Puterea razei albastre (9) 

Când am revăzut-o pe Adelina la Braşov, îmi amintesc, era o zi minunată de primăvară, cu iarbă verde şi livezi înflorite, cu o atmosferă plină de optimism şi prospeţime. 

Aşteptam cu mare emoţie sosirea în gară a trenului de la Bucureşti cu care trebuia să vină. Şi, iată, trenul opri, iar din vagoane se revărsă o mulţime de oameni. Iar când credeam că nu va mai coborî nimeni şi eram îngrijorat că nu o văd pe Adelina, dintr-un vagon de la clasa întâi, o văd coborând ultima pe iubita mea. Am alergat spre ea şi ne-am îmbrăţişat cu înfocare. Ne fusese la amândoi dor unul de celălalt. 

Adelina îmi părea mai deosebită faţă de cum o ştiam. Era îmbrăcată elegant, cu un pardesiu alb, pantofi cu tocuri fine, care o făceau un pic mai înaltă. Aproape eram intimidat în faţa ei, văzând-o atât de rafinată şi elegantă. Dar ea mă privea cu atâta bucurie în ochi, cu atâta pasiune, încât aproape nimic nu mai conta. Mă fascina chipul ei perfect, cu obraji şi buze de-o frumuseţe rară, cu părul auriu şi ondulat, revărsat pe umeri şi prins cu agrafe roşii şi albastre. Şi, mai ales, ochii ei întunecaţi şi adânci, cu sprâncene frumos arcuite. 

Simţeam o înfiorare în inimă văzând-o aproape de mine, cu rochia senină ca cerul, cu zâmbetul ei strălucind în lumina soarelui. 

Mergeam prin oraş plutind parcă, ca într-un vis, sau într-o adormire de poem. Nici nu ştiu pe ce străzi ale oraşului am trecut împreună, ce vitrine am privit şi ce biserici am vizitat. Ştiu doar că ne simţeam pe altă planetă. Adelina păşea alături de mine, ţinându-mă de braţ, transpusă şi radioasă. Discutam de toate, fără vreo logică, fără continuitate. Ea îmi povestea, pe un ton copilăresc, diferite glume şi isprăvi petrecute la facultate, având ca eroi anumiţi profesori distraţi. O ascultam atent, sorbind-o din priviri. Când se oprea din povestit mă privea şi mă strângea mai tare de braţ, vrând să mă asigure că e tare fericită. 

Am colindat astfel Braşovul până la amiază, la întâmplare, pe străzi, prin magazine, prin pieţe şi parcuri. Trebuia însă să ne grăbim, să ajungem la timp la simpozionul care se ţinea la Universitate. 

Când am intrat în somptuoasa aulă a Universităţii, prezentările lucrărilor erau deja în toi. Tocmai proiectau suedezii un film în care recunoscusem strania navă cosmică pe care o descoperisem chiar eu. Se vedeau imaginile de o claritate ireproşabilă, detaliile ieşeau la iveală cu o minuţiozitate desăvârşită. 

După primele expuneri, am constatat că majoritatea cercetătorilor veniseră cu propriile lor teorii şi demonstraţii, încercând să explice evenimentele unice petrecute în preajma Observatorului meu. Dar mi-am dat seama, autorii acestor prezentări nu se apropiau nici pe departe de o explicare plauzibilă a legăturii între apariţia misterioasei nave cosmice şi fenomenul dedublării stelei albastre. 

După câteva prezentări suficient de academice, îmi veni şi mie rândul să-mi prezint lucrarea. Adelina mi-a strâns mâna şi mi-a urat succes. Chiar şi asistenţa din sală a început să aplaude, ştiindu-mă toţi, desigur, că eu eram eroul adevărat pentru care se organizase acest simpozion şi, fiind cel mai avizat dintre toţi, toată lumea aştepta părerile mele. 

Comunicarea mea era săracă în mijloace de prezentare. Nu dispuneam de suficiente filme, nici măcar de suficiente fotografii sau planşe. Aveam doar cele câteva foi care alcătuiau lucrarea mea, scrise de mână, iar expunerea aveam de gând să mi-o fac după ele. 

Am vorbit concis, cu hotărâre şi la obiect. Translatorii şuşoteau pe lângă străinii din sală, ca să priceapă şi ei cât mai bine conţinutul lucrării mele. 

Am început direct prin a-mi prezenta ipoteza că între corpurile cereşti cu mase mari există raze de energie concentrate de care se folosesc unele civilizaţii extraterestre pentru deplasări în spaţiul cosmic. 

Ideea mea influenţă şi animă dintr-odată toată asistenţa, sesizând extraordinarul acestor explicaţii. Şi, parcă vrând să-mi susţină ipoteza, nişte cercetători din Finlanda au ţinut să ne aducă la cunoştinţă că şi ei remarcaseră fenomenul dedublării stelei albastre. Ceea ce însemna că fenomenul avea o bază fizică mai stabilă, nu era unul izolat şi nu era doar o însuşire ciudată a locului de observare. 

Am ajuns repede în centrul atenţiei celor prezenţi la simpozion. Adelina era alături de mine şi împărtăşea bucuria succesului meu. După prezentarea comunicărilor am mai stat la discuţii cu cercetători de pretutindeni. Am primit numeroase invitaţii de participare la congrese internaţionale de astronomie, solicitări pentru materiale ştiinţifice, filme documentare... 

În final, când am reuşit să epuizăm interminabilele noastre discuţii, ne-am trezit iarăşi liberi pe străzile oraşului. 

Era deja seară, trecut de amurg. Pe bulevarde autoturismele veneau şi plecau cu farurile aprinse iar tramvaiele se succedau unele după altele, scârţâind amarnic la curbe. Adelina şi cu mine însă nu luam nimic în seamă, treceam fericiţi sub ultimele raze ale amurgului zilei de mai. Ea trebuia să se întoarcă la Bucureşti chiar în seara aceea, ca să nu creeze griji părinţilor. 

Am condus-o la gară. Întunericul se lăsa din ce în ce mai dens. Până la sosirea trenului mai era aproape o oră. Începuse să fie răcoare, de aceea ne plimbam pe peron, povestind multe lucruri şi îmbrăţişându-ne cu căldură. 

Iată, sosi trenul. Adelina urcă în vagon, însă privirile şi inima ei rămăseseră alături de mine. Ajunsă în compartiment, veni repede la geam, îl deschise şi-mi făcu semn cu mâna. 

Am conversat astfel, până ce trenul s-a pus în mişcare, luând-o pe Adelina şi geamul ei luminat prin care îi vedeam mâna delicată salutându-mă cu însufleţire. Apoi trenul se îndepărtă într-atât încât nu se mai vedeau decât luminile roşii ale ultimului vagon. 

(va urma)