. La interogatoriul ce a urmat, desigur, a povestit de vizita lui Constantin la ei acasă. Nu, nu ştiu ce discutau, îi zise băiatul celui ce îl ancheta, gândind că nu este frumos să asculţi pe la uşi. Dacă îi spune mamei? Să vezi atunci scandal şi bătaie! Copilul tăcu şi păstră fără a da prea mare importanţă cuvintelor cheie. Dar mintea lui nu sta pe loc. Se frământa, căuta! De ce tata s-a împuşcat? Doar mi-a promis că mă învaţă să joc şah, mi-a promis o vacanţă la mare! Gândea, gândea, căuta! Ceva nu se leagă! 
  
Aduse din nou la lumină seara sau poate chiar noaptea în care mama a venit acasă târziu. Ce-i drept nu s-a discutat nimic despre tata, din câte auzise el, dar de ce au venit împreună? Îi veneau în minte cuvintele lor. Da, îşi amintea! Mama l-a întrebat ceva pe Constantin! Acesta i-a răspuns... să-mi amintesc... da, ...a spus am tras din faţă! Ce putea să tragă din faţă ? Frământarea băiatului a durat mult. Nu poţi cu mintea de copil să crezi că adulţii pot face lucruri rele sau, poate, foarte rele! Dar un gând nu-i da pace! Ce caută domnul Constantin la noi? Vine foarte des! De ce? A auzit o vecină, vorbind la magazin: 
  
― Florica asta îşi dă arama pe faţă de când i-a murit, Dumnezeu să-l ierte, bărbatul! 
  
― Taci, tu, feciorul ei este aici în magazin, îi spuse bârfitoarei vânzătoarea. 
  
Dar băiatul auzi! Se adunau cuvinte, fapte, ce-l făceau să se întrebe: nu cumva mama şi Constantin se iubesc? 
  
Petrică primi o bătaie cruntă de la mamă. 
  
― Măi fată, ai înebunit? îi spuse Olga fiicei sale. Florico, ce ai tu cu acest copil? Nu e de ajuns că a rămas orfan de tată? Nu te mai recunosc, Florico! Lumea în sat vorbeşte că voi doi, tu şi Constantin aţi pus la cale moartea bărbatului tău! Crezi că cei de la anchete or sta cu mâinile în sân? Nu s-or dumiri că ceva necurat s-a întâmplat pe acolo? Doamne fereşte, Florico! Sper că sunt doar răutăţi ale oamenilor. Dar, de ce chinui tu copilul ăsta? Cu ce ţi-a greşit? Munceşte pe lângă casă, învaţă foarte bine, are grijă de Nicu, frate-său! Ce mai vrei, fată? 
  
Florica furioasă îi răspunse: 
  
― Ce te bagi, mamă? Copilul ăsta nu m-ascultă! I-am spus de trei ori să cureţe zăpada la drum! El, nu, că are de învăţat! S-a făcut rău! Mă priveşte cu ură și îmi răspunde obraznic. De la moartea lui tată-său, în loc să fie alături de mine, e împotriva mea! 
  
― Şi tu? Nu ai nicio vină? Ce caută Constantin la tine acasă? 
  
― Dar muncim împreună! Ce m-aş face fără câştigul ce vine din vânzarea lemnului? Măcar atât mi-a rămas de la el, bucata asta de pădure! Cu ce să hrănesc trei copii? 
  
Femeia plecă capul, necăjită și gândi: Fata mea nu mai este cea pe care o cunosc eu! Poate n-ar fi trebuit să mă bag, atunci după viol! Nu s-au iubit şi n-a ieşit nimic bun din căsnicia asta! Noroc de frumuseţea asta de copii. Olga nu spuse nimic și ieşi amărâtă din casa fiicei. Dar, dacă e ceva adevărat din ce vorbeşte lumea? Dacă cei doi au un amestec în moartea omului? Ferească sfântul! Vai şi amar de copii! Petrică, plânse în tăcere după ce plecă şi bunica. Dacă nu ar fi fost bunica, scandalul s-ar fi amplificat! Petrică îi spuse mamei: 
  
― Mă baţi mai mult, de când a murit tata! De ce, mamă? 
  
Florica după plecarea mamei se linişti. Ce este cu mine? Ce vină are copilul ăsta că eu sunt o criminală? Era pentru prima oară când recunoştea faţă de sine, adevărul! Crunt adevăr! Ce-i drept, amândoi, ea şi Constantin, au gândit mult cum să facă să scape de Petre Stoican, bărbatul său! Nu numai aşa-zisa lor dragoste i-a împins la crimă. Matrapazlâcurile făcute de Stoican, care din răzbunare, pusese la cale să arunce în mare parte vina pe umerii lui Constantin, au dus la ură! Dar, de aici şi până la crimă e cale lungă şi fără logică. 
  
