Când în mine sunt războaie, fără tunuri, fără puşti
E de-ajuns că sfârteci gândul şi din mine, vers să muşti;
Mă adulmeci cu nesaţul fiarei ce pândeşte-avid
Şi poeme se destramă şi în lacrimi se divid.
Într-un ram se-ascunde-un scâncet, şi un vers rămas orfan,
Se agaţă cu speranţă, însă totul e în van;
E urgie-n lumea verde şi-n liane vrei să legi
Libertatea unui cântec ce nu poţi să îl dezlegi.
Când în lanţuri prinzi o muză rătăcită-n labirint
O îmbeţi cu ura-ţi vie înecată în absint;
Îţi pui mască de Baudelaire sau Van Gogh, ce tragedie
Când, sub măştile acestea, versul, la măcel te-mbie!
Te-a schimonosit orgoliul şi-a săpat crevase-adânci
În gheţarul firii tale, plămădită printre stânci;
Flori de colţ am vrut să-ţi crească, lutul tău nu le-a primit;
Mi-ai strivit corola albă şi te-ai dus... n-ai fi venit!
