Oamenii muntelui
noi suntem altfel, din altă sămânţă
ce creşte doar în pământ liniştit
noi suntem altfel, curgeri de ape
niciodată tulburi
priviţi-ne în ochi şi miraţi-vă
nu veţi mai vedea o astfel de privelişte
eu cu tata mergând unul după altul
într-o lume de linişti
semeţ stejarul, fagul semeţ, semeţ şi bradul
ce bine le stă acolo pe culmi
noi doar lumini încă aprinse
apoi doar umbre nevăzute de cruci
hai omule, hai , asează-te la masa mea de lemn
plină cu de toate om împărţi darurile pământului
om vorbi de lume şi vreme, te-oi asculta
mi-i asculta, niciodată n-ai să-mi mai uiţi cuvintele
am să-ți îmbrac sufletul în aurul credinţei
am să te fac să crezi ceea ce şi tatăl meu crede ,
am să te fac să crezi ceea si tatăl tatălui meu credea
am să te fac sa crezi ceea ce şi tatăl, tatălui, tatălui meu credea
am să te învăt ascultarea, vorba puţina, tăcerea,
am să te învăţ să-ţi faci în sufletul femeii unic cuibar ,
cum să te bucuri de trupul ei mirosind a floare de câmp
iartă-mă că n-am să te învăţ cum se râde cu gura până la urechi
viaţa este în cele din urmă doar o poveste tristă
nimeni nu a lăsat în urmă decât ceea ce a primit la naştere
viaţa şi uneori nici atât.