Dimineaţa, Petrică se sculă trist, nespus de necăjit. Cum să fac să o îmbunez pe mama? Eu nu vreau s-o supăr, dar ieri chiar nu am putut merge la curăţat zăpada şi, de altfel, nici nu era aşa de multă, doar alaltăieri am curăţat-o iar noaptea a nins puţin. Se grăbi să se îmbrace, să nu întârzie la şcoală. Ghetele îl cam lăsau dar nu îndrăznea să-i spună mamei. Dar ce să facă? Îi va spune totuşi, îi era frig la picioare. Intră în clasă, roşu la faţă şi destul de vesel, o joacă cu zăpada îşi dorea! Aici, ea nu-l vede! Deschise cartea, se pregăti pentru oră. Aveau matematică. Învăţătoarea intră în clasă supărată. 
  
― V-am adus lucrările, copii! Nu sunt prea mulţumită. Unii dintre voi chiar m-au dezamăgit! Stoica, ai făcut o lucrare slabă! Ce este cu tine? 
  
Copilul se ridică ruşinat, se duse la catedră să-şi i-a lucrarea. Nota şase! Aşa o notă nu a mai avut el în catalog, nici măcar atunci, în toamnă, când a lipsit o lună. Privi lucrarea. Da, făcuse greşeli. Dar curios lucru, el ştia ce a greşit, ştia şi cum era corect. Atunci, de ce am greşit? se întrebă el. Cu tristeţe îşi aminti ziua aceea. Fusese preocupat de discuţia la care a participat, în secret, şi la care nu renunţa nici acum să o analizeze. De altfel, începu să priceapă, atât cât îi permitea vârsta. Când se terminaseră cursurile, ieşi marcat de tristeţea dezamăgirii. Nu mai avea chef să facă bulgări de zăpadă. Doina îl urmări, privind de altfel și la elevii clasei, dar rămânea preocupată de Petrică. Începu să fie din ce în ce mai neliniştită. Băiatul devine tot mai neatent, mai trist. Eu ştiu ce-l frământă. Copilul poartă un nimicitor secret ce-l poate distruge. Ce aş avea eu de făcut? Ce îmi revine mie? Trebuie să stau de vorbă cu maică-sa! 
  
  
Ajunse acasă. Luci încă nu sosise de la serviciu. În timp ce îşi încălzea mâncarea sună telefonul. Prietenul ei, dragul ei Doru, îi făcea o propunere. 
  
― De când nu am mai ieşit noi, Doina? Vin să te iau. Mergem la oraş. Să nu aud vreun refuz. 
  
Doina râse de insistenţa lui. Îi era foarte drag domnul inginer, dar munca lui îi răpea prea mult timp. Noroc că a venit iarna și acum se pot vedea mai des. Doru intră în casă, fericit! 
  
― Am o veste!!! 
  
― Ce este Doru? Ce te bucură atât de mult? Să ştii, am nevoie de veşti bune! Sunt cam supărată. 
  
Doru o sărută, îi mângâie bretonul, obrajii. O strânse în braţe fericit. 
  
― Hai să bei o cafea, dragul meu! 
  
Aduse cafeaua fierbinte și se aşezară comod pe fotolii. Doru, în timp ce-și sorbea cafeaua, privea la nişte hârtii pe care le scoase din mapă. 
  
― Pentru vacanţa de iarnă ţi-am pregătit o surpriză! Plecăm în concediu. Vom petrece şi revelionul într-un cadru de vis. 
  
― Asta da surpriză! zise Doina. Mă simt atât de obosită! Unde mergem? 
  
― La Buşteni! Numai la munte ne vom reface forţele. Amândoi avem nevoie de linişte, frumuseţe, destindere şi o atmosferă plăcută de munte. 
  
Erau fericiţi! De altfel, nu mai era mult până atunci. O lună. 
  
― Ce bine că am mai găsit bilete! Şi ce te frământă, Doina? Sper că nu eu sunt cauza! Ţi-am declarat iubire mea fără margini. Nicio clipă să nu te îndoieşti de mine. 
  
Zâmbiră! Doina se cuibări în braţele lui. 
  
― Am o poveste tristă în clasă. De ce să te încarc şi pe tine cu problemele elevilor mei? 
  
― Spune, descarcă-ţi sufletul! Face bine echilibrului tău fragil! 
  
