CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Eveniment > Ordinea Zilei >  




Autor: Teodor Rif         Ediţia nr. 3133 din 30 iulie 2019        Toate Articolele Autorului

Teodor RIF - O PUNTE FRANCISC-ANĂ SPRE ÎNPĂCAREA NOASTRĂ
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
În zilele de 31 mai şi 1 şi 2 iunie 2019, Papa Francisc a făcut o vizită diplomatică, pastorală şi ecumenică în România, ca să propună creştinilor, în primul rând, dar nu numai acestora, pocăinţă, iertare, unitate. Înainte de a exprima câteva păreri personale despre această vizită, consider că ar fi necesare niște clarificări semantice în legătură cu unele noţiuni.  
 
Cuvântul papă, venind din limba franceză şi latină, apare definit în dicţionar, ca fiind „capul bisericii catolice şi al statului Vatican, considerat de credincioşi (cei ai Bisericii Catolice) ca vicar al lui Iisus Hristos pe pământ” şi ca „urmaş al Sfântului Petru”[1]. Adjectivul diplomatic,-ă, venind din franceză e definit „Care aparţine diplomaţiei, privitor la diplomaţie”. Substantivul diplomaţie, venind tot din franceză e definit ca fiind „Activitatea desfăşurată de un stat prin agenţii săi diplomatici în vederea realizării politicii sale externe” [2].  
 
Sintagma vizită pastorală în contextul acestei expuneri s-ar putea tălmăci ca o vizită „cuprinzând sfaturi şi urări adresate de (un) arhiereu (aici papa) credincioşilor”, cum ne sugerează aceeaşi sursă[3]. Adjectivul ecumenic,-ă, venind, de asemenea, din franceză, (termen religios) e definit „Care are un caracter universal, investit cu o autoritate care se extinde asupra întregii biserici creştine”.  
 
„Mişcare ecumenică = mişcare religioasă apărută către 1900, care urmăreşte unificarea tuturor bisericilor creştine, respectându-se autonomia lor” [4].  
 
În ultimul timp, mişcarea ecumenică s-a conturat tot mai mult mai cu seamă în Europa. Din cele pe care încercăm să le înfăţişăm în acest eseu se va vedea că înţelesul acestor termeni este acoperit de întreaga prestare a activităţii sfântului Părinte Papa Francisc şi, uneori, chiar depăşit datorită modestiei acestuia. Pornind, de pildă, de la înţelesul dat de dicţionar cuvântului papă, el ne-a apărut ca un semen al nostru al tuturor oamenilor obişnuiţi, iar ca arhiereu l-a considerat pe Preafericitul Părinte Patriarh ca un frate. A sărutat engolpionul Preafericirii sale Părintelui Daniel şi al altor înalţi ierarhi ortodocşi.  
 
A binecuvântat poporul lui Dumnezeu ocrotit în Grădina Maicii Domnului, popor care l-a întâmpinat şi aclamat cu atâta căldură. Mulţimea aceasta de credincioşi ortodocşi, greco-catolici sau catolici de la Bucureşti, Şumuleu-Ciuc, Iaşi sau de la Blaj şi din toată ţara, prin televiziune, îşi exprima dorinţa să ajungă prin Maria la Iisus <>, aceasta procurându-i Eminenţei sale mare bucurie şi admiraţie pentru România şi poporul său, angajat alături de Sfântul Părinte Papa în apărarea familiei creştine. Astfel suntem deplin încredinţaţi că Papa a înţeles perfect spiritul locului <>  
 
Din punct de vedere diplomatic, vizita Sfântului Părinte Papa a fost minuţios pregătită în câţiva ani, după ce Eminenţa sa a acceptat invitaţia preşedintelui României Klaus Werner Johannis de a vizita România. Reprezentanţii diplomaţiei României şi ai Vaticanului au stabilit cu precizie toţi paşii ce trebuiau făcuţi pentru ca vizita acceptată de Papa Francisc să se desfăşoare în cele mai bune condiţii.  
 
Diplomaţii celor două state au luat legătura şi cu Patriarhia română pentru ca totul să se desfăşoare perfect şi sub aspect pastoral, ţinând seama de specificul celor două religii, de faptul că Papa în calitate de cap al Bisericii Catolice vizita o ţară în care credincioşii sunt majoritatea ortodocşi.  
 
Înzestrat cu alese calităţi diplomatice, Sfântul Părinte Papa însuşi a făcut trimitere la cei doi fraţi din Betsaida, Andrei şi Petru, primii chemaţi la apostolie, consideraţi a fi întemeietorii celor două biserici din România şi de la Roma, lăsând să se înţeleagă că dacă cele două biserici au fost întemeiate de doi fraţi, ele trebuie privite ca fiind biserici surori.  
 
Folosind ca și cuvânt cheie slujirea, Sfântul Părinte vine cu acesta ca îndemn pastoral în primul rând pentru pastoraţie, pentru ca cei chemaţi să facă pastoraţie şi după modelul lor enoriaşii să vină cu gesturi de bunăvoinţă. Totul ne-ar putea duce cu gândul la I Corinteni 12,5, unde Sf. Apostol Pavel ne spune că „sunt felurite slujbe, dar este acelaşi domn”. De fapt în versete 1-11 din acelaşi capitol totul este expus atât de frumos, încât ar fi meritat să le cităm, dacă nu ne-am teme că lungim prea mult eseul acesta.  
 
