CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Naratiune >  





Cum mi-ai colorat viata
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Lumea... o noțiune atât de complexă și de controversată, încât nimeni nu știe exact ce este cu adevărat. O parte a Universului în care trăim, o realitate ce există concomitent cu alte câteva sute, o dimensiune magică în care stăpân peste toate este de fapt, omul. Lumea prin care trec eu se strânge în mine, refractată până la necunoaștere, într-un șir de cuvinte ce nu contenesc să apară, schițându-se ușor pe pagina încă necompletată a vieții mele.Totul este deformat de lentilele ochelarilor mei, în spatele cărora mă ascund sfioasă de fiecare dată, căci eu nu vorbesc prea mult, doar observ. Eu transform lumea reală într-una ficțională, sunt un scriitor.  
  
De multe ori trec pe lângă oameni neobservată, încerc să pășesc ușor, cu grijă, fără să fiu auzită, dar văd și aud tot, eu percep lumea altfel, văd totul în cuvinte și fraze ce se împletesc în țesătura fină a unor paragrafe pe care le adun în inimă, ca mai apoi să ia naștere pe o foaie ruptă din sufletul meu, oglinda în care mă văd cu adevărat, așa cum sunt eu de fapt. Sunt un suflet hoinar printre stele, ce trece prin viață pas cu pas, sunt un amalgam de vise, speranțe și emoții, un lăcaș unde ideile se adună și amenință cu fiecare secundă în plus să se prăbușească peste viața reală, să o transforme într-unul din basmele mele. Mă consider un hoinar, un călător singuratic pe drumul meu, nu am însoțitori, dar să fiu sinceră, îmi place așa, pacea care mi-o conferă singurătatea nu poate fi înlocuită de nicio persoană. Călătoresc doar eu cu mine, adâncită în gânduri, îmi confrunt proprii demoni de liceean. Și totuși, marea mea aventură începe într-o zi de primăvară...  
  
Cireșii erau deja înfloriți, îmbrăcând parcul în haine de sărbătoare, conferind peisajului o pată de culoare prin rozul florilor, drăguțe precum surâsul unui copilaș din leagăn. Mirosul lor era îmbietor, mă purta în alte lumi, mireasma lor îmi invada nările, îmi simțeam plămânii cum înfloresc și ei, umplându-mi pieptul de parfum. Iarba era pictată într-o nuanță de verde crud, un verde în care privirea ți se pierdea și te simțeai acaparat de esența ei, simțeai fiecare fir cum devine o parte din tine și se împletea cu fiecare bătaie a inimii trezite la viață odată cu natura. Într-un elan masochist, trupul meu caută cu înfrigurare conexiunea sa cu pământul, își caută legătura de altă dată și încercă să se întoarcă la natura sa primordială.  
  
Stau cu spatele lipit de trunchiul noduros al unui cireș și încerc să îi simt energia, încerc să comunic cu el, îl implor să îmi transmită o parte din perfecțiunea sa, o parte din el. Gândurile îmi erau încurcate, nu mă puteam concentra deloc și totuși, mă încăpățânam să scriu ceva, chiar dacă cuvintele nu doreau să iasă, mâna mea nu dorea să se lase purtată de inspirație, nu voia să se miște pentru a forma bucle și bastonașe, pentru a forma litere, ca mai apoi să ia naștere frazele. Îmi închid ochii și las să îmi scape un oftat prelung. Se pare că nici astăzi nu puteam scrie, acest lucru însemnând că trebuie să mai amân cu o zi proiectul de la limba română, ce consta într-o poveste... Și totuși, creierul meu refuza să creeze, nu dorea să funcționeze cum o făcea odată, acum era și el cuprins de acea oboseală dulce și tristă, acea senzație sfâșietoare numită astenie de primăvară. Peisajul din fața mea, compus din unghiuri și linii ce se întretaie, linii curbe ce formează o adevărată splendoare, nu îi transmite nimic, nu îi creează nicio emoție. Inima încă îmi este de gheață, soarele încă nu a reușit să îi spargă carapacea și să ajungă la miezul ei incandescent, unde visele se joacă și râd precum copiii.  
  
Încă nu trecusem peste evenimentele ce se petrecuseră cu o jumătate de an în urmă, încă nu îmi puteam scoate din minte momentul când aflasem că rămăsesem orfană, că părinții mei avuseseră un accident grav de mașină și că nu se mai putea face nimic, erau deja de fum și ceață. Acum, totul părea că se petrecuse cu mult timp în urmă, totul părea doar o amintire, doar o fotografie alb-negru, prăfuită de timp. Chipurile lor deja nu îmi mai erau clare, trăsăturile lor se estompau pe zi ce trecea, iar acum ei deveniseră două fantome ale trecutului meu ce mă bântuie în fiecare zi. Deși știam că bunica mea încerca să le țină locul, știam amândouă că nu putea să îi înlocuiască, erau prea importanți, erau ce aveam mai bun pe lume. Iar acum, totul era pierdut din cauza nesăbuinței unui șofer care le-a răpit dreptul de a trăi.  
  