― Dacă ar fi atât de simplu! Am un copil problemă! E foarte bun elev, cel mai bun! 
  
― Şi, nu îţi este de ajuns? 
  
― Nu, nu îmi este de ajuns! 
  
Doina începu povestea cu aceea zi de toamnă în care îşi vizită elevul acasă. Doru, la început nu fusese prea atent și se gândi că Doina îşi face prea multe griji, cred că exagerează. Dar, ceva îi atrase atenţia. Numele de Stoican! 
  
― Ai un elev Stoican? Este băiatul inginerului silvic, ce s-a sinucis? 
  
― Da, el este elevul din clasa mea. Este ascuns un mare secret şi, bănuiesc, că băiatul ştie ceva! 
  
― E foarte interesant ce mi-ai spus, Doina! 
  
Doru rămase pe gânduri după ce află despre copil, elevul Doinei. 
  
― Întâmplător, am aflat şi eu ceva legat de aşa-zisa sinucidere a lui Stoican. Nu prea cred că a fost o sinucidere. Am un vechi prieten, Dumitru Pop, care îl cunoştea foarte bine pe Petru Stoican. Cred că erau prieteni. Dumitru mi-a povestit cu ceva timp în urmă că aflase de la Stoican că nevasta lui are un amant, şi unde mai pui că se căsătorise cu ea din nu ştiu ce fel de obligaţie, dar tot el i-ar fi spus... Dumitre e o greşeală de tinereţe şi nimic nu rămâne neplătit. Dumitru, i-ar fi văzut pe cei doi iubiţi, în mare tandreţe, astfel că şi-a dat seama că Stoican a avut dreptate. Întorcându-se de la Ocolul Silvic unde se dusese pentru un control (el e silvicultor, inspector zonal), anunţă organele care făceau ancheta morţii suspecte a lui Stoican, de ceea ce văzuse. Deocamdată, încă se fac cercetări, lipseşte un element important în desfăşurarea anchetei. Şi, acum, aud de la tine că băiatul lui Stoican este elevul tău, şi că ar şti ceva legat de moartea tatălui. De ce nu mi-ai spus asta mai demult? 
  
― Stai, dragă, dar dacă nu am vorbit despre asta, de ce să-ţi fi spus? Şi să-ţi mai spun ceva important! Copilul mi-a dat de înţeles că ştie ceva, dar eu nu-l pot forţa să-şi destăinuie secretul. Este vorba de mama lui. Aici el hotărăşte, nu crezi? 
  
― Nu, nu cred, Doina! Nu este bine! Trebuie să faci ceva! 
  
― Ce să fac? Nici eu nu ştiu cum să procedez! 
  
― Să stai de vorbă cu băiatul în mod foarte serios, explică-i! 
  
Dar lucrurile s-au amânat. A venit vacanţa. 
  
  
― Plec la Buşteni, acolo voi face şi revelionul, îi povestea Doina, prietenei Luci. 
  
― Nu încerca să mă faci invidioasă! Chiar mă bucur pentru tine, Doina! În ultimul timp ai devenit nesuferită, mai scap şi eu de tine două săptămâni. 
  
Luci râse de vorbele ce i le spusese Doinei, nu de alta, dar să nu creadă fata că ea a vorbit serios. 
  
― Lasă, ştiu eu că te bucuri că te las singură! Victor aşteaptă cu nerăbdare să te ceară de nevastă. Acum soseşte momentul, aveţi libertate! 
  
― Hmm! Ce crezi tu, Doiniţo? Nu aici între patru pereţi mă cere el de nevastă! Mergem şi noi să petrecem revelionul într-un loc magic. Erau vesele, veneau sărbătorile, însoţite de bucurii. 
  
  
S-au întors, regretând că timpul a trecut atât de repede. 
  
― Ce scurtă a fost vacanţa! Luci, ce-ţi străluceşte pe deget? Doar nu cumva...? 
  
― DA, da! ţipă Luci. M-am logodit! Poţi să mă feliciţi, Doina! 
  
Se pupară fericite. 
  
― Dar tu? Cum te-ai simţit la munte? 
  
― Formidabil! Doru este un partener excelent! Un băiat de nota zece! M-am simţit minunat! M-am refăcut în vacanţa asta, dar nu mi-ar fi stricat măcar trei zile în plus. 
  
― Chiar aşa, Doina? Gândeşte-te, eu am avut concediu doar trei zile şi până la vară când sunt programată pentru concediu, am să tot muncesc. Acum vezi care este avantajul vostru, a celor din învăţământ? 
  
