Team Building 

Era, pe vremuri, o echipă formidabilă a băieţilor de la IIRUC. Această gaşcă umbla peste tot prin locurile mai interesante din judeţ, ba chiar şi mai departe. Expediţiile predilecte erau vara, la afine, în Obcina Mare. Dar se venea şi pentru zmeură, pentru hribi sau pentru ghebe. 

Intr-un weekend ne-am decis să plecăm la Moldoviţa, la afine. Ne-am trezit încă la cântatul cocoşului, ne-am echipat de zor, şi am plecat la drum lung peste munţi, prin poieni şi păduri. După vreo 15 km de mers pe jos, expediţia condusă de mine (cunoscător al locurilor) ajunsese la destinaţie, la capătul unui pârău numit Raşcovei, pârău întortocheat, cu cascade limpezi de apă de munte, cu cale ferată din aceea îngustă, "mocăniţa", abandonată şi ruginită. Ajunşi la destinaţie, am constatat repede că afinele au fost răvăşite şi culese de alţii în zilele precedente, nu rămăsese mai nimic. Descurajarea generală coborî pe feţele noastre, care venisem până acolo cu atâta elan. La îndemnul unuia dintre noi, toată lumea s-a aşezat la marginea unei păduri, lângă un izvor limpede şi rece, să se odihnească şi să mănânce, ca să mai uităm de supărare. Apoi, aveam de gând să mergem să căutăm măcar nişte hribi prin păduri, drept consolare. 

Şi cum stăteam noi astfel, amărâţi şi îngânduraţi, în jurul unei mese improvizate întinse de soţiile din grup, iaca trece pe acolo o bătrânică mânând câteva vaci la deal. Era îmbrobodită cu o basma, cu-n suman gros, de lână, pe ea, în miez de vară, cu o botă lungă în care se sprijinea. Făcu ochii mari când văzu atâta lume în pădure aşezată pe iarbă, ca la praznic. După ce ne dădu bineţe, bătrânica rămăsese cu ochii pironiţi la unul din membrii echipei. Era Dinu Lupuşoru, inginer de la Centrul de Calcul Suceava, analist programator, care, nu se ştie de ce, îşi lăsase o barbă lungă şi întunecată, de arăta cel puţin ca un călugăr, dacă nu chiar ca un popă adevărat. Din cauză că cei din echipă i se adresau cu "părinte", bătrâna ciuli urechile, deveni pe dată foarte evlavioasă, şi-i zise: 

- Săru' mâna, părinte!... Cum de aţi ajuns tocmai pe aici?... 

- Nu vezi, mătuşă, suntem cam necăjiţi, am venit la afine, am bătut atâta drum tocmai de la Suceava şi nu mai este nimic de cules! Stai cu noi la masă şi ia ceva de-ale gurii!... răspunse Dinu, cel vizat drept părinte. 

Bătrânica, mulţumită de atâta atenţie din partea "părintelui", se aşeză şi mâncă ceva prăjituri şi ce mai era. După ce toată lumea s-a ospătat şi după ce bău ceva de-şi drese vocea, "părintele" începu a ţine o slujbă, în toată regula: 

- Miluieşte-ne, Doamne, pe toţi, miluieşte, căci mare este îndurarea Ta... în vecii vecilor!... 

Răsunau văile şi pădurile de glasul lui. Ce-i drept, avea un glas foarte frumos. Nici acum nu ştiu de ce nu s-a făcut popă, că avea darul preoţiei. Noi abia ne stăpâneam să nu dăm în vileag toată afacerea: ne ascundeam feţele unul după altul şi ne prăpădeam de râs în sinea noastră. Dar bătrânica, plină de evlavie, lua lucrurile în serios, era numai ochi şi urechi la slujbă. De la o vreme, am observat că bătrânica stătea în cumpănă, să zică, sau să nu zică ceva. Parcă-i stăteau cuvintele pe limbă. În fine, după ce soţiile strânseseră masa, bătrânica se hotărî, dar mai mult în şoaptă şi mai ales înspre "părinte": 

- Eu v-aş spune ceva, dar să nu mai spuneţi la nimeni! Ştiu într-un loc, dincolo de pădure, un luminiş unde sunt afine întregi, încă neatinse anul ăsta de om!... 

Ne-am înveselit pe dată. Apoi bătrânica porni înainte pe o cărăruie prin pădure, iar toată echipa mergea în şir indian în urma ei. Când am ajuns la luminiş în mijlocul pădurii, bătrânica ne arată : 

- Iaca, aici îs afine încă neculese, o frumuseţe!... Încă n-a umblat nimeni pe aici anul aista! Rămâneţi cu bine, eu plec mai departe cu vacile mele! Săru' mâna, părinte! 

- Sănătate multă, mătuşă Parasca!... Domnul să te blagoslovească şi să-ţi dea tot ce pofteşti! 

Toată lumea nu mai putea de bucurie. După ce bătrânica se mai depărtă în pădure, "părintele" se porni să ţină o slujbă de mulţumire pentru fapta ei cea bună, dar şi pentru vreme frumoasă, cu glas tare, s-audă şi bătrânica: 

- Miluieşte, Doamne, pe roaba Ta Parasca, pentru multă bunătate ce sălăşluieşte în sufletul ei. 

Noi râdeam de ne prăpădeam, ne ţineam de burtă să nu crăpăm de râs. Şi, în timp ce glasul "părintelui" încă mai răsuna în ecouri prelungi prin văile pădurii, echipa s-a pornit să culeagă afine. Într-adevăr, era un belşug de afine. Doar în vreo patru ceasuri umplurăm toate căldările. Ba încă am mai pus nişte pungi de celofan la gura căldărilor, de le-am vârfuit şi îndesat bine. 

Aşa belşug de afine ca în ziua aceea n-am mai pomenit! Să trăiască bătrânica Parasca care ne-a dus acolo! Iată de ce este bine să ai cu tine şi un popă, chiar şi unul fals! Totul era ca acel popă să ştie să ţină o slujbă frumoasă în pădure!