COLIBA DIN MUNŢI  

 

de Urfet Şachir  

 

IV  

 

Reculegerea  

Soarele era sus de-o suliță, dar coliba era încolăcită în brațele liniștii. Nici vȃntul nu mai adia, să nu miște oblonul rămas deschis, de parcă ar fi vrut ca cei aflați în colibă să-și continue somnul în tihnă, căci îi apucase zorile tot trăncănind. Peste puțin timp însă, obișnuit să se scoale în zori, bătrȃnul nu mai avu somn, și se ridică să pregătească micuțului cerealele cu lapte și micul dejun pentru toți. Se duse, mai întȃi, la animale, le dădu binețea de dimineață, le puse fȃnul în grătare și le duse apă în găleți. Între timp, se trezi și tȃnărul și-l întȃmpină pe Stump în ușa colibei.  

- Bună dimineața! salută cuviincios tȃnărul.  

- Bună dimineața, tinere! Eeei, cum ți-a fost somnul? Ai reușit să te odihnești puțin? Că ne-am cam lungit azi-noapte! zise Stump, zȃmbind.  

- O, da! se-nveseli tȃnărul. Curios, dar chiar m-am odihnit, doar mahmureala ce mă mai încearcă. Și cum să nu-l încerce cȃnd toată noaptea au băut și s-au pierdut în povești de viață. Fiecare cu viața lui, dar parcă aceeași.  

- Care-i planul pe ziua de azi? Ce-avem pe ordinea de zi? întrebă curios, dar și cam fără chef John, căci totuși capul încă îi atȃrna greu de la cheful de azi-noapte.  

- Dacă te țin picioarele, urcăm pe munte, hăă, ce zici? îl încercă Stump, rȃzȃnduși în barbă.  

- Ăăăăă! se codi John, scărpinȃndu-se la ceafă și uitȃndu-se către munte ca la un uriaș gata să-l devoreze.  

Bătrȃnul continua să rȃdă în timp ce-și sorbea liniștit cafeaua și trăgȃnd tacticos din pipă.  

- Hai, ia-ți cana de cafea și vino lȃngă mine, s-o savurăm în aerul răcoros al dimineții. Uite, am făcut și limonadă, e bună la mahmureală, murmură Stump ca pentru sine.  

Stăteau tăcuți, unul lȃngă altul, fiecare plecat cu gȃndurile sale departe, pe alte meleaguri, numai de ei știute.  

- Eeee, zise la un moment dat Stump, azi stăm pe lȃngă casă, ne învȃrtim pe aici, că parcă și el se simțea cam doborȃt.  

- Darius ne va face să uităm de toate și vom petrece o zi pe cinste! E o minune de copil, o să vezi, zise Stump.  

John simți o ușurare și se întinse relaxat pe iarba moale. Se simțea deja căldura soarelui care, între timp, urcase tot mai mult pe cer. Privea cerul senin, păsările care planau în căutare de hrană și asculta tumultul pădurii din apropiere. Asta este adevărata viață! gȃnguri în mintea lui, înmărmurit de frumusețea care îl înconjura și bucuros că și-a găsit, în sfȃrșit, locul și omul care să-l înțeleagă și îndrume. Pentru prima dată se simțea tare mulțumit. Și dorea să-l mulțumească și pe îndrumătorul său și gazda sa.  

Văzȃndu-se deodată înconjurat de aceste ființe minunate, Stump se rupse și el de izolare, uitase urȃciunile trecutului și puse bȃta pe amintirile care i-ar fi frȃnt noile aripi si i-ar fi zdrobit elanul pentru o nouă viață. Încheiase un capitol de viață și începea un altul nou, care se întrezărea mult mai luminos. Ba chiar se simțea iar tȃnăr. Cȃte ar mai face! Și are și motive acum. Destule.  

(Va urma)