CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Cultural > Civilizatie >  





ALBINĂRITUL TRADIȚIONAL ÎN MEHEDINȚI
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
 
  
Albinăritul tradiţional în Mehedinți  
  
 
  
Varvara Magdalena Măneanu  
  
 
  
 
  
Din timpuri îndepărtate, albinăritul s-a bucurat de mare preţuire pe întreg spaţiul românesc.  
  
Albina ca făptură reală face parte din civilizaţia dacilor, a daco- romanilor şi a românilor.( ….) din economia domestică şi de stat. Istoriografii antici, greci şi romani denumeau Dacia Ţara minunată a melifagilor.[1] În multe cazuri este cunoscut faptul că în Evul mediu albinele eu folosite ca paznici ai casei [2]  
  
Deşi s-au făcut multe studii generale în ceea ce priveşte vechimea, istoricul, practicile utilizate(prinderea roiurilor, confecţionatul stupilor primitivi, iernatul, recoltarea mierii, obţinerea cerii)[3] cât şi studii cu un caracter local[4] credem că unele noi precizări pot prezenta interes*.  
  
Cercetarea bibliografiei arată că, în general, albinăritul tradiţional necesita investiţii mici , aducând venituri importante şi că până la introducerea stupilor sistematici se foloseau mijloace rudimentare, începând cu stupii propriu zis. Aducând familiile de albine acasă, omul le-a procurat locuinţe asemănătoare celor naturale, dându-le la început scorburi de copaci, cum de altfel sunt şi acum majoritatea stupilor ţăranilor noştri şi a multor altor ţări mai înaintate în civilizaţie [5].  
  
Apoi au împletit coşniţele[6]şi au cioplit buduroaiele, uleele(ştiubeele). La albinărit mai erau necesare cornul de bărcuit, roiniţă, cosor pentru retezatul fagurilor, o cutie de lemn -lăcruţă pentru păstratul fagurilor, anumite plante aromatice cu care atrăgeau roiurile (mătăcină, iarbă creaţă, mentă) sau îndepărtau albinele când tăiau fagurii ( burete uscat de gorun ) şi nu în ultimul rând teascurile de stors mierea şi ceara.(Apoi inventarul s-a diversificat cu diferite colivii pentru regină, spatule, furculiță(fig.6,colecție particulară) pentru descăpăcire, adăpătoaree și hrănitoare, afumătoare, etc.)  
  
Forma cea mai veche a stupăritului a fost aceea de a prinde roiuri din pădure , bărcuitul , şi a le pune în stupi şi a alcătui astfel stupini.[7]  
  
Bărcuitul era cunoscut în întreg spaţiul românesc. În spaţiul european antic mai era denumit şi prinsul albinelor şi se practica în două moduri: dacă se dorea capturarea roiului pentru a-l pune în stupină acesta se prindea în luna mai -iunie,[8] iar dacă se dorea doar mierea acestuia, care putea ajunge la o cantitate între 5 şi 20 de kilograme, aceasta se realiza toamna în lunile septembrie - octombrie, prin omorârea albinelor, iar operaţiunea se numea tăierea stupului. ( pentru această operaţie se utilizau cosoare lungi pentru tăiatul fagurilor care urmau să fier storşi)[9] .  
  
În ceea ce priveşte albinăritul tradiţional în Plaiul Cloşani Mehedinţi, Marcela Bratiloveanu Popilian arată că acesta a cunoscut aceleaşi practici arhaice prezentând asemănări cu zone mai îndepărtate sau apropiate, cum ar fi bărcuitul, operaţie ce constă din culegerea mierii ori prinderea roiurilor aflate în pădure. Se urmăreşte zborul albinelor atrase de o sursă de apă sau de un vas cu miere anume adus. Înainte de recoltat, albinele sunt omorâte cu fum , astupându-se toate orificiile scorburii. Fagurii se desprindeau cu un cosor cuţitoaie , piesă prevăzută cu o lamă de fier îndoită la un capăt . Uneori , roiul este capturat şi strămutat în stupi artificiali. Operaţia se desfăşura seara, când albinele sunt strânse în scorbură. Sunt astupate bine toate ieşirile , lăsându se în partea superioară o deschidere deasupra căreia se aşează roiniţa frecată cu mătăcină sau unsă cu miere. Roiul afumat cu bureţi de pădure urcă în roiniţă. Apoi roiniţa bine învelită este adusă în gospodărie unde albinele sunt strămutate în stupi, ulee sau coşniţe. Dacă scorbura este astfel plasată încât nu poate fi scos stupul şi mutat în roiniţă, se ia trunchiul cu totul din pădure.[10]  
  
