Tocmai terminasem de scos hainele din odaie. Fiecare haină, capot, bluză, sacou, palton etc., îmi aduceau în fața ochilor o întâmplare, o amintire. Le-am pus pe sârmele întinse pentru rufe, aflate în imediata apropiere a porții, să se aerisească. Parcă așteptau acest moment... 

”Ce faci, vecina?” Toată ziua trebăluiești! Pe soarele acesta năucitor ar fi bine să stai în casă unde e mai răcoare. 

”Bună, Zenovia!” Dar tu de ce umbli prin sat, la ora asta caniculară? E riscant, zău! Aveam în mână o perie și tocmai mă pregăteam să curăț, cât de cât, paltoanele mamei care așteptau liniștite pe umerașe. Fiind mai grele, le-am agățat de poartă. Așa, ca la tarabă... 

Sârmele erau prea subțiri și s-ar fi rupt sub greutatea lor. 

Zenovia stătea în fața ușii și se uita întrebător la mine. 

”Gata! Le curăț mai târziu. Hai să intrăm puțin în casă.” 

La țară, în lunile de vară, se păstrează răcoarea în odăi, nu se încing pereții așa cum se întâmplă la bloc. O adevărată teroare, dacă nu ai aer condiționat sau măcar un ventilator. 

Am servit-o cu un pahar de suc natural ( făcut din flori de soc , lămâie și puțin zahăr, care au stat la soare vreo două zile) și o prăjitură cu mere. Cu aceste bunătățuri în față... am stat la povești vreo două ore. Cele mai multe subiecte erau legate de mama. 

La un moment dat, mi-am aruncat ochii pe geamul care dădea spre drum. Doamne, cum mai stăteau paltoanele agățate de poartă! Ca o ironie a sorții... 

” La ce oră ai spus că e trenul?” 

Mama aranja ultimele lucruri într-o geantă destul de mare. 

”Voi pleca de acasă mai devreme. Trenul este, dacă îmi duc bine aminte, la 9.50. Nu vreau să alerg până la gară! ” 

Avea dreptate. Trebuia să plece mai devreme deoarece zăpada a prins un strat subțire, alunecos, și era nevoie de multă atenție pentru a nu suferi vreo luxație. 

”Mamă, să nu cumva să-ți uiți mănușile!” 

Mă uitam la ea cum își lega baticul negru, de lâniță fină, care avea o dungă discretă, maronie, de jur împrejur. Îi stătea atât de bine! Se vedeau câteva șuvițe din părul alb, mai alb ca neaua. 

Și paltonul! Croit pe talie, o făcea atât de elegantă, aproape frumoasă. Nu mai era femeia de la țară, îmbrăcată cu cojoace, bertă, fuste lungi și ciorapi groși din bumbac. Era o adevărată doamnă! 

* 

Am condus-o până la poartă. De aici, a însoțit-o, la gară, o nepoată, care locuia peste drum. Asta să fie mama? Și mi-am șters repede lacrimile, și am fugit în casă unde era cald și trosneau lemnele, din când în când. 

”Eu tot vorbesc, dar tu ești cu gândul în altă parte.” Cred că am stat destul. Mă duc acasă la mine, să nu mă declare soțul dispărută. Ar fi în stare... 

”Ah! Scuză-mă!” Mi-am amintit de iarna când a plecat mama la București, și era îmbrăcată cu paltonul pe care l-ai văzut agățat de poartă. După ce am condus vecina, care locuia destul de aproape, am venit în casă și am început să bocesc. Cu vorbe... Și câte vorbe pe care nu le mai auzea nimeni. 

* 

”La ce mai sunt de folos toate hainele astea?” 

Doar amintirile mai dăinuie în preajma lor... și o imensă durere... 

”Hai la pepeni, de vânzareeeeee!” 

Vara, aproape în fiecare zi, trecea câte cineva cu pepeni de vânzare. 

”Du-te repede și ia un pepene!” Vezi, să-l încerce, să fie copt, altfel... parcă o aud pe mama. Îi plăceau atât de mult. 

De câte ori veneam acasă, găseam un pepene, – din care lipseau două, trei felii –, acoperit cu un prosop de bucătărie, pe masa de sub bolta de viță de vie. Era atât de bine să stai la răcoare, la această masă, împreună cu mama... 

Și iar s-a auzit vânzătorul de pepeni. 

M-am ridicat într-un cot și așteptam să-mi spună... 

Și cel care vindea pepeni și-a văzut de drum, iar eu mi-am văzut, mult mai limpede, rana din adâncul sufletului... 

* 

26 iulie 2016 ( scrisă la Hălăucești, în camera unde a zăcut mama)