COLIBA DIN MUNŢI  

de Urfet Şachir  

I  

 

Trofeul  

În Munţii Sălbatici era o colibă construită din trunchiuri de copaci şi nuiele. Coliba avea o singură încăpere cu o uşă îngustă că abia puteai să intri pe ea şi-o ferestruică prin care abia pătrundea lumina zilei în încăpere; astfel că, în colibă era veşnic întuneric.  

Stăpânul colibei era un om cărunt, scund de statură; era un om singuratic, retras în coliba sa, în munţi, încă din anii tinereţii. Aproape că uitase de viaţa de la oraş şi, ori de câte ori se ducea după unele cumpărături, dorea să le termine de făcut cât mai repede, pentru a se întoarce înapoi la colibă. De aceea, se iscau mereu certuri, atunci cȃnd apărea el în oraş, întrucât nu putea să stea la coadă, la magazin, deoarece nu avea răbdare. În singurătatea din munţi se obişnuise să facă totul fără oprelişti, când avea chef şi-şi pierduse răbdarea, fiind chiar morocănos. Unchiul Stump, aşa se numea stăpânul colibei, se hrănea cu vânat; la magazin se ducea doar o dată pe an, pentru a-şi procura veşminte. Era un vânător iscusit, cunoştea mai multe metode de a prinde iepurii sau urşii în capcană.  

Coliba era situată într-un afund de pădure, astfel că unchiul Stump putea să vâneze şi în apropiere de casă. Aici, în munţi şi în păduri, trăiau multe animale sălbatice, de aceea, munţii erau numiţi de călători Munţii Sălbatici.  

În zilele de iarnă, aproape că nici nu puteai să străbaţi pădurea din cauza înfometatelor animale, lupii erau pretutindeni. Unchiul Stump se obişnuise cu sălbăticiunile. Când se afla în pragul vreunei primejdii, tovarăşul său de viaţă, Bobby, îl apăra de fioroasele animale ale junglei din munţi, cum îi mai plăcea să spună. Bobby era un câine-lup care îşi iubea mult stăpânul. Iubirea aceasta era reciprocă, stăpânul iubindu-şi la fel de mult câinele. Doar se bazau unul pe altul.  

Zilele se scurgeau una după alta şi erau una ca alta; nu se producea nicio schimbare. O singură zi însă poate fi numită o zi deosebită de celelalte. În această zi, unchiul Stump porni, ca de obicei, la vânătoare. Se îndreptă acolo unde pădurea era mai deasă, căci acolo avea mai multe şanse la vânat, sperând chiar la un trofeu. În timp ce monta o capcană pentru iepuri, auzi un scâncet ca al unui copil. Se uită în jur, dar nu văzu pe nimeni. Îşi continuă lucrul, însă, după o clipă, auzi iar acelaşi scâncet. Atunci începu să caute prin împrejurimi şi, în sfârşit, mare i-a fost mirarea când, într-un tufiş, dădu de un copil părăsit. Când îl văzu, nu mai ştiu ce să facă şi se scărpină în creştetul capului cu o mână, în cealaltă ţinându-şi pălăria. Controlă imediat regiunea, poate, poate va vedea pe cineva, probabil, pe cel care părăsise copilul sau pe mama copilului, însă, negăsind pe nimeni, se întoarse înapoi la copil.  

După mai multe chibzuiri şi neştiind ce să facă, unchiul Stump luă copilul acasă la el, la colibă. Bobby, căruia prima dată i se păruse curios, se împrieteni repede cu copilul care începu să plângă de foame. Unchiul Stump făcu rost de puţin lapte de căprioară şi îi dădu copilului să mănânce aşa cum le dădea şi iezişorilor de căprioară. Copilul mâncă repede, cu poftă, apoi, după ce se sătură, căscă o dată şi adormi liniştit. Unchiul Stump îşi luă sticla de whisky şi pachetul de ţigări de foi şi se aşeză pe balansoarul său, în faţa copilului. Bobby se uita nedumerit când la copil, când la bătrânul Stump care, într-un balans, bea şi fuma liniştit. În încăpere liniştea domnea. Privind copilul, liniştea interioară a bătrânului Stump fu tulburată de o veche amintire. Gândindu-se la copil, îşi aduse aminte că şi el a avut soarta acestuia.  

Îşi aminti spusele răposatului său tutore, care îl părăsise pentru o lume mai bună, când Stump nu împlinise nici vârsta de cinci ani. Deşi trecuseră ani întregi, bătrânul Stump îşi aducea perfect aminte.  

- Te-am găsit într-un tufiş, în pădure, erai înfăşat doar într-o pătură murdară, iar la cap aveai o sticluţă cu lapte. Cineva te părăsise, probabil mama, căci n-am găsit pe nimeni în jur.  

Tocmai când se afla în profunzimea gândurilor, Bobby lătră o dată scurt, dar deajuns cât să-i atragă atenţia. Atunci, şirul gândurilor se întrerupse, iar unchiul Stump nu mai ştiu de unde să reia. Se gândi atunci să crească el acest copilaş dăruit de cer, căci şi-aşa era singur. Era trofeul lui negândit şi nesperat, tovarăş pentru bătrâneţile lui. Singura lui bucurie va fi acest copil, iar Bobby îi va apăra pe amândoi de primejdii.  

Coliba adăpostea acum un suflet în plus, unchiul Stump avea de întreţinut un suflet în plus. Se aşeză din nou în balansoar şi adormi. Bobby schelălăi încet şi adormi şi el. În munţi seara se lăsa din ce în ce mai mult, liniştea era acum pretutindeni. Doar ici, colo, păsările mari, de pradă, de noapte spărgeau liniştea din când în când.  

Coliba rămase în întuneric, dar zorii veseliei o aşteptau.  

Va urma