Practicarea albinăritului în partea de vest a Olteniei este atestată Mehedinţi încă din primele documente de cancelarie ale Ţării Româneşti care menţionează danii în miere şi ceară. Vladislav I, spre exemplu , da în 1374 mânăstirii Vodiţa câte o majă de ceară anual, iar într-un document din 5 august 1451 vorbindu-se de stupii răspândiţi în toată Tara Românească sunt menţionaţi cei dinspre munte de la Ohaba din partea de vest a Olteniei.[11] .  
  
Permanenţa acestei ocupaţii rezultă tot din cercetarea documentelor care confirmă că spre sfârşitul secolului al XVII lea şi începutul secolului al XVIII( domnia lui Constantin Brâncoveanu ) locuitorii judeţului Mehedinţi spre exemplu plăteau birul numit rânduiala , sau dajdia mierii şi cerii.În unele zone locul de prisacă se lăsa zestre [12].  
  
Mierea şi ceara românească se bucura de apreciere pe piaţa externă, deşi datele de care dispunem în ceea ce priveşte exportul produselor apicole nu sunt complete. Cu toate acestea se poate totuşi concluziona că în secolele XVII-XVIII albinăritul era una din ramurile principale ale economiei acestei zone, urmând ca importanţă , în al doilea sau în al treilea rând după cea a creşterii animalelor, stupul şi albina apărând chiar ca însemn heraldic pe stemele mai vechi ale judeţului Mehedinţi cât şi pe stema actuală[13] .  
  
Popularitatea albinăritului în judeţul nostru l-a determinat pe mehedinţeanul Petre A. Popescu profesor de cântări bisericeşti şi cântăreţ al Catedralei Severinului să scrie şi să tipărească în 1923 un îndreptar intitulat Cultura Albinelor explicându-şi demersul astfel: ” Şi pentru că, mulţi dintre actualii crescători de albine, din cauza războiului, au pierdut rostul vechilor stupine, iar acum trebuind a şi le reface, cred de datoria mea ca vechi apicultor al Mehedinţiului, să-i îndrume pe o nouă cale de orientare spre a-i feri de greşelile trecutului în privinţa răului aranjament şi a multor feluri de ulee, punându-le la dispoziţie prin această broşură planul cel mai estetic şi avantajos în arta albinăritului”.[14] Autorul experimentat apicultor transmite cititorilor săi decalogul stuparului [15]făcând vorbire şi de stupul vertical mehedinţean lesne de cărmuit şi care fără a fi deschid definitiv, putem constata prin oblonul de sticlă , dintr-o simplă privire dacă albinele lucrează sau nu şi dacă au început să aducă miere, sau dacă lucrul a stagnat [16].  
  
În ciuda recesiunii lente a acestei ramuri survenită, ca de altfel în toată ţara, din aceleaşi motive[17], în prima parte a secolului al XIX-lea, în perioada 1830-1848 albinăritul mai continua să fie o ramură economică însemnată. Mierea şi ceara erau folosite în alimentaţie, pentru iluminat, în farmacopeea populară, servind în acelaşi timp, prin comercializare, pentru obţinerea unor venituri importante. De asemenea a fost folosită şi ca mijloc de plată a unor dări şi obligaţii.[18] .  
  
Dintr-o statistică a Ocârmuirii judeţului Mehedinţi, din anul 1833 aflăm că producţia de miere a judeţului se ridica la circa 40 000 oca( 50 000 kg) 150 kg în medie de fiecare sat. Aceasta într-un an nu tocmai propice pentru albinărit. În ani buni media putea fi şi de 270 kg de sat. În acelaşi an de la cei 10 000 de stupi producţia de ceară a fost de 6 200 oca ( 7750 kg ) .[19] Documentele vremii arată că cea mai mare producţie de miere şi ceară o dădeau plăşile Dumbrava , Motru şi Ocolu situate în partea centrală a judeţului amintit precum şi din Blahniţa şi Câmpul din cea sudică . În partea nordică se obţineau producţii mai mici, dar suficiente totuşi pentru asigurarea consumului şi chiar pentru comerţ. [20]  
  