Mă ridic și încerc să îmi iau gândul de la ei, îmi iau carnețelul și încep să hoinăresc pe aleile parcului. Nu știam unde mă duc, dar aveam nevoie de o plimbare pentru a-mi limpezi mintea, aveam nevoie să îmi pun gândurile în ordine, chiar dacă nu mai puteam să le descâlcesc de mult timp. Aleile pavate erau înguste și pustii, nu mai era nimeni acolo, se auzeau doar păsările ce se întreceau în triluri și sunetul pașilor mei plini de singurătate. Îmi las corpul să decidă unde mă îndrept și mă las cuprinsă de neatenție, las timpul să treacă pe lângă mine, să mă ocolească, ca și cum nu aș fi existat.  
  
Preferam să stau singură, să nu vorbesc, să simt vibrațiile naturii, să simt cum sufletul mi se împletește cu primăvara. Doream să o las să intre și în inima mea, dar se încăpățâna să rămână în iarnă, nu lăsa razele călduțe să o topească. Câteodată doream să intru într-o carte, să rămân acolo pentru veșnicie și să îmi abandonez trupul, să îmi las natura muritoare și să devin una cu eternitatea, eternitatea clipei. Voiam să devin un personaj, schițat în cuvinte, să îmi aștern caracterul pe hârite, să îl însoțesc pe cititor prin lumi magice, doream să fiu lipsită de griji și probleme într-o lume perfectă.  
  
Mă opresc brusc și observ clădirea din fața mea. Un zâmbet melancolic îmi joacă pe buze și nu mă miră faptul că mă oprisem tocmai în fața unei librării. Eram mereu atrasă de cărți, simțeam cum de fiecare dată mă chemau cu un glas suav și șoptit, mă ademeneau în capcana lor și îmi dădeau iluzii, sprenațe false și mă învăluiau într-o dulce și frumoasă minciună în care trăiam zi de zi. Împing ușor ușa mare de sticlă și îi trec pragul cu un entuziasm, care nici eu nu știam de unde vine. Doream să mă avânt printre rafturile pline cu volume noi, rafturi încărcate de înțelepciune, printre care doream să mă pierd pentru cel puțin câteva ore în căutarea unei cărți noi, dar am fost brusc oprită de glasul vânzătoarei:  
  
—Domnișoară, am să vă rog să vă lăsați carnețelul aici. Este strict interzis să intrați cu produse de papetărie!  
  
M-am uitat la ea nedumerită, încă nu procesasem cuvintele ei. De ce trebuia să îi dau carnețelul? Doream să îl țin aproape de mine, era o parte din mine de care nu mă puteam lipsi și care ascundea prea multe secrete adânc ascunse în inima mea. Fără tragere de inimă, îl așez ușor pe măsuța vânzătoarei și îl mai privesc odată, doream să mă asigur că nu va păți nimic, era mult prea important pentru mine, apoi mă avânt în interiorul librăriei.  
  
Înăuntru era o liniște de mormânt, nu prea venea multă lume aici, așa că aveam tot locul doar pentru mine. Atingeam cu degetele fiecare volum, în timp ce treceam pe culoarul dintre rafturile masive, dar toate îmi erau familiare, le mai atinsesem de multe ori când venisem aici. În cele din urmă simt ceva diferit, o textură a unei coperți pe care nu o mai simțisem vreodată, așa că dintr-un impuls mă grăbesc să iau volumul. Dar, se pare că în același timp, altcineva se gândise să îl observe, de pe partea opusă a raftului. I-am dat drumul, iar cartea a creat un orificiu prin care am văzut o pereche de ochi albaștri, adânci precum marea, ce aparțineau unui băiat, încadrați de câteva șuvițe de păr rebele ce îi acopereau. Aceștia m-au fixat cu privirea și pentru un moment, am simțit că îl cunosc de undeva. Nu reușeam să înțeleg și, în același timp, simțeam cum privirea aceea mă lega de el definitiv, vinovăția evidentă pe care mi-o atribuia mă înrobește pentru totdeauna. Mi-am plecat capul și mi-am văzut de drum, în căutarea altei cărți.  
  
