COLIBA DIN MUNŢI  

de Urfet Şachir  

 

II  

 

Botezul  

Zorile se revarsara boltite peste piscuri si doar roua se auzea cum picura pe frunzisul des al padurii. Peste coliba lumina zorilor cadea in manunchiuri printre frunzele copacilor, dar acolo era déjà o alta lumina ce scosese din intuneric inima lui Stump. Era inceputul unei noi zile, dar, mai ales, a unei noi vieti. Ramas singur pe lume, el a ales să trăiască în mijlocul pădurii într-o colibă din munţi la 6 kilometri depărtare de oras, loc pe cât de mirific pe atât de sălbatic, un loc care il umplea de energie, dupa spusele sale. Acum avea motive sa iasa mai des in oras pentru a procura cele necesare micutului si sa comunice cu lumea. Stiindu-l irascibil si nerabdator, lumea se minuna de schimbarea brusca a batranului, intrebandu-l din priviri carui fapt se datora aceasta schimbare a lui. Si mai mult s-a minunat vazandu-i cumparaturile: scutece de bebelusi, sticlute cu biberoane, lapte si … alte cele…  

- Heiii, batrane, care-i treaba? Ti-a fatat caprioara, ori … te-ai insurat si nu stim noi, zisera cativa mai ghidusi.  

- Eee, si voi! Am gasit o comoara. O comoara vie … ce mi-a schimbat viata, zise el zambind si fluturandu-si mana.  

Oamenii ramasera inmarmuriti auzindu-l cum povestea induiosat si lacrimi fine prelingandu-i-se din ochi. Aveau, parca, in fata un alt om, pe care nu-l cunosteau, caci vedeau o alta fata a batranului, necunoscuta lor pana atunci. Incepand de atunci, batranul Stump deveni cel mai bun prieten al lor si toti sarira sa-l ajute cu ceva. Cum poate schimba soarta unui om un graunte de copilas! Femeile nu mai pridideau cu sfaturile si chiar erau dornice sa mearga la coliba in ajutor. Stump se bucura tare mult, caci cunostintele sale despre bebelusi se reduceau doar la sticluta cu lapte. Curioase din fire, femeile il intrebara de numele micutului.  

Batranul Stump nu se gandise pana in acel moment ca ar avea nevoie de un nume, sa-i spuna cumva copilului. Ajuns acasa, lua copilul si cu Bobby dupa el, merse in varful muntelui din apropiere. Privind cerul de pe piscul muntelui, zari infinitul albastru si curat ca lacrima si simti cum paseste, pentru o clipa, pe alte meleaguri, numai de Dumnezeu stiute. Simtea ca pluteste si parea ca cineva ii vorbeste in soapta:  

- Ai simțit vreodată că plutești de parcă pământul ar fi moale ca un nor? Atunci te-apucă amețeala, căci plutește adevărul în ochii și inima ta!  

Deodata il strafulgera ceva: adevarul! Da, asta era! Si ochii i se luminara. Adevarul lui era ca pruncul ii picase din cer, mana cereasca pentru singuratatea lui, darul lui nepretuit primit de la Domnul. In acel moment stiu cum avea sa-i spuna copilului ce-i furase inima: Darius.  

Lua copilul in palme, pe sub brate si il ridica in sus, spunandu-i:  

- Darius, dar de la Dumnezeu, te asemeni unei stele care răsare și luminează infinitul! Lumineaza, te rog, si batranetile mele! Amin! Acesta fu tot ritualul cu care ii puse numele copilasului.  

(Va urma)