Printre satele cu un număr mai mare de stupi trebuie menţionate Cleanovu, Cernăteşti, Bălăciţa , Bâcleşu , Greceşti, Gogoşi, Căciulaţi .[21]  
  
Producţia de miere şi ceară obţinută în partea de vest a Olteniei în perioada 1831-1848, poate fi considerată ca fiind la un nivel ridicat faţă de consumul locuitorilor de aceea excedentul era destinat comerţului intern sau extern aspect ce asigura încă un indice ridicat al acestui sector economic. La această situaţie contribuie desigur existenţa, încă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a unei largi baze melifere de unde şi preocuparea mai susţinută a locuitorilor pentru albinărit . (…) O catagrafie a judeţului Mehedinţi din anul 1831 indică 8 păduri de tei ( Rogova, Devesel, Cireşu, Topolniţa,) trei trupuri de pădure de peri la Rudina, Bologeşti ) ,785 dumbrăvi, la care se adaugă 20 000 de pogoane ocupate cu livezi , mari suprafeţe de păşuni naturale. [22]  
  
Cu toate aceste condiţii favorabile, în anumiţi ani, din cauza secetei şi bolilor se întâmplau şi mari pierderi, ca în 1833 când, de exemplu, în cele 64 de sate din plasa Dumbrava-Mehedinţi au pierit aproape cei 1784 de stupi înregistraţi cu un an înainte .[23]  
  
In a doua jumătate a secolului al XIX lea , ca urmare a scăderii ponderii sectorului creşterii animalelor şi pomiculturii, în economia acestei zone în favoarea agriculturii , baza meliferă s-a diminuat mult. Ion Ionescu de la Brad deplânge situaţia arătând că aceasta a dus în asemenea proporţie la regresul albinăritului încât era nevoie să se aducă miere şi ceară din import. [24] Tot el constata că în această perioadă cele mai mari producţii de miere în vestul Olteniei se obţineau de la coşniţe, (cuşniţe), în timp ce ştiubeele zise şi ulcele produceau mai puţin. [25]  
  
În prima jumătate a secolului XX când procesul de restrângere a albinăritului se accentuează, Mehedinţiul continuă să se situeze pe primul loc în ţară în ceea ce priveşte numărul de stupi, dar apicultura este totuşi printre ramurile cu o pondere scăzută în economia judeţului. [26]  
  
În deceniile 3-4 ale secolului XX se introduc mai mulţi stupi sistematici (Vânjuleţ). În 1935 existau 5035 stupi de acest tip, iar în total în acest an au fost înregistraţi 16 000 ceea ce se estima că reprezenta un număr mic faţă de posibilităţile şi potenţialul melifer al zonei, numărul populaţiei şi tradiţia albinăritului pe aceste meleaguri.  
  
Procesul se va accentua perioada ultimului război mondial când numărul stupilor se redusese la 13 720 bucăţi.[27]  
  
Pentru începutul secolului XX ca reprezentativitate, este consemnată prezenţa lui Ionescu C. de la Bucura, la Expoziţia Generală Română, Bucureşti, 1906 cu produse apicole – ceară[28], de asemenea tot cu ceară, apicultori de la Şişeştii de Jos.  
  
Valea Anilor comună cunoscută pentru albinărit din 1866 continuă să ocupe un loc de frunte[29] alături de Almăjel, Bistriţa, Bucura, Căzăneşti, Ciovârnăşani, Colibaşi, Degeraţi, Fântăna Domnească, Izverna, Jiana Mare, Mileni, Nadanova, Ohaba, Rocşoreni, Slivileşti, Stigniţa, Sişeştii de Jos, Şovarna, Valea Anilor, Valea Boierească, Vânăîtori, Vânjuleţ. [30]  
  
De asemenea pentru prima jumătate a secolului XX comuna Vânători era considerată pe primul loc în ceea ce priveşte producţia şi calitatea mierii, alături de Căzăneşti.[31]  
  
Aceste aprecieri au fost formulate pe baza de documente şi statistici.  
  