Trăind într-un oraș mic, era în dezavantajul meu că librăria nu prea se aproviziona, așa că ajunsesem să citesc aproape toate volumele din ea. Era rar ca să apară ceva nou și chiar dacă apărea, mereu era cineva care era mai rapid decât mine.  
  
În ciuda eforturilor mele de a găsi ceva nou, norocul nu mi-a surâs și am decis să plec. Nu doream să mă întorc acasă, ziua era deabia la început de drum, dar deja mi se părea mult prea monotonă atmosfera de aici. Mă îndrept către casă și îmi înșfac în grabă carnețelul, ieșind apoi pe ușă. Deși carnețelul arăta la fel, mi se părea diferit, nu avea același aer familiar pe care îl avea înainte. Dar poate totul era în imaginația mea, eram prea paranoică. Dar, adânc în sufletul meu simțeam că ceva nu este în regulă, nu mă simțeam împăcată.  
  
Mă așez pe o bancă și în minte îmi apare iar acea pereche de ochi albaștri. Oare de ce avusesem impresia că îi cunosc? Și de ce mă simțeam atrasă de ei într-un mod inexplicabil? Mă simt cuprinsă brusc de un val de inspirație și deschid repede la prima pagină care îmi vine. Dar... am cea mai mare surpriză posibilă. Acela nu era scrisul pe care îl știam, era un alt scris, care aparținea unei alte persoane, un scris complet diferit. Literele aplecate și ascuțite se conturau în cuvinte ce formau versuri, întreaga pagină era plină de strofe, compuse de un necunoscut. Nu m-am putut abține și am citit doar câteva, dar cred că erau cele mai frumoase pe care le citisem vreodată. Erau pline de sentimente și de emoții, erau gândurile cuiva care era prieten cu toată lumea, dar cu niciunul. Și totuși... stilul acestui necunoscut emana doar fericire, îmi făceau sufletul să se simtă bine.  
  
Încep să alerg cât pot de repede înapoi spre librărie și dau iar peste figura plictisită a vânzătoarei care mi-a aruncat o privire enervată. În acest moment nu îmi păsa ce credea despre mine, ci singurul lucru pe care voiam să îl aflu era unde era carnetul meu. Dispăruse de pe măsuța ei, semn că îl luase cineva. Se pare că ne încurcasem carnețelele.  
  
—Îmi puteți spune câți oameni au intrat în această librărie după mine? o întreb cu inima bătându-mi nebunește în piept.  
  
—Doar un băiat, răspunde aceasta fără inflexiuni în voce. A cumpărat o carte înainte să pleci tu și a luat un carnețel negru cu el.  
  
—Încotro a luat-o? întreb nerăbdătoare.  
  
—Nu am idee, drăguță. Dacă aș fi știut ți-aș fi spus. Știu doar că a ieșit pe ușa aia și atât.  
  
Dezamăgirea se acumula din ce în ce mai mult în mine și deja mă simțeam rău. Dacă nu urma să îmi recuperez carnețelul? Dacă acel băiat îl va păstra pentru el și va începe să facă însemnări în carnețelul meu fără să își dea seama? Îmi amintesc de băiatul cu ochi albaștri și inima începe să îmi bată tare. Nu pot să îmi scot din minte privirea aceea și fiorii pe care i-am simțit când m-am uitat direct în ochii lui. Era ceva în neregulă cu el, sau cu mine, dar în orice caz, ceva se petrecuse acolo, între noi doi. Ceva ce nu îmi puteam explica.  
  
Ies din magazin și traversez strada pentru a intra din nou în parc. Carnețelul îmi atârna greu în buzunar, așa că l-am mai deschis o dată, dar la altă pagină. Un haiku domina foaia de hârtie, scris cu altă culoare:  
  
„Nu am nevoie de petalele unei flori  
  
Să știu  
  
Că nu mă iubești.”  
  
Oare cum era inima lui, de scria atât de frumos? Și totuși, doar din cele câteva versuri îmi puteam da seama de caracterul lui. Era un visător, la fel ca mine, trăia în propria lui lume de basm, pe care și-o crea singur, prin poezii și în care trăia când dorea să evadeze din viața reală.  
  
—Hei, tu! se aude un glas de băiat din spatele meu și aud pe cineva alergând, venind spre mine.  
  
Mă întorc speriată și dau cu ochii de necunoscutul din librărie. Era mult mai înalt decât mine și, cum stătea așa luminat din spate, nu vedeam decât o siluetă fragilă, aproape adolescentină, cu creștetul irizat de ziua pe care se proiecta și cu ochii foarte deschiși, mult mai deschiși decât restul feței, privindu-mă ca un reproș intens, aproape insuportabil. Îmi smulge carnețelul din mână și mi-l întinde pe al meu cu un zâmbet forțat. Îl iau și simt în sufletul meu o pace care s-a așternut la prima atingere. Îmi fusese atât de dor de el...  
  
