Cuvântul ce devine Dumnezeu
Se rătăcesc salcâmii prin pustiu
Urmându-și rădăcinile spre cer,
Topind zăpada scursă-n arămiu
Peste secundele ce-n urmă pier,
Și peste zarea prinsă-n infinit
Se nasc furtuni iscate din senin,
Iar în albastru ard la foc mocnit
Chiar clipele cuprinse de venin,
Pădurile trosnesc de-atâta ger
Și frunzele ascund durerea lor,
Talazurile nopții urcă-n cer
Când păsările se îngână-n cor,
Tăcerea plânge peste zarea-n foc
Privind zăpezile cum se topesc,
Chiar timpul parcă se oprește-n loc
Când rădăcinile se arămesc,
Iar stânca ce răsare de sub val
Așteaptă focul unui Prometeu
Și vulturul veghează de pe mal
Cuvântul ce devine Dumnezeu.
Valer Popean