Cu toate că după cum s-a arătat apicultura tradiţională se realiza cu minim de investiţi, deci cu un inventar simplu, (şi cu o abilitate uneori înnăscută alte ori cultivată în ceea ce priveşte prinderea roiurilor, înmulţirea şi iernarea stupilor, prevenirea furtişagului etc.) în muzee s-au păstrat şi dovezi materiale ale albinăritului tradiţional. [32](fig.1-Stup primitiv-ulei, fig.2-Stup primitiv –coșniță, fig.3-Teasc pentru stors ceara, Fig.4-Teasc pentru stors ceara cu pană, Fondul Muzeului Regiunii Porților de Fier)  
  
Locul preferat pentru instalarea prisăcii era marginea pădurilor sau în poiene, pe păşuni, sau fâneţe, lângă surse de apă.[33] Acelaşi autor menţionează în îndreptarul său: …. apa aceea argintie de şerpuia printre firicelele de iarbă şi la ale căror unde adăpau ,miile de albine ale stupinei noastre , compusă din mai multe sute de stupi primitivi , lucraţi cu multă , măiestrie de oamenii pricepuţi ai timpului (pe la 1878), deci şi pe meleagurile noastre locul, prielnic pentru amplasarea stupinelor erau acelea cu fâneţe sau păduri care erau în preajma apelor [34] .  
  
Stupii erau lucraţi din bucăţi de copac şi de salcie, care se găseau în abundenţă în pădurile seculare de atunci [35].  
  
La început ştiubeele erau făcute de săteni sau de meşterii care se ocupau cu prelucratul lemnului. Mai târziu în unele locuri s-au folosit stupii împletiţi lucraţi de ţigani din unele sate , care le vindeau la târguri[36] . În unele locuri ştiubeele se făceau din trunchi de lemn de tei , salcie, etc. În interior se puneau nişte beţişoare cruciş priviţele[37].  
  
La Muzeul Regiunii Porţilor de Fier, există mai multe ulee și coșnițe dar atrage atenţia un ulei profilat, cioplit în formă de cap de pandur, dar care la interior se prezintă ca un stup sistematic având locaş pentru sprijinitul ramelor cu fagure artificial (OC 681). Acesta se pare că provine de la o familie de stupari din Tr Severin,(Fota) el fiind confecţionat pentru a participa probabil la Expoziţia regională a judeţului Mehedinţi din 1924 de la Tr Severin,[38]pentru a reprezenta albinăritul ca ocupaţie specială pentru judeţul Mehedinţi. Nu întâmplător s-a ales ca profil şi chipul unui pandur personaj legat de personalitatea lui Tudor Vladimirescu, simbol pentru mehedinţeni.(fig. 5)  
  
Primăvara (martie aprilie ) ştiubeele se scoteau din zămnice ( gropile pentru iernat ) unde erau păstrate peste iarnă şi se aşezau prin livezi poieni, vii unde stăteau până toamna.[39]  
  
Momentul culminat în calendarul apicultorului era retezatul stupilor. Aceasta era operaţiunea de recoltare a mierii de albine fixată, în raport de altitudinea geografică, la Sânilie, 20 iulie, Macavei, 1 august sau Probrejenie, 6 august, de persoane calificate şi în deplină sănătate neuropsihică şi curăţenie trupească şi sufletească , sinonimă cu Tunsul Stupilor . După retezatul stupilor rudele, vecinii şi prietenii gustau mierea din noua recoltă şi se cinsteau cu ţuică îndulcită cu miere.  
  
Mierea după ce se separa de ceară era păstrată pentru perioadele mai îndepărtate în burdufuri de animale (de unde şi expresia populară a da cuiva miere din tobă a da cuiva ceva foarte bun de mâncat cu valoare terapeutică) iar pentru perioade mai recente în ulcele mici de lut, sau vase mai mari de pământ smălţuite pe dinafară şi pe dinăuntru, cu capac.[40]În alte cazuri mierea se păstra în recipiente de metal. (fig.7, colecție particulară)Despre o modalitate de a separa mierea de ceară practicată de tatăl său aflăm de la Petre A Popescu, care se autointitulează experimentat apicultor,(Butoieşti): ”Dânsa (mama mea ) lua parte la îngrijirea albinelor, cu toate că nu avea acest rol, totuşi când era chemată la împrejurări şi mai ales la recoltarea stupilor, lăsa orice lucru şi ne da ajutor. Dânsa pregătea din vreme albiile postăvile în care se depozitau fagurii şi borcanele pentru păstrarea mierii .  
  
