Tăceri tulburate
Tăcerile ce-mi tulbură lumina
Uitate peste depărtări în gând
Își lăsă doar vremelnic rădăcina
Să urce-n slova așezată-n rând.
Și-n zborul lor înspre căzute maluri
Printre icoanele ce plâng în cer
Presară liniștea peste apuse dealuri
Să fie-n veci luminii temnicer.
Lumina care-mi tulbură tăcerea
Pătrunde întunericul din noi
Și răsucește-n suflet iar durerea
Pe care-am aruncat-o la gunoi.
Și se ridică-n înălțimi sihastre
Să-mprăștie seninul în priviri
Precum condoru-n zborul lui spre astre
Își primenește gândul în trăiri.
Tăcerea nu-mi mai tulbură lumina
Și depărtările se micșorează-n gând
Seninul din priviri e rădăcina
Care pătrunde slovele pe rând.
Valer Popean
