CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  





Pazitor la albine
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Pazitor la albine  
 
(povestire de fratele meu, Mihai Darie - Suceava )  
 
Albinele. Într-o zi am fost nevoit să mut câinele mai spre pădure, mai departe de stupină, căci unele albine, probabil cele care aveau menirea de apărare strategică, au început să cam dea târcoale animalului și nu-i dădeau pace. Cred că nu-l puteau suporta din cauza mirosului său. Blana deasă era arma sa principală de apărare în fața albinelor, dar botul, urechile și ochii rămâneau neprotejate și parcă tocmai acolo atacul era mai puternic.  
 
Într-adevăr, sistemul de autoapărare al albinelor este foarte bine pus la punct. Nu le convenea nici fumul ce ieșea din vatra colibei. Veneau la intrare în colibă și căutau motive de „ceartă”. S-ar fi aruncat spre mine dar eram ferit de perdeaua de fum. Atunci se izbeau de lemnele de pe vatră, o dată, de două ori, de mai multe ori, dar pentru unele această nesăbuință se termina cu aripile arse într-o clipită și cădere peste jăratic. Altele erau mai șirete. Nu se aventurau în colibă, dădeau câteva târcoale, mă vedeau că sunt acolo și se prefăceau că pleacă. Dar cum ieșeam din colibă mă atacau prin surprindere. Aveam două variante: ori să mă lupt cu ele ori s-o rup la fugă. Prima variantă avea, de obicei, două posibilități: ori s-o omori tu înainte de a-ți da acul ori să te frigă ea cu acul de mâini, de față, de gât sau de urechi. A doua variantă era cea mai la îndemână, vorba ceea, fuga-i rușinoasă dar e sănătoasă. Dacă simțeai că e mai iute decât tine și ți se lovește de ceafă, adoptai fuga în zigzag, ca iepurele, urmată de căderea în iarba înaltă, și astfel îți pierdea urma. Trebuia să mai stai pitit acolo până erai sigur că pericolul s-a îndepărtat. Aceasta era paza adevărată a stupinei: o rețea de albine aprige, războinice, hotărâte până la moarte în lupta cu orice nu era pe placul lor. Apărare la standarde înalte.  
 
Într-o zi veni stuparul cel mai bătrân, un om tare bun la suflet, cel care era și stăpânul câinelui. Stupii lui se aflau așezați pe o mică ridicătură, în capătul cel mai depărtat de colibă al stupinei. După ce se uită în stupi, cu atenție, mă chemă acolo și îmi arătă vreo trei stupi, spunându-mi să am grijă că s-ar putea să roiască în zilele următoare, fiind prea pline de albine și având mătci tinere.  
 
- Dar cum e când roiesc, întreb eu, de unde știu când roiesc și ce trebuie să fac?  
 
- Cum nu știi? Ies multe albine din stup și se învârt deasupra.  
 
- Dar mai tot timpul sunt multe albine, mai ales când se apropie o ploaie, de se umple văzduhul de ele.  
 
- Să știi, ele roiesc când e vreme frumoasă, mai ales înainte de prânz, când nu e nici arșiță mare și nici nu se apropie nori de ploaie. Când roiesc aproape că se întunecă cerul deasupra stupului!  
 
Aceasta imagine s-a întipărit în mintea mea cu privire la roit : întunecarea cerului.  
 
- Când vezi că roiesc să vii repede cu niște apă, s-o arunci în sus, ca și cum ar ploua, și roiul se va întoarce înapoi în stup. Asta până când mai vin eu pe aici să le fac roire prin împărțire.  
 
Omul plecă convins că încredințase albinele pe mâini bune. Urmară câteva zile de vreme mohorâtă, așa că am fost scutit de grija roitului. Apoi se arătă soarele și îmi adusesem aminte, printre altele, de roirea albinelor. Ieșeam din când în când în fața colibei, mă uitam la capătul stupinei dar nu se vedea nimic negru deasupra stupilor. Asta câteva zile la rând, până m-am plictisit și mi-am luat gândul de la roiuri, aveam treburi mai interesante de făcut. După alte câteva zile, veni bătrânul, cu căruța, cu mai multe rame. Mă întrebă de albine, dacă au roit, și i-am spus că n-am văzut să roiască. Dar când se uită prin stupi își dădu seama că s-au împuținat albinele.  
 
- Măi băiete, sigur le-ai păzit bine? Sigur n-au roit ?  
 