Tatăl meu începea recoltarea la timp hotărât, şi proceda astfel :  
  
Lua pe rând câte un stup, întorcea stupul cu gura în sus , apoi cu un cuţit lung reteza fagurii mărginaşi care conţineau miere căpăcită , cum şi pe cei negri învechiţi . Fagurii îi ţinea într-o cămară anume feriţi de albine . Acolo avea o putinică de lemn prevăzută cu un cep în care punea fagurii zdrobindu-i cu un fel de ştircă . După zece zile mierea scursă trecea în borcane, resturile de faguri se fierbeau într-o căldare de aramă, care nu decolorează ceara .În luna mai se umbla odată la stupi, apoi pe la 1 august se mai umbla pentru a se mai recolta câte o margine de fagure …. Apoi se lăsau stupii în pace până la 1 noiembrie când urca de regulă stupii în podul casei, unde era o temperatură potrivită, o linişte profundă însoţită de întunericul necesar unor vieţuitoare plăpânde ”.[41]  
  
Referitor la perioada când se extrăgea mierea și alte activități legate de stupărit apicultorul Petre A. Popescu face următoarele precizări:” Pe 9 Martie dacă timpul era frumos scoteam stupii de la iernat. Marele cules era în mai -iunie. [42]  
  
În timpul iernii tatăl meu repara uleele vechi şi construia altele noi. Avea anumiţi meşteri care construiau ulee primitive . Retezau tulpini de copac de tei sau de salcie în lungime de circa 60 de centimetri apoi le spintecat în două şi le scobea mijlocul cu un instrument ( teslă ) şi se lăsau numai mărginile ca de 2-3 centimetri , apo ambele părţi le împreunau la un loc prinzându-le cu scoabe de fier, sau cu cercuri . Le astupa la un capăt cu un capac de blană , croit după lărgimea uleiului cade se putea ridica la trebuinţa când voia să se cerceteze partea de sus ( la creeri ) . După aceasta străbătea corpul uleiului cu burghiul cam pe la mijloc , unde se introduceau două beţe lucrate din lemn de corn în grosime de 1 cm. aşezate în cruciş care serveau la sprijinitul fagurilor , apoi cu un sfredel mai mare se făcea vrana s-au urdinişul în lărgime de 3 cm în diametru şi la 10 cm distanţă de gura uleiului . Acesta era tot meşteşugul construirii uleielor”[43] .  
  
Pentru importanţa pe care o au în cadrul economiei de tip tradiţional, în credinţa poporului român stupii se bucură de mare atenţie. Astfel la fel ca orice membru al familiei ei pot fi deocheaţi, mai ales când aceştia se ştie că dau multă miere. De aceea se recomandă ca stupii să fie legaţi cu un brâu roşu.[44]  
  
Albina, această goangă făcătoare de miere e considerată, la români, ca şi la multe popoare ale lumii, fiinţa sfântă şi un fel de totem sau de divinitate zoomorfă , solară şi pirică. Posedă o vastă gamă de valori simbolice, printre care figurează hărnicia, truda, viaţa comunitară exemplară, înţelepciunea, elocinţa, poezia, justiţia, nemurirea şi regalitatea. În foarte multe tradiţii culturale, inclusiv la români, e încarnarea celor drepţi. Albine când visezi - sunt suflete, cer de pomană [45]  
  
Prezenţa acestei gâze cu un simbolism preponderent benefic într-un bestiar magic, ea fiind în centrul unor legende sau ziceri folclorice[46], este motivată mai cu seamă prin însuşirile ei oraculare, precum şi prin actele magice pe care le implică stupăritul tradiţional, menite să apere roiurile de albine şi să sporească productivitatea lor. Coşniţele sau ştiubeele erau scoase de la iernat numai în anumite zile, puternic marcate cum erau datele în calendarul popular : Mucenici 9 martie, Alexii,17 martie, sau Bunavestire, 25 martie. Când erau scoşi de la iernat se făcea purificarea stupilor prin stropirea cu apă sfinţită cu aghiazmă, iar pentru a-i feri de orice influenţă a spiritelor rele, de luare a manei sau a altui tip de furtişag drăcesc, se afumau cu tămâie şi se ungeau cu fierturi din florile cele mai căutate de medicina populară.  
  
Pregătirea stupilor pentru iernat începea la 14 septembrie Ziua Crucii, dată de hotar între iarnă şi vară, când se credea că pământul se închide pentru insecte şi reptile. Astfel se poate vorbi despre un calendar apicol în folclorul românesc.  
  