—Mulțumesc mult! Nici nu știi cât de fericită m-ai făcut că mi-ai înapoiat carnețelul, îi spun cuprinsă de bucuria regăsirii unei vechi părți din mine.  
  
—Nu îmi mulțumi, răspunde acesta cu un zâmbet pe față. Am tras puțin cu ochiul în el. Scrii foarte frumos, deși mintea ta trebuie să fie un loc teribil. Și totuși... pot să îmi dau seama din cele câteva paragrafe pe care le-am citit că te simți singură, nu-i așa?  
  
Am ales să nu îi răspund la întrebare, și mi-am lăsat privirea în jos, rușinată. Oare chiar atât de vizibil era?  
  
—Nu am fost așa dintotdeauna... doar că în ultima jumătate de an s-au întâmplat multe lucruri care m-au schimbat și care m-au făcut să văd lumea altfel. Am început să scriu de puțin timp, pentru că am avut nevoie de un loc de refugiu. Așa că e normal să mă simt tristă. Apropo, tu ești puțin cam optimist în versuri, doar haiku-ul acela nu prea își are rostul acolo.  
  
Necunoscutul m-a privit cu curiozitate și și-a lăsat capul într-o parte. Ochii îi sclipeau, iar buzele i s-au curbat într-o jumătate de zâmbet. Pentru un moment, a părut pierdut undeva în trecut, dar a revenit imediat înapoi în prezent. Neliniștea ce o avea în suflet i se proiecta acum pe chipul său ce părea sculptat în marmură. Pielea îi era albă precum o foaie de hârtie, ce contrasta puternic cu părul său negru și ochii albaștri. Era frumos, la fel ca o statuie, o piesă antică, ce nu exista ca un obiect, ci ca un suflet, ca o cutie plină de emoții.  
  
—Nu e vorba de mine aici, e vorba de tine. Nu încerca să schimbi subiectul... Ce s-a întâmplat? întrabă acesta.  
  
Îi citeam sinceritatea în ochi, pe el chiar îl interesa cum mă simt, deși nu știa cine sunt, iar eu nu știam cine este el. Era straniu să fiu întrebată așa direct, mai ales de cineva pe care nu îl cunoșteam. Dar oare ce avea să se întâmple dacă îi povesteam? Nu îmi știa numele, probabil că nu mă va mai vedea niciodată în viața lui, așa că ce aveam de pierdut?  
  
—În urmă cu o jumătate de an mi-am pierdut părinții într-un cumplit accident de mașină. Prima dată nu mi-a venit să cred, am crezut că totul este o glumă proastă. Apoi, totul s-a transformat într-un coșmar, ce amenința să pună stăpânire pe viața mea, negura mă învăluia din ce în ce mai mult. Nu mai puteam suporta, așa că m-am apucat de scris. Și am găsit alinare între paginile carnețelului, în cuvintele pe care le scrijeleam cu stiloul, în frazele care se transformau în aripi de înger și fulgi de zăpadă. Totul pentru mine s-a desfășurat în sânul literaturii, mi-am lăsat sufletul pe malul ei, ca o haină ce așteaptă să fie dusă de cursul apei.  
  
—Ești mult mai matură decât pari, concluzionează acesta.  
  
—Ei bine, cam atât despre mine... Ce poți tu să zici despre tine, căci am văzut că nu e totul lapte și miere nici în viața ta?  
  
S-a blocat pentru un moment, privind țintă la mine, apoi își lasă umerii să cadă într-un semn de deznădejde. Cred că atinsesem un punct sensibil, o coardă din inima lui care îi provoca durere.  
  
—În timp ce tu ai un motiv să scrii, eu nu am niciunul. Scriu pentru că îmi place. Deși, încerc totuși să pun în versurile mele un strop din personalitatea mea. Spun mereu că sunt prieten cu toată lumea, dar cu niciunul. De ce? Pentru că pur și simplu sunt un străin pentru ceilalți oameni, sunt o anomalie a Pământului, la care se uită toți fascinați. Nu încearcă să îmi înțeleagă sentimentele, pentru ei sunt doar un exponat dintr-un muzeu pe care îl admiră toată lumea. Și oricât de minunat ar suna prima dată, cu timpul devine din ce în ce mai rău. Dar am acceptat întreaga situație, iar acum mă simt mai bine.  
  
Încep să râd la ultima lui afirmație și acesta se uită curios la mine. Era o privire surpinsă, care îmi transmitea nedumerirea și în același timp indignarea purtătorului ei. M-am uitat și eu la rându-mi în ochii lui, susținându-i privirea glacială.  
  
—Ești un mincinos teribil, îi răspund după ce mă oprisem din mica mea criză de râs. Dacă am învățat să fac ceva în tot acest timp, acel lucru a fost să citesc oamenii ca pe cărți deschise. Observ și aud tot, îmi dau seama când cineva minte sau nu, așa că nu trebuie să îți ascunzi sentimentele, știu totul.  
  
Un zâmbet ștrengar îi înflorește pe față.  
  
—Și atunci dacă știi totul, ce poți să spui despre umila mea persoană?  
  
Râdem amândoi și ne uităm unul la celălalt. Pentru prima dată mă simțeam bine în preajma unei persoane, mă simțeam în siguranță și îmi era ușor să vorbesc. Simțeam că îl știu de foarte mult timp pe acest băiat, dar încă nu știam de unde și de când. Era o conexiune inexplicabilă...  
  
—Acest lucru poate ți-l voi spune altă dată... îi răspund cu un zâmbet ștrengăresc pe față și mă îndepărtez în fugă de el, căci deja trebuia să fiu acasă.  
  
L-am auzit strigând ceva, ce n-am înțeles, eram concentrată asupra carnețelului meu prețios, pe care îl recuperasem. Brusc, aud un claxon puternic, îmi ridic ochii și rămân împietrită unde mă aflam. Vedeam cum o mașină se îndrepta spre mine cu viteză, încercând să îmi atragă atenția, să mă avertizeze. Fără să îmi dau seama, se pare că intrasem pe carosabil, iar acum stăteam în mijlocul drumului. Am încercat să fac pași pentru a mă putea salva, dar șocul era prea puternic, cu fiecare secundă care trecea vedeam autoturismul apropiindu-se din ce în ce mai mult. Trebuia să mă mișc, trebuia să fug, dar nu puteam. Simt lacrimile cum încep să îmi alunece pe obraji și închid ochii de teamă. Acesta îmi era sfârșitul, urmam să îmi revăd părinții acum, urmam să fim iar uniți.  
  
Dar, spre mirarea mea, cineva mă apucă de braț și mă trage cu putere. Aud mașina cum trece pe lângă noi, dar încă țin ochii închiși. Îmi auzeam în urechi inima, îi auzeam bătăile repezi, o simțeam cum amenința să sară din cușca toracică. Lacrimile nu doreau să se oprească, dar nu doream să îmi deschid ochii și să văd lumea din jurul meu. Mă aflam într-o vagă amorțeală, într-o stare ciudată, mă simțeam la hotarul dintre realitate și vis. Oare eram pe moarte...?  
  
—Acum poți să deschizi ochii, rostește blând o voce cunoscută, vocea necunoscutului.  
  
Mă relaxez la auzul vocii lui și fac întocmai cum îmi spusese. Sunt întâmpinată de chipul lui blajin și revin la realitate. Acesta îmi zâmbea suav, mândru de el că a putut preveni o tragedie.  
  
—Ar fi mai bine să înveți să ai grijă de tine, decât să îți pierzi timpul observându-i pe ceilalți. Du-te și trăiește-ți viața, ai doar una, nu mai încerca să te ascunzi. În fond, nimănui nu îi pasă cu adevărat ce spui sau ce faci, oamenii tot te vor judeca. Poate nu ne vom mai întâni niciodată, dar dacă printr-un joc bizar al destinului, ne vom revedea, îmi doresc să îți văd sufletul colorat, nu așa de gri precum îl ai acum. Învață să îți pictezi viața, creează-ți propria ta poveste în fiecare zi. Până ne vom revedea, învață să fii liberă și să nu te lași încorsetată de societate.  
  
Acesta își ia rămas bun și pleacă, văzându-și de drumul său, lăsându-mă singură. Oare ce dorea să zică cu ,,Până ne vom revedea?”. Dar, știam că acest sfat urma să îl prețuiesc toată viața și că îl voi urma. Mă simt cuprinsă de inspirație și mă îndrept spre o bancă din parc. Îmi las mâna să scrie de una singură cu repeziciune, iar după ce termină analizez foaia. Pe ea erau scrise câteva cuvinte: „Cum mi-ai colorat viața...”.  
  
Referinţă Bibliografică:
Cum mi-ai colorat viata / Teodora Ștefu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2679, Anul VIII, 02 mai 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Teodora Ștefu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Teodora Ștefu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!