Pe Muntele Sfânt de la Taian
Ca răsplată că am omologat cu succes noul sistem de calcul de la Radio, chinezii ne-au oferit un minunat weekend la Muntele Sfânt al Chinei, aflat în orăşelul Taian, mergând de la Beijing, cu trenul, câteva ore, până se trecea de Fluviul Galben.
Am ajuns seara în localitatea de la poalele acelui munte sfânt, munte plin de memoria filozofului antic Confucius. Dimineaţa ne-am pornit să urcăm cele 9 mii de trepte din vale până în vârful muntelui. Era soare frumos, era cald, prea cald. Noi tot urcam. Unii nu mai puteau urca. Nu-i nimic, oricum, trebuia să urcăm. Priveliştea era ca în basme. Munte sălbatic, cu prăpăstii multe, colţi albi de stânci, coroane de chiparoşi verde-întunecaţi, profilaţi pe cer. Peisaj cu trepte ce urcau, trepte multe-multe.
Eu n-aveam probleme cu treptele, eram primul. Dar mai buni ca mine la urcat erau nişte chinezi budişti, tuciurii, dezbrăcaţi în soare arzător până la brâu, cărând în spate nişte butuci de lemn cumpăraţi din vale, pe care-i duceau ca recunoştinţă lui Budda, tocmai până spre vârful muntelui.
În sfârşit, a venit seara, am ajuns în vârful muntelui, unde era un fel de motel al mănăstirii budiste. Dimineaţa – o mostră de trezire dis de dimineaţa, ca să vedem cât de măreţ răsare soarele. Cu mic cu mare, noi şi turiştii de pe acolo, dar şi mulţi chinezi, am ieşit din moteluri şi am plecat pe o creastă de munte să aşteptăm răsăritul soarelui. Am avut de aşteptat vreo jumătate de oră. Până când, într-adevăr, măreţ, auriu, a răsărit soarele… Ce privelişte!
Am mai fi stat acolo, dar trebuia să ne întoarcem. Nu ne-am mai întors pe cele 9 mii de trepte, ci am mers cumva prin pădure, până într-un pârâu, unde ne aşteptau microbuze. Ce spaime am tras şi cu acele microbuze prin acel pârâu denivelat şi abrupt la coborâre. În fine, ajunşi înapoi la poalele muntelui, am mai umblat pe la nişte prăvălii să cumpărăm statuete de jad. Erau de mai multe forme, fie chipuri de budişti, fie căluţi, fie nişte pescari. Statuetele de jad cu pescari chinezi cu undiţe erau cele mai căutate. Nici nu erau prea scumpe, doar patru yuani costa o statuetă. Nu erau scumpe pentru noi, dar pentru chinezi erau scumpe, ei aveau doar vreo 40 yuani salariu pe lună.
Înainte de plecare spre Beijing, ni s-a mai prezentat un complex imperial întins, o bogăţie de monumente istorice de valoare deosebită. Dar la fel de mult m-a impresionat arta chinezilor de a îngriji arbori foarte vechi. Am văzut acolo nişte arbori vechi de 2500 de ani (vă puteţi imagina, abrori cam de 500 de ani înainte de Hristos!)
