Tare mă doare-asfinţitul de jale ce m-a cuprins cu fioru-i letal!
Mor primăverile-n braţele goale, ca-ntr-un blestem satanist de final;
Nimeni nu ştie-un descântec şi cerul s-a-ndepărat dintr-odată de noi,
Umbrele nopţii ne-nchid în coşmaruri şi ne ucid toţi multiplii de doi.
Mor întrebări pe uscatele buze, niciun răspuns pe tarabe nu ai,
Doar rămăşiţe de gânduri confuze, la preţ redus, sub tejghea, le mai dai.
Piaţa-i săracă de-atâtea orgolii şi prohibită-i iubirea, de azi,
Şi de găseşti pe sub mână emoţii, vine un cioclu, te-mpinge şi cazi.
Mor sentimente, poeme-amputate sunt aruncate în gropi de gunoi
Şi chiar de-un vers, între vieţi se mai zbate, vine potopul cu-n val de noroi.
Ca în Infernul lui Dante, se-aşteaptă, o rugăciune, de vămi, ca să treci,
Dar sunt închise şi vămile toate şi rugăciunile zac pe poteci...
Doar pe-o ruină de cântec suspină, o simfonie-a tăcerii în doi
Dar e damnată de o falsă vină, să nu ajungă în golul din noi.
18.02.2016.
Vio Petre
