COLIBA DIN MUNŢI  

de Urfet Şachir  

III  

 

John rătăcitorul  

Ajuns acasă, unchiul Stump îl puse pe Darius, care adormise între timp, pe laviță și ieși după căprioare.  

- Behehehe!  

- Dragele moșului, veniți încoace! Azi vă așteaptă un festin, căci tare bucuros mai sunt! Inima mea cântă pentru prima oară, în viața mea nu am mai simțit ceva atât de frumos și cald care să mă înmoaie. E un sentiment atât de plăcut să te simți împlinit! Da, împlinit, acesta este cuvântul magic, căci așa mă simt eu acum. Și ușurat. În mod paradoxal, deși am o răspundere acum, nu mă simt deloc împovărat.  

- Behehehe!!!  

- Hahahahaha!!! râse cu poftă Stump! Și trase adânc aer în piept să-și umple plămânii. Bobby se comporta și el ciudat. Alerga de colo, colo, sărea în sus, se rotea în jurul casei, nu avea astâmpăr.  

- Bobby, Bobbyyyyy! striga bătrânul în zadar.  

- Ham, ham, ham!!! ...  

- Ai chef de joacă! Aaa, dar parcă esti mai agitat azi. Ori… te-ncearcă bucuria și pe tine? Hahahaha!  

Bucuria în pieptul lui Stump era nemăsurată, inima îi vibra și cȃnta, cum nu o mai făcuse niciodată. Era mai iubitor ca niciodată cu dragele sale căprițe, le lua în brațe și le mȃngȃia, le șoptea vorbe calde de iubire. Animalele simțeau și ele toată această revărsare de dragoste plină și îngerească și îi împărtășeau bătrȃnului trăirile acestuia; se putea spune că era un triunghi al iubirii neobișnuit.  

- Hei, bătrȃne! auzi deodată că-l strigă cineva.  

- Cine-i acolo? răspunse Stump, ridicȃndu-se din mijlocul staulului. Se uită nedumerit și privi cu atenție spre tȃnărul care se apropia de stȃnă. Ieși afară din staul și merse să vadă ce se întâmplă.  

- Cine ești, tinere? Și care e treaba? întrebă Stump curios.  

- Bună ziua, bătrȃne! Numele meu e John! John rătăcitorul.  

- Bună să-ți fie inima! Heiii, rătăcitorule, care-i treaba? întrebă Stump deschizȃndu-și larg brațele și, ducȃndu-și mȃinile după ceafă, așteptă un răspuns de la interlocutorul său.  

- Eu, euuuu ... vezi tu ... m-am rătăcit și, văzȃnd că iese fum din direcția asta, m-am îndreptat încoace șiii ... iată-mă! zise tȃnărul cu brațele ușor deschise și ridicând din umeri.  

- Dar încotro ți-era drumul de te-ai rătăcit? întrebă nedumerit bătrȃnul.  

- Dacă îmi oferi ceva de băut și un loc de odihnă, îți voi povesti rătăcirea mea, zise tȃnărul pe un ton obosit și rugător.  

Stump îl scrută cu privirea, îl măsură din cap pȃnă în picioare, apoi, neobservȃnd nimic dubios la tȃnăr, îl pofti să ia loc pe un scaun aflat în fața colibei.  

După ce sorbi cu sete din paharul cu apă, Stump îi dădu și-o dușcă de whisky pe care o înghiți dintr-o suflare. Trăgȃnd aer în piept, începu să-și povestească rătăcirile. Bătrȃnul îl asculta în tăcere și simțea cum inima i se înmoaie pe măsură ce tȃnărul avansa în vorbă, nedȃndu-și seama că dezvăluia, de fapt, aspecte din propria sa viață. Dar, astfel, reuși să-l înduioșeze pe bătrȃnul Stump, fără să-și fi propus, cuvintele curgȃnd parcă singure și alunecau pe o pantă sensibilă la fel de ușor precum un fulg. Era ceva inexplicabil.  

Dar cert era faptul că acum bătrȃnul Stump mai avea un tovarăș. Și încă unul de nădejde și nu se înșela. Rătăcirile tȃnărului luaseră sfȃrsit. Cel puțin, pentru moment. Mai trebuia să treacă proba timpului. John era un tȃnăr instruit, așa că nu-l speria nici proba timpului, nici neîndemȃnarea lui, căci era aplecat să învețe tot ce nu știa și trebuia să știe pentru a putea supraviețui în noul său habitat.  

(Va urma)