Cum cerul ființei imi era plin de tine,
În bolta putiinței nu știam de mine,
Imaginea ta era cerul din ființa mea,
Doream a ști cum pulsa inima ta...!
Pe când dansam în norii albi din înalt,
Te aflam cu bujorii tăi dalbi de cobalt,
Vibrând tu pe rimele-ţi orchestrate,
Instrumente ce notele-ţi fi-va aflate.
Un dans ca un zbor spre cer atât alb,
Ca un bas îţi cobor lângă obrazul dalb,
Şoptindu-ţi ce de la tine am învăţat,
Mângâindu-ţi auzul tău c-un alintat..
Îţi scriam pe nisipul arzător o slovă,
Ce-ţi mai plăcea să-ţi spun acea vorbă
Acolo era caldul fin precum o rouă,
Când nu mai aveam o mână, ci două.
Atunci, te cuprindeam pe acel cânt,
Nu ştiam cât de treaz eram visând,
Cât era vis de puteam trăi o realitate,
Da, eram în traiul fără-o cecitate...
Îți mișcai mâinile fine în inflexiuni,
Ți-adorai versurile în discrensiuni,
Miraje citoplasmatice-mi olfactive,
Epidermicele-mi ce dureri pilpative…
Să fi fericit de durerea dintr-un rai,
Că experimentam iubirea-n cobai
Ce fost-am norocit, parcă necontând,
Trist ori fericit, de soi ori mătrănând..
Apoi căzut în bezna densă, singur..
Nu era viaţă, nu era niciun mugur,
Tu, te-ai întors, iar eu veșnic căzut,
În iadul a ce n-am mai cunoscut…
A fost fără’o explicaţie concretă,
De-n acea ecuaţie aveam etichetă?
Te-ai întors şi mi-ai luat simţirea,
Şi, neîndoios mi-a dispărut iubirea..
Fost-am atunci atât de sus, oo iubire,
Și-ai spus și tu un odor de mântuire,
Adevărul din care, sunt atât de jos,
Probariul iadului cel mai zelos..
Tu ai putut să mă urci cât mai sus,
Era frumos..nu știu pân’unde am ajuns,
Aflasem doar o cascadă de-ntuneric,
Unde umblu încă după iubire bezmetic..
Oo, hâde întunecimi ce nu se îndurară,
Ce mai scuturare uşoară de inimioară,
Poţi ostoi așa iubirea cu tot inimicul,
Făcându-l ușor pe cel iubit - inamicul..