În ceea ce priveşte zona de vest a Olteniei, privită din perspectivă istorică, se poate concluziona că această ocupaţie tradiţională a românilor, moştenită din vremea dacilor , a constituit în evul mediu ( până în primele decenii ale secolului XIX ) o ramură de bază a economiei, pentru ca după aceea, în secolele XIX –XX, mutaţiile economice să ducă la scăderea ponderii acestui sector în favoarea altor ramuri. Însăşi adoptarea la începutul secolului al XVIII lea, ca stemă a judeţului Mehedinţi ( cel mai mare până în epoca lui Cuza ) a stupului şi albinei, simbol păstrat până azi pe stema acestui judeţ [47](Fig. 8,9,10), este de asemenea o dovadă concludentă.  
  
Astăzi un complex de factori nefavorabili( schimbarea climei, defrişările masive în toată ţara, poluarea agresivă) face ca această ocupaţie străveche al cărei rezultat sunt minunatele produse cu o deosebită calitate terapeutică şi nutritivă ( mierea, ceara, ceara verde (propolisul ) să devină neatractivă și din păcate să fie practicată de un număr tot mai restrâns de amatori de apicultură .  
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  

*Într-o altă formă mai detaliată materialul a apărut în volumul de studii, Drobeta, 2007,vol. XVII, p. 228-243.  
  
[1] Romulus Vulcănescu, Mitologia Română, Editura Academiei, Bucureşti, 1987, p. 534  
  
 
[2] Gospodarii puneau pe poliţele de lemn pe care erau păstarţi stupii lângă casă , sub streaşină un blid cu usturoi pisat . Albinele agitate de mirosul neplăcut, ameninţau cu înţepăturile lor pe oricine se apropia de locuinţă . Ştefan Enache, Zona etnografică Dolj, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1982, p.37-38  
  
 
[3] Gheorghe Iordache, Albinăritul în Ocupaţii tradiţionale pe teritoriul României, col II , Scrisul Românesc, Craiova, ,1986p. 180-207;Valter Butură , Albinăritul în Etnografia poporului român, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 242-253  
  
 
[4] Marcela Bratiloveanu Popilian, Abinăritul, în Zona etnografică Plaiul Cloşani, Editura Sport Turisn, Bucureşti, 1990,p. 51-53. Ştefan Enache, Trodor Pleşa , Zona etnografică Dolj, Bucureşti Editura Sport Turisn, 1982, p. 37-38. Mite Măneanu, Vechea stemă a Mehedinţiului, în Porţile de Fier. Revistă de istorie şi cultură, an I , nr. 3/ 1996, p. 1-3; Mite Măneanu, Agricultura şi comerţul românesc în secolele XVIII-XIX , Drobeta Tr Severin, 1997 ;Tereza Mozes, Zona etnografică Crişul Repede, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1984. p. 62-64; Ioan Augustin Goia , Zona etnografică Meseş, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1982, p. 53-57; Dorinel Ichim, Zona etnografică Bacău, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1987, p. 34-35 ; Ioan Ciută, Îndeletniciri apicole în Moldova feudală, cu privire specială asupra Bacăului ( sec XIV- XVIII) , în Carpica , VIII, 1976 , p. 229 şi nota 16; Ioan Godea , Zona etnografică Beiuş, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1981, p. 1981 p 34 Georgeta Stoica, Mihai Pop, Zona etnografică Lăpuş, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1984, p. 32; Maria Cioară, Zona etnografică Rădăuţi, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1979.p57; Georgeta Stoica , Rada Ilie Zona etnografică, Câmpia Boianului, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1990, p. 26-27; Spânu, Gh. Bratiloveanu, Zona etnografică Suceava, 1987, p. 41- 43; Georgeta Stoica, Rada Ilie, Zona etnografică Olt , Editura Sport Turism, Bucureşti,1986, p. 32-33; Maria Cioară Bâtcă, Vlad Bâtcă, Zona etnografică Teleorman , Editura Sport Turism, Bucureşti, 1985 p. 50-52.; Angela Paveliuc–Olariu, Zona etnografică Botoşani, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1983. p. 38; Dorinel Ichim, Zona etnografică Trotuş, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1983, p. 51; Ştefan Enache, Zona etnografică Dolj, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1982, p.37; Olga Horşia, Zona etnografică Buzău, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1981, p. 27; Gheorghe Bartoş, Vechimea albinăritului la români, în Terra Nostra, Bucureşti, vol 1, 1969; Mite Măneanu, Aspecte ale practicării albinăritului în partea de vest a Olteniei, în Ialomiţa. Materiale de istorie agrară a României, Slobozia, 1983, p. 296-299.  
  