― Da, te-ai „revanşat” acum, îi zise Doina prietenei. Asta ca răspuns la atacul meu cu ceva timp în urmă. Oftară, amândouă. Ei, avem parte amândouă de bune şi rele, asta e! Şi, în continuare, ce aţi hotărât? Mă laşi singură, te muţi cu viitorul soţ? 
  
― Nu Doina! Deocamdată rămân cu tine. Nu ne-am planificat nunta, dar îţi mărturisesc, sunt foarte fericită. 
  
Au tot discutat, de toate, făcând şi diverse planuri financiare și la urmă Doina îi spuse prietenei sale: 
  
― După-amiază am programat o vizită familiei Stoican. Doresc să clarific situaţia copilului, va începe un nou trimestru, nu vreau să-l văd din nou trist. 
  
― Nu ştiu dacă faci bine, Doina. Femeia aceea, mama băiatului, e o femeie rea. Vei avea probleme, îi zise Luci. 
  
― Mă descurc eu! Am mai fost acasă la băiat. 
  
Plecă destul de târziu, să fi fost ora patru după-amiază. Urcă mica pantă ce ducea spre casa unde locuia familia Stoican. Curtea era pustie. Sunt în casă, doar e iarnă! Totuşi, când văd derdeluşul ăsta, m-aş da şi eu cu săniuţa. Cum se face că cei trei copii sunt atât de cuminţi într-o zi de iarnă așa frumoasă? Intră în curte, se scutură de zăpadă şi bătu la uşă. Auzi paşi mărunţi apropiindu-se de uşă. Un băiețel, fratele lui Petrică deschise uşa. 
  
― Petrică, strigă el, a venit doamna ta, de la şcoală! și îi trânti uşa în nasul învăţătoarei, lovindu-i vârful cizmei. 
  
Petrică apăru în uşă: 
  
― Iertaţi-l doamna învăţătoare! 
  
Doina intră în camera caldă şi curată. Băiatul mic privea la televizor, fetiţa scria la masă, probabil îşi făcea temele, doar mâine începe şcoala. Cam târziu cu lecţiile, gândi Doina. Petrică, după cum se vedea, venise de afară pentru că avea obrajii roşii. 
  
― Ce faceţi, copii? Am venit să văd cum ţi-ai petrecut vacanţa, ai citit cărţile pe care le-am recomandat la oră? 
  
― Am citit, două din ele. 
  
― Mama, nu este acasă? întrebă Doina. 
  
― Este în vecini, merg s-o chem, zise fetiţa. 
  
Îşi trase nişte şoşonei pe picioare şi aşa dezbrăcată ieşi în curte. Doina nu reuși s-o convingă să îmbrace o haină. 
  
― Aşa e ea! Apucată, zise Petrică. Apoi când răceşte plânge şi nu vrea să meargă la şcoală. 
  
Fetiţa intră după puţin timp. Mama o certa: 
  
― Iar îmi răceşti, fată! 
  
― Bună ziua, domnişoară! Nu a început încă şcoala şi deja aţi apărut? 
  
Voia să fie ironică, să-i arate, ei, învăţătoarei că nu-i convine, vizita. 
  
― Mă bucur să vă văd, doamnă Stoican. Ce să fac? Sarcini de serviciu. Am fost şi la alţi colegi de ai lui Petrică, minţi Doina. 
  
― Doresc să vorbesc cu dumneavoastră ceva foarte important. Dacă ne putem retrage în altă cameră, ar fi foarte bine. 
  
― Poftiţi, domnişoară, am făcut focul în sufragerie, acolo putem discuta. 
  
După ce Doina se aşeză, Florica privind întrebătoare, îi spuse: 
  
― Ce s-a întâmplat? Băiatul vă face necazuri? Nu-mi vine să cred! 
  
― Nu, doamnă Stoican. Alta este problema! Având în vedere că începem din nou școala, nu pot să-l las pe fiul dumneavoastră în aceeaşi stare, în care se află de un timp încoace. 
  
Florica privi mirată şi chiar speriată spre Doina. 
  
― Despre ce vorbiţi? S-a plâns copilul de ceva? 
  
― De ce anume ar trebui să se plângă? Nu, nu s-a plâns, dar e foarte schimbat şi chiar la învăţătură începe să şchioapete. Bănuiesc că, are probleme acasă! 
  
Florica sări, arsă de furie. 
  
― Ce să aibă?! ţipă ea. Da, recunosc, l-am bătut că nu mă ascultă, dar a meritat-o! 
  
Aflu tot mai multe, gândi Doina. 
  
― Mi-am dat seama că un secret legat de moartea tatălui îl frământă. 
  