- În fiecare zi le-am păzit, n-am văzut nimic negru deasupra stupilor, așa cum mi-ați spus.  
 
- Au fugit roiurile! Degeaba am adus ramele. Asta e, ce să fac acum, să le stăpânească sănătos cine le-a găsit!  
 
Bătrânului, bun din fire, îi trecu repede întristarea.  
 
Dar toate lucrurile au și compensații. Dacă nu am văzut roiurile care au plecat, în schimb, într-o după-amiază, pe când stăteam visător pe o buturugă de lângă colibă , am văzut vânzoleală mare la stupii din primul rând, care se aflau chiar la marginea stupinei, de unde începeau imediat niște huciuri. Aceia erau stupii „neamțului”, cel care venea cu bicicleta. Curios, m-am furișat mai aproape să văd ce se întâmplă. La prima vedere părea că roiesc albinele, așa de multe erau. Dar după-amiază, de obicei, nu ieșeau roiuri. Și-apoi nu toți stupii din primul rând puteau roi în același timp. La adăpostul huciului m-am strecurat mai aproape să văd ce se petrece. Când colo, război mare, o adevărată invazie de albine sălbatice. Erau puțin mai mici decât cele obișnuite, aveau culoare mai închisă, bătând spre negru, foarte iuți și bătăioase. La urdinișuri și pe scândurile de zbor era o bătălie crâncenă, pe viață și pe moarte, între invadatori și apărători. Câte două albine prinse în luptă se rostogoleau pe jos apoi cea învingătoare zbura iarăși la luptă iar cealaltă rămânea moartă pe iarbă. De multe ori nici una dintre cele două nu se mai mișca. Și în felul acesta, pe iarbă, sub urdinișuri creșteau mereu grămăjoarele de albine moarte din ambele tabere. Repede m-am dus peste tot în stupină să văd dacă mai sunt atacați și alți stupi. Dar nu erau. Atunci mi-am dat seama ce s-a întâmplat : stuparul „neamț”, când a fost ultima dată, a lăsat urdinișurile deschise la refuz. Probabil se gândise că albinele așteaptă prea mult timp la rând, la intrare și ieșire din stup, pierzând timp prețios în paguba culesului de nectar. Dar lăcomia aceasta se dovedi păguboasă pentru el. Chiar dacă stupii lui erau puternici, cu urdinișurile deschise cât se putea, erau totuși în primejdie în fața unui dușman atât de numeros și de sălbatic. Peste acest război nemilos se lăsă întunericul și lupta se stinse. A doua zi, dimineața, ca prin minune se ivi stuparul stăpân. Poate că a avut un vis urât sau nu știu cum de-l îndemnă gândul să vină la timp, căci războiul reîncepuse după ce soarele se săltase un pic. I-am spus că se bat albinele la stupii lui. S-a dus întins acolo și când a văzut dezastrul s-a prins de cap zicând :  
 
- M-am nenorocit, m-am nenorocit ! Astea m-au sărăcit ! Vai, vai , vai, ce pagubă !  
 
M-am apropiat să văd ce face. A închis cu totul urdinișurile, a măturat albinele moarte de peste tot vorbind în continuare de unul singur. Apoi când m-a văzut:  
 
- Măi băiete, măi băiete, nu ți-a trecut prin cap să micșorezi urdinișurile sau să le închizi cu totul ?...Măi, ce pagubă, ce pagubă!….  
 
- Dacă nu mi-ați spus dinainte de unde să știu ce să fac? Mi-era frică să nu se sufoce albinele în stupi pe căldurile astea….  
 
Stăteam cu o mutrișoară spășită și vinovată dar în sinea mea gândeam: bine ți-au făcut, așa-ți trebuie !  
 
Verișoara. Aproape în fiecare dimineață trecea în sus cu vitele un om mai în vârstă, cu pălărie mică și verde pe cap. A fost cândva, la tinerețe, paznic de vânătoare. Cunoștea foarte bine tainele pădurii și ale viețuitoarelor din ea. După ce stătea de vorbă cu mine în fața colibei o lua ușor pe urma vitelor. Eu mă luam după el, mergând o bună bucată de drum, să-mi povestească întâmplări din viața lui. Mai făceam un popas la izvorul rece ca gheața și apoi o zbugheam înapoi la vale spre stupină. Într-o zi însă, foarte serios, mi-a spus că a văzut dincolo de izvor, pe un loc mai mlăștinos, urme de urs. Nu erau prea mari, de urs bătrân, ci mai mici, ca de urși zmeurari. sau „burineke” cum îi spuneau localnicii. Mi-a spus să luăm bine seama la stupi, că poate să vină și să facă prăpăd. La vestea asta m-a trecut transpirație rece pe spate și un fel de teamă s-a lipit de sufletul meu asemenea unui cuib de viespi sub dranița grajdului. Această veste făcea ca seara să vină încărcată cu fiori și mai mari ca până atunci.  
 