 
[5] Petre A Popescu, Cultura albinelor, Tipografia Bejan, Turnu Severin , 1923, p. 79. Mulţumim pe această cale colegei noastre Ecaterina Bosoancă- muzeografă care ne-a semnalat şi pus la dispoziţie această sursă documentară aflată la biblioteca Muzeului Regiunii Porţilor de Fier din Drobeta Tr Severin.  
  
 
[6] Gh Iordache, Ocupaţii tradiţionale pe teritoriul României, Scrisul românesc, Craiova, 1986,p.190  
  
 
[7] Georgeta Stoica, Rada Ilie Zona etnografică, Câmpia Boianului, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1990, p. 26-27.  
  
 
[8] Ioan Augustin Goia, Zona etnografică Meseş, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1982, p. 54  
  
 
[9] Ioan Augustin Goia, Zona etnografică Meseş, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1982, p. 53-57  
  
 
[10] Marcela Bratiloveanu Popilian, Zona etnografică Plaiul Cloşani Mehedinţi , Editura Sport Turism, Bucureşti, 1990, p.51  
  
 
[11] Mite Măneanu, Agricultura şi comerţul românesc în secolele XVIII-XIX , Drobeta Tr Severin, 1997 p. 206  
  
 
[12] Spânu, Gh. Bratiloveanu , Zona etnografică Suceava, 1987, p. 41- 43  
  
 
[13] Mite Măneanu, Vechea stemă a Mehedinţiului, în Porţile de Fier. Revistă de istorie şi cultură, an I , nr. 3/ 1996, p. 1-3  
  
 
[14] Petre A Popescu, op.cit  
  
 
[15] Ibidem,p. 22  
  
Decalogul său în ceea ce priveşte creşterea albinelor:  
  
1. Începeţi cu doi stupi  
  
2. Lucraţi cu răbdare, lucraţi cu curaj, cu nădejde  
  
3. Fiţi miloşi cu albinele, fiţi prevăzători în perioadele de criză nu ridicaţi toată mierea de la albine  
  
4. Fiţi sârguitori , lucraţi cu mâinile dumneavoastră personal nu vă lăsaţi în încrederea altor persoane  
  
5 Îngrijiţi întâi albinele dumneavoastră apoi ale altora  
  
6. Nu ascundeţi talentul încredinţat vouă de Mântuitorul cu împrumutaţi-l şi altora.  
  
7 Observaţi semnele timpului, nu umblaţi prea des la albine  
  
8. Semănaţi pomi fructiferi şi plante melifere ( melisa ) împrejurul stupinei.  
  
9. Nu lăsaţi albinele fără adăpători, umbriţi stupii în timpurile prea călduroase.  
  
10.Lucraţi cu mare acurateţe, nu serviţi publicul cu miere de calitate proastă, Fiţi în armonie cu vecinii. Nu vă arătaţi avari mai ales când produsul stupinei va fi îmbelşugat, întindeţi-le cu profundă dragoste câte un fagure de miere şi fiţi siguri de sentimentele lor bune.  
  
 
[16] Petre A Popescu, op. cit, p. 22.  
  
 
[17] Mite Măneanu, op. cit. p. 208.  
  
 
[18] Ibidem p. 208.  
  
 
[19] Ibidem p. 208.  
  
 
[20] Ibidem p. 208  
  
 
[21] Ibidem p. 209  
  
 
[22] Ibidem p. 210  
  
 
[23] Ibidem p. 210  
  
 
[24] Ibidem p. 210  
  
 
[25] Ibidem p. 210  
  
 
[26] Ibidem p 210.  
  