Florica, căscă gura de parcă rămase fără aer. Apoi, ţipă, isteric: 
  
― Afară din casa mea! Cine eşti dumneata? Ce, ești de la poliţie? 
  
― Nu, nu de la poliţie! Dar asta urmează să faceţi! Să vă prezentaţi acolo. 
  
Ieşind din casa familiei îşi dădu seama că a făcut o gafă, care o să-l coste în primul rând pe băiat. Pe el va cădea greşeala ei. Dar, e nevoie, odată şi odată, clarificată această situaţie. Copilul are nevoie de linişte! 
  
Învăţătoarea ieşi. Florica rămase consternată. Mintea ei încă nu era în stare să priceapă. Ce a vrut să spună învăţătoarea? Nu se putea linişti. Nu se putea ridica de pe scaunul pe care stătea. O tristeţe imensă o copleşi. Îşi văzu tinereţea, îşi văzu copiii, îl văzu pe El, bărbatul, cel ce i-a adus mai multă nefericire decât bucurii. Şi totul se trăgea din acea zi blestemată, când s-a lăsat prostită, cum zicea ea. Nu ar fi trebuit s-o ascult pe mama! De ce n-am dat copilul afară? Dar, dintr-odată îi apăru în faţa ochilor băiatul! Băiatul ei, băiatul ei drag, Petrică, băiatul botezat cu numele celor doi. Până şi asta a vrut să fie o răzbunare! Băiatul i-a fost drag, era primul născut. Sufletul ei de femeie s-a bucurat strângând la piept micuţa făptură, dar în faţa ochilor îi apărea, bestia, omul ce s-a folosit de ea, îmbătând-o. Pe el s-a răzbunat făcându-i căsnicia un iad, iad pe care el la suportat în felul său, nedându-i atenţie. Dar copilul? Cu băiatul, fiul meu ce am avut? De ce m-am purtat aşa? Ce vină avea el, nici nu ştia, nici nu trebuia să ştie, toate acele lucruri urâte din viaţa părinţilor. Florica se ridică de pe scaun. Ieşi afară în pragul casei să-şi răcorească plămânii şi creierul. Nu era niciun copil în curte. Intră în casă. În camera lor, cei trei stăteau cuminţi, urmărind ceva la televizor. Petrică, tresări la intrarea mamei. Se înroşi de teamă, de emoţie. Nu auzise ce au discutat cele două, dar a auzit ţipetele mamei. Dar mama, nu spuse nimic. Se aşeză tristă în fotoliul rămas liber, privea spre ecranul televizorului, fără să vadă. O copleşi ruşinea! De ceea ce făcuse! De crima ce o pusese la cale împreună cu Constantin. Copiii mei au rămas fără tată! Se ridică brusc în picioare! Merg la biserică, îl caut pe preot, să mă spovedesc, să-i destăinui, lui fapta mea. Îşi trase în neştiire hainele pe ea. Fetiţa, nedumerită, o întrebă: 
  
― Mamă, unde pleci? 
  
Petrică o privi trist, simţind că peste ei vine nenorocirea. Florica se grăbea, nici nu auzi ce o întrebase fata. Ieşi repede din încăpere de teamă să nu se răsgândească. 
  
― Părinte, sunt o criminală! Nu mai pot ţine în mine fapta ce am făcut-o. Mă spovedesc cerându-vă, nu iertare, ci o îndrumare! Ce să fac? 
  
Părintele o ascultă fără ai pune întrebări. Nu era nevoie. Sufletul se descărca de cumplita faptă. Respiră sacadat, ochii priveau neliniştiţi, aşteptând verdictul! 
  
― Femeie, fapta ce ai făcut-o întrece puterea mea de iertare! Copii tăi te vor urî! Ai dat drumul la ura ta, care poate ucide suflete nevinovate. Eu nu am decât o singură povaţă! Ispăseşte-ţi pedeapsa ce ţi-o dă legea. Acolo du-te! 
  
Florica s-a predat în acea zi. O chemase pe mamă zicându-i: 
  
― Eu, mamă, te rog să mă ierţi! Ai grijă de copiii mei. I-am lăsat orfani de tată, le-am lăsat ruşinea de a mă avea pe mine ca mamă. Îi las nefericiţi şi marcaţi pe viaţă! Nu merit să fiu iertată, nici pe pământ, nici în cer! 
  
Referinţă Bibliografică:
Necăjitul povestire -ultimul fragment / Viorica Gusbeth : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2278, Anul VII, 27 martie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Viorica Gusbeth : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorica Gusbeth
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!