Dar într-o dimineață am văzut de departe că bătrânul mai era cu cineva în urma vacilor. Când s-au apropiat, am cunoscut-o pe verișoara mea, Oltica. Era de vârsta mea, în aceeași clasă cu mine, și avea casa chiar lângă școală, vecină și cu bătrânul. Auzise că sunt fragi în parchet și venise la cules. M-am bucurat tare mult când am văzut-o. Moșul mi-a lăsat-o în primire, până se întoarce cu vitele, mai spre seară. Aveam cu cine petrece ziua. Mai întâi i-am arătat coliba. Apoi am făcut cunoștință cu câinele, care, încet-încet, s-a cumințit din lătrat. După ce Oltica s-a mai odihnit un pic, am plecat în parchet, la fragi. Știam foarte bine locurile unde erau mulți fragi, de era roșu pe jos. Mai întâi am mâncat, de ne-am săturat, iar apoi am început să adunăm într-o cană, de-un litru, a verișoarei.  
 
Era tare harnică verișoara asta, și frumușică pe deasupra. Avea păr lung în spate, împletit în codiță, iar în față avea breton scurt, ca băieții. Era iute și ascuțită la vorbă, îi mergea gurița tot timpul. E drept, și eu eram frumușel, dar m-am sălbăticit acolo la stupină. Părul îmi crescuse mare de intra în ochi, mai aveam și rășină prin el. Eram uns și cu tăciuni de la vatră, pantalonii și cămașa erau cam „agățate” în multe locuri. În picioare nu aveam nimic, toată vara umblam desculț, fie pe câmp, fie prin păduri sau prin parchete. Tălpile picioarelor s-au bătătorit și s-au îngroșat atât de tare încât nu mai simțeam nici o înțepătură, parcă eram încălțat cu opinci groase.  
 
Strângeam câte o mână de fragi și tot trăgeam cu privirea în vale la stupină și colibă. Mi-era frică să nu fure cineva din colibă s-au să vină stuparii și să găsească stupii nepăziți. Dar cana se umplu nesperat de repede, la patru mâini. Am tot pus fragi în ea până s-a vârfuit, și am pus pe deasupra o frunză de brusture. Apoi am zbughit-o la vale pe plaiul spre colibă. De la fragi ni se făcuse foame. Verișoara a scos din trăistuță ce luase de acasă : pâine, ouă fierte, niște cornulețe mici umplute. Eu mai aveam niște salată, un pic de brânză și mămăligă, niște mere. Am întins toate pe pat și mai că le-am terminat. A căzut și câinelui ceva la împărțeală. Aerul de pădure îți făcea o foame nebună. Apoi ne-am dus să bem apă rece și curată de la izvor. Acolo erau și niște băncuțe făcute din lemn de molid. Am pierdut acolo o bucată bună din zi stropindu-ne cu apă și iar uscându-ne, și ne-am întors la colibă după o vreme.  
 
Trecuse deja bine de amiază. Am început să scotocim prin acareturile de sub pat. Pentru mine nu erau o noutate, le știam pe toate, dar pentru curiozitatea ei era ceva nou, ispititor. Era acolo un maldăr de lacăte de toate felurile și mărimile și un șirag de chei, toate de la stupi. Trebuia să dibuim care cheie la care lacăt se potrivește. Din câte încercări am făcut altădată știam deja toate potrivelile. Dar pentru ea era o distracție nouă și interesantă și se ambiționa să găsească cât mai multe perechi. Dar eu m-am plictisit după un timp și-i spun : hai, mai bine să mai culegem niște fragi că tot mai avem timp. Dar în ce să le punem, mă întreabă ea. Găsim noi, îi spun, vino cu mine. Am luat cuțitul și am mers puțin mai jos de colibă, pe marginea drumului. Știam acolo un molid frumos, cu coaja netedă, fără cioturi. Am tăiat din scoarța copacului un dreptunghi, cu una din laturi mult mai mare ca cealaltă. Cunoșteam meșteșugul acesta. Apoi am îndoit bucata de scoarță jupuită de pe copac, și s-a făcut ca un coșuleț. Mai trebuia prins cu ceva pe margini. Ne-am dus în colibă și-am căutat sârme din acelea subțiri, pentru rame. Cu sârmă și cu un cui am cusut marginile, lăsând numai partea de sus liberă. I-am făcut și un mâner din sârmă mai groasă, și - gata minunăția de coșuleț! Era tare frumos și mirosea plăcut a rășină. Ce mai, meserie și mare artă! Nu era primul pe care îl făcusem. Noi, copiii, îi ziceam “cobuz”. Pe copac a rămas o rană lungă și albă, chiar înspre drum, care se vedea de departe. Dar ce mai conta. Cu elan sporit ne-am repezit în sus pe plai să umplem cobuzul cu fragi. A durat ceva, căci era mai mare decât cana. Dar, la urmă, s-a umplut și acesta. La sfârșit am dat și peste un pic de zmeură coaptă doar pe o parte. Am pus câteva și în cobuz, restul am mâncat. Apoi, iarăși frunza de brusture deasupra, și, valea! la colibă.  
 