 
[27] Ibidem p 211  
  
 
[28] Expoziţia Generală Română, Bucureşti, 1906  
  
 
[29] C. Pajură, Dicţionarul judeţului Mehedinţi, Datina, 1947, p. 165  
  
 
[30] Ibidem. p. 170  
  
 
[31] Ibidem. p.33  
  
 
[32] Astfel şi la Muzeul Regiunii Porţilor de Fier se păstrează o serie de obiecte ce privesc inventarul legat de acest meşteşug. Se găsesc ulee şi coşniţe, teascuri de stors ceara (două tipuri de teascuri, unul cu pârghie ( OC 430 ) celelalte două cu pană( OC 427, OC 951),provenite în special din zona de munte şi podiş, unde credem că practicarea albinăritului tradiţional s-a menținut mai mult timp decât în partea de sud unde s-au introdus mai timpuriu stupii sistematici. De asemenea prezenţa stupilor primitivi în fondul muzeal , atestă şi unele localităţi unde s-a practicat albinăritul, altele decât cele indicate de mărturiile documentare, precum : Prejna şi Dubova de unde s-a păstrat câte o coşniţă, Cireşu, Izverna, Balta de la care s-au păstrat coşniţe şi ulee şi numai ulee la Gornenţi, Podeni, Obârşia Cloşani, Cănicea (Izverna), Bala, Cerveniţa( Degeraţi), Cremenea, Colibaşi Tr Severin. De remarcat este faptul că Izverna şi Colibaşul sunt menţionate ca producătoare de miere în anul 194736 iar la alte localităţi albinăritul este alături de producerea de fân (creşterea animalelor), creşterea pomilor fructiferi, (Bala, Balta , Cireşu, Cremenea, Gornenţi, Prejna). Prin prezenţa lor aceste piese completează datele legate de albinărit, mai ales pentru sfârşitul secolului al XIX lea şi prima parte a secolului XX.  
  
 
[33] Spânu, Gh. Bratiloveanu, Zona etnografică Suceava, 1987, p. 41- 43  
  
 
[34] . Petre A Popescu, op. cit, p. 22.  
  
 
[35] Ibidem, p. 48.  
  
 
[36] Georgeta Stoica, Mihai Pop, Zona etnografică Lăpuş, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1984, p. 32.  
  
 
[37] Georgeta Stoica , Rada Ilie, Zona etnografică Olt , Editura Sport Turism, Bucureşti,1986, p. 32-33  
  
 
[38] ….în partea nordică a Severimului, spre şoseaua Târgu Jiului , s-a organizat din iniţiativa Prefecturei de Mehedinţi o expoziţie regioanală , deschisă la 28 Septembrie , în prezenţa D. Lor Miniştri I.G. duca , Moşoiu şi Franasovici.  
  
Terenul din câmpia Severinului, folosit expoziţiei, a fost transformat într-un modest parc împodobit de următoarele pavilioane: Şantierul Naval, Primăria Oraşului, Industria, Cultura şi arta casnică, Agricultura. Au mai fost reprezentate produse de ţiglă, cărămidă, şi industrie ceramică, animale de soi cultivate în diferite regiuni ale judeţului, produsele Adakaleh- ce în timpul de față aparţine Mehedinţiului, precum şi cultura albinelor - a căror marcă o poartă judeţul - şi care a fost reprezentat prin numeroşi stupi sistematici. G. Hâncu, Expoziţia regională a judeţului Mehedinţi, în Arhivele Olteniei, an III, nr. 16, noi- dec. ,1924, p. 547.  
  
 
[39] Angela Paveliuc –Olariu, Zona etnografică Botoşani, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1983. p. 38  
  
 
[40] (vase pentru păstratul mierii în colecțiile Muzeului Regiunii Porților de Fier,inv.C 1232, inv.C 512, inv.C 852).  
  
 
[41] Petre A Popescu, op. cit. p.54  
  
 
[42] Ibidem 56  
  
 
  
 
[43] Petre A Popescu, op. cit. p. 54  
  
 
[44] I Aurel - Candrea, Folclorul medical român comparat, privire generală, medicină magică. Editura Polirom, Iaşi, 1999.p. 215  
  
 
[45] E.N.Voronca Datinile, 1176).  
  
 
[46] Ivan Evseev, Dicţionar de magie , demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timisoara, 1998, p. 17 ; Lidia Agrigoroaiei, Sorin Boldea, Eugen Agrigoroaiei, Legende şi povestiri cu albine, Editura Apimondia, Bucureşti, 1987, 95p.  
  
 
[47] Mite Măneanu, op. cit. p. 210  
  
 
  
 
  
 
  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
ALBINĂRITUL TRADIȚIONAL ÎN MEHEDINȚI / Varvara Magdalena Măneanu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2804, Anul VIII, 04 septembrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Varvara Magdalena Măneanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Varvara Magdalena Măneanu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!