Un alt îndemn pastoral al Papei a fost spre iubirea binevoitoare, care ne duce gândul la capitolul XIII din I Corinteni, unde apostolul neamurilor ne spune că „dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate”, că „nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios..., nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr..., nădăjduieşte totul, sufere totul” (V. Cap. XIII, 1-7). Apoi, apostolul concluzionează: „Acum dar rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea”[5] sau iubirea, cum spuneam sau cum o numeam mai sus.  
 
Profilul ecumenic al vizitei papale în România se referă, desigur, în primul rând, la caracterul universal şi la autoritatea extinsă asupra bisericii creştine, dar extensia ar putea viza şi aspectul statal al acestei vizite, dar şi în general dacă ne-am raporta la apropierea dintre state care a culminat cu realizarea Uniunii Europene şi nu doar la apropierea dintre Vatican şi România.  
 
În cele ce urmează, noi vom reflecta sumar ideea de mişcare ecumenică care urmăreşte unificarea bisericilor creştine, catolică, greco-catolică şi ortodoxă. Tema fiind, însă, foarte vastă vom accentua mai mult dorinţa ambelor părţi şi a noastră a tuturor spre împăcarea care trebuie să ducă până la urmă spre unirea pentru care bisericile noastre – ortodoxă şi unită – se roagă în Sfânta Liturghie, din cauza schismei celei mari de la 1054 şi a principiului divide et impera practicat de Imperiul Habsburgic pentru consolidarea lui.  
 
Ideea atragerii românilor la unirea cu biserica Romei le-a venit autorătăţilor austriece habsburgice, secondate de iezuiţi, cum spunea Lucian Blaga, pentru a putea catolicismul „să devină religie majoritară în Transilvania, iar Casa de Habsburg îşi putea astfel consolida aci dominaţia pe o scară neprevăzută” [6]. Puterea de stat şi iezuiţii au acţionat, deci, într-o convergenţă perfectă de interese în 1697 asupra mitropolitului Teofil, apoi asupra mitropolitului Atanasie Anghel, iar în 1700 a fost proclamată unirea unei părţi a românilor ortodocşi cu biserica romană promiţându-li-se românilor uniţi şi preoţilor acestora că se vor bucura „întru totul de scutirile şi privilegiile de care se bucură biserica, feţele bisericeşti şi lucrurile credincioşilor bisericii romane de rit latin”; „uniţii să nu mai fie consideraţi toleraţi, ci ca fii recunoscuţi ai patriei”. „Românii mireni uniţi să fie promovaţi sau numiți în orice fel de oficii... şi fiii lor să fie primiţi în şcolile latine catolice şi fundaţiile şcolare fără deosebire” [7].  
 
Dieta şi guvernul Transilvaniei au încercat să împiedice dobândirea drepturilor enumerate mai sus şi a altor drepturi de către românii uniţi cu biserica romană şi să convingă pe împărat că românii n-au devenit catolici veritabili, nici adevăraţi uniţi ori prieteni adevăraţi ai catolicismului, pentru că ei urmăreau doar eliberarea de dări şi de iobăgie. Într-un anumit fel chiar aşa era, căci atunci unirea nu a fost un adevărat act de credinţă religioasă, ale cărei raţiuni să fi ajuns în sferele înalte ale conştiinţei. Lucian Blaga afirma că acest lucru nu a fost niciodată ascuns de români.  
 
Având în vedere greutatea sarcinilor care apăsau pe umerii românilor precum robota, dijmele, censul îndatoririle indirecte, „apoi sarcinile fiscale, militare, bisericeşti, comunale etc”, Blaga considera firesc ca tratativele dintre catolici şi români să aibă semnificaţia „unei tranzacţii făcute sub auspiciile” cunoscutei zicale: „do ut des <>”[8].  
 
Deci, atunci, în perioada 1697-1700, unirea unei părţi a românilor cu biserica romană s-a făcut „din interese economice, sociale, politice, adică din motive materiale de îmbunătăţire a stării sociale a populaţiei româneşti şi a preoţilor. Dacă în anii următori revoltele pornite în diferite puncte ale Transilvaniei, conduse de Visarion Sarai sau de Sofronie vor fi fost îndreptăţite pentru împiedicarea atragerii în totalitate a naţiunii române din Transilvania la uniaţie, mai cu seamă că generalul Bucov pusese tunurile asupra românilor şi a bisericilor acestora, astăzi, la începutul secolului al XXI-lea, situaţia şi împrejurările sunt altele.  
 
Atunci, pentru autoritatea austriacă, unirea unei părţi a românilor cu biserica Romei era un deziderat care corespundea principiului politic divide et impera, propunerea venind de sus, de la guvern, urmărind şi anumite interese politice şi materiale, astăzi Biserica unită cu Roma sau greco-catolică este o realitate, dobândind de-a lungul celor trei secole şi mai bine o mare putere spirituală pentru credincioşii săi. Ea există, deci, în România alături de Biserica Ortodoxă Română (BOR). Credincioşii amândurora sunt români şi fraţi. Ei nu pot trăi mereu învrăşbiţi!  
 
Astfel, singura soluţie este împăcarea, aşa cum apare ea în Ectenia de la începutul Sfintei Liturghii din amândouă. Pacea Domnului este invocată de mai multe ori în această sfântă slujbă. Ea a fost întotdeauna necesară cu atât mai mult astăzi când vorbim mereu de ecumenism, în numele căruia papa Francisc, venind în România, ne-a dat un mesaj de unitate nu numai între cele două biserici ale noastre, ci şi între ