Manuscrisul Apostolului (4) 

După ani şi ani, Teodosie, obosit de bătrâneţe, simţea că nu mai are putere să urce şi să coboare muntele de la chilia sa spre cetate. Nici nu vroia să coboare de tot de pe munte, deşi era chemat nu odată de credincioşii din vale. Prefera să rămână pe povârnişul muntelui, căci era multă linişte acolo şi se putea ruga în voie. Trebuia să-şi pregătească cugetul pentru partea de sfârşit a lucrării sale în Etiopia. Îşi aducea aminte de tinereţea sa din oraşul Alexandria, de şcoli înalte la care fusese ucenic. Ştia că nu îşi va revedea niciodată rudele, prietenii săi din Alexandria, dar că, odată şi odată, se va revedea împreună cu toţi creştinii la Marea de Cristal, în luminoasa Împărăţie a Domnului Isus Hristos. Gândul acesta îl încuraja şi îi dădea putere să treacă peste bătrâneţe şi însingurare. 

Au venit zile reci, cu ploi multe. Simţea în piept durere greu de suportat. Se întinse pe patul lui improvizat din crengi de copac, peste care avea aşternută o blană de oaie. Suferea. A doua zi, când se făcu ziua, văzu la intrarea chiliei sale două figurine cunoscute. Erau siluetele celor două gazele care nu-l uitaseră, şi-i făceau acum o vizită. Se vedea că bietele creaturi erau îngrijorate. Teodosie nu se mai ridică din pat să-i întâmpine, ca altădată. Un localnic trecea pe acolo şi văzând cele două gazele în faţa peşterii, se minună. De ce nu fugeau ele, de ce erau aşa de neliniştite, de ce băteau cu copite în pământ? Se apropie să vadă ce se întâmplă şi îl găsi pe Teodosie aproape sfârşit. De bună seamă, îl recunoscu. 

Încercă să-l ridice, însă nu izbuti. Atunci etiopianul coborî în fugă în sat, şi reveni cu încă trei bărbaţi vânjoşi, să-l ducă la vale pe bietul Teodosie. Acesta ştia că nu era cazul să se împotrivească, de vreme ce nu se mai putea îngriji de el însuşi. Îl coborâră în sat şi-l aşezară într-un pat cald, aproape de foc. Îşi mai reveni, dar nu pentru multe zile. Peste încă trei zile de suferinţă, diaconul cel străin se stinse din viaţă. Acest fapt întristă mult de tot pe creştinii din cetate. După ce cântară şi rostiră rugăciuni în jurul trupului neînsufleţit, îl duseră la marginea aşezării, lângă o pădure de chiparoşi şi-i zidiră acolo un mormânt din pietre. Îl îngropară după datina din Scriptură. Apoi, în lunile care au urmat, veneau mulţi credincioşi la acel mormânt, unii să se roage, alţii să plângă după apostolul lor drag. Deşi, conform Scripturii, ştiau bine că plânsul nu avea rost, că pentru toţi cei credincioşi va urma o înviere. Dar nu puteau să se obişnuiască să ducă mai departe evanghelizarea fără scumpul lor frate în credinţă, Teodosie! 

Cu timpul, numărul credincioşilor din cetate crescuse mult, căci mai veneau şi alţii de prin satele învecinate. Aşa că, în locul acela unde era zidit mormântul lui Teodosie, se construi un templu, prima biserică creştină zidită în acel ţinut îndepărtat al Etiopiei! 

Poate cititorul ar vrea să ştie ce s-a întâmplat cu manuscrisul apostolului… De bună seamă, nu a fost ţinut ascuns „sub obroc” în vreo ladă a unui templu, sau în chilia unui pustnic. Mai întâi, ucenicul cel tânăr, Hokim, fiul stăpânului cetăţii, îl lua cu el oriunde pleca în evanghelizare prin satele apropiate. Apoi, acel manuscris, dar şi copiile sale, au circulat prin alte sate şi alte ţinuturi, până când Cuvântul Domnului a dat roade bogate în ţara aceasta binecuvântată de Domnul Isus Hristos, în care oamenii erau atât de doritori să cunoască Adevărul! 

FINAL