I-a deschis uşa mama lui Anton. O doamnă mică de statură, bine trecută de şaptezeci de ani. O voce caldă, îl întâmpină spunându-i pe nume. 

— Bine ai venit la noi, Ştefan! Te-am recunoscut de cum te-am zărit. Te-ai maturizat, eşti bărbat, dar ochii ţi-au rămas la fel de copilăroşi. Ai uitat că ţi-am fost învăţătoare în primele două clase? 

Ştefan roşi. Se bâlbâi, uitase cu adevărat că micuţa doamnă îi fusese învăţătoare în clasa întâia şi poate şi în clasa doua. Ruşinat, îi sărută mâna şi se lăsă condus de doamna Ghiţescu în sufragerie. 

— Fiul meu soseşte imediat. Până atunci serveşte un pahar de vin. 

În cameră intră un domn cu părul alb. Înalt, osos, tatăl total nepotrivit cu soţia, micuţa doamnă. Ştefan simţi tandreţea şi gingăşia ce-i unea pe cei doi. Desigur, erau nefericiţi pentru că fiul lor nu a avut parte de iubire în căsătoriile sale. Lui Ştefan parcă nu-i cădea bine faptul că l-au întâmpinat părinţii lui Anton doar nu era o reuniune de familie, dar aşa e în provincie. 

— Luaţi loc domnule Ştefan, fiul meu soseşte imediat, zise tatăl întinzându-i o mână uscată. 

— Nu este nimic, aştept. M-a sunat Anton şi mi-a spus că s-ar putea să întârzie. 

Zece, poate cinsprezece minute au stat de vorbă, micuţa doamnă plecase să pregătească cafele. În sfârşit sosi şi Anton. Îi întinse mâna lui Ştefan, mulţumindu-i că nu i-a uitat pe foştii colegi. 

— Iată, eu am revenit în localitatea natală, am avut câţiva ani zbuciumaţi şi am ales această cale. Fiind inginer agronom şi după cum ştii după revoluţie multe s-au schimbat chiar şi în meseria noastră. Aş fi putut cumpăra pământ poate chiar mai bun în altă parte, dar am optat pentru întoarcerea acasă şi nu-mi pare rău. Dar tu, Ştefan? După cât îmi amintesc ai terminat Dreptul, locuieşti în capitală, cum te descurci? Nu te-am văzut pe aici, pe acasă, de când m-am mutat şi sunt trei ani de atunci. Pe unde e Virgil, fratele tău? 

Au depănat amintiri comune, şi-au amintit de foştii colegi împrăştiaţi în toată ţara, unii aflându-se peste hotare. Se făcuse ora şapte şi Ştefan încă nu a adus în discuţie trandafirii lui Anton. Ştefan nu dorea să trădeze scopul vizitei. Anton discută prea puţin despre activitatea sa. Aminti ceva de recolta de orz, a fost slabă în acel an şi cam atât. Despre trandafiri nimic. 

Ştefan simţi că este timpul să se retragă: 

— Cred că este timpul de plecare. 

Se ridică de la masa unde servi un pahar de vin și bău o cafea. Recunoştea în sinea sa că s-a simţit bine, chiar dacă nu şi-a atins scopul... deocamdată... 

— Apropo, Ştefan, aş dori să te întreb ceva! Am vrut, dar ne-am luat cu vorba, dar totuşi nu renunţ. Sunt prea curios, trebuie să te întreb! 

— Da, spune! 

— Ce ştii despre fosta mea soţie, Delia? Cum o duce? Am urmărit-o în aceşti ani, cum am putut şi eu, cum am avut ocazia să aflu câte ceva despre ea. Ştiu că este căsătorită. Că locuieşte în Braşov, că soţul este medic. 

Ştefan se opri. Simţi nevoia să se aşeze. Anton îl luase pe neaşteptate cu aceste destăinuiri. Care va să zică acest bărbat ştie tot, despre fosta lui soţie. A fost mereu pe urmele ei, interesându-se? 

— Anton, mă uimeşti! Cum se face că eşti atât de bine informat? După cât ştiu ai mai fost căsătorit între timp, au trecut ceva ani de la căsătoria ta cu Delia! 

— Ştefan, eşti bărbat! Tu nu ştii că prima iubire nu se uită? Ce să mai spun că prima iubire mi-a fost soţie? Am iubit-o enorm pe Delia. Dar vezi tu, sunt un taciturn, acum cu tine am discutat cât nu vorbesc o săptămână.