Dar ni se făcuse foame din nou și nu mai aveam mâncare. Mi-am adus aminte de ramele cu miere dintr-un stup-magazie din capătul stupinei. Erau rame de rezervă pentru roiurile tinere, sau alte nevoi. Stupul era încuiat cu lacăt, dar, câteva zile în urmă, am tot încercat tot șiragul de chei, ca să-l deschid, și, ca prin minune, am dibuit una cu care s-a deschis. Ce bucurie pe capul meu! De atunci aveam miere câtă îmi trebuia. Îi zic verișoarei să aștepte un pic, iar eu am fugit la colibă, am luat șiragul de chei, apoi ne-am dus drept la stupul știut de mine. Ne-am uitat cu grijă împrejur, să vedem dacă nu vine cineva, apoi am deschis stupul, am scos câte o ramă de miere pentru fiecare, am închis stupul la loc și ne-am dus mai departe de stupină, unde știam un loc cu iarbă înaltă din care nu ne vedeam de loc. Ne-am așezat pe jos și am făcut din iarbă groasă două paie. Eram meșter la asta, nu era prima dată. Rama avea în partea de sus miere capacită, care era mai tare, dar în partea de jos nu era capacită și era mai curgătoare. Acolo era locul bun pentru înfruptare. I-am spus verișoarei să aibă grijă să nu strice celulele, încât să se cunoască. Trebuia să pui paiul drept la mijlocul celulei, să sorbi mierea din ea fără să-i strici marginile. Apoi treceai la altă celulă, și tot așa, iar rama se ușura încet-încet de miere. Eu aveam deja experiență, viteză și iscusință în treaba asta. Din când în când mă ridicam și priveam pe furiș ce mai e pe la stupină și colibă, apoi continuam îndulcirea cu mierea din stup. Parcă mai uitasem de foame. După o vreme, când am simțit că ne ustură limba de atâta supt la miere, am cercetat din nou zona, să văd dacă nu-i cineva prin preajmă, apoi am dus înapoi cele două rame în stup, am încuiat stupul cu lacătul, și toate erau ca la început. Cine putea dovedi că în rame era mai puțină miere?  
 
Între timp soarele coborâse mult după muntele împădurit din spatele colibei. La un moment dat, verișoara îmi spune că ea pleacă acasă, nu-l mai așteaptă pe moșneag; cine știe când se întoarce el. Ea vrea să ajungă pe lumină acasă.  
 
- Măi, da’ nu ti-e frică singură, să nu te rătăcești pe undeva…  
 
- Eu, să mă rătăcesc? Cunosc toate drumurile, toate pâraiele, toate plaiurile. Peste tot am umblat cu bunica la păscut vitele, știu locurile ca-n palmă.  
 
Am tăcut, n-am mai spus nimic. Ea și-a aranjat cu grijă fragii în trăistuță și trăistuța pe spate. Am mai mers o bucată bună de drum cu ea. Apoi ne-am despărțit. Am condus-o cu privirea până a dispărut la o cotitură de drum, încărcată ca o albinuță. Aprigă fată, o adevărată munteancă! M-am întors și eu încet și fără tragere de inimă înapoi la colibă și mă gândeam ce bine ar fi dacă toate zilele ar fi ca aceasta….  
 
(va urma)  
 
Referinţă Bibliografică:
Pazitor la albine / Viorel Darie : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2726, Anul VIII, 18 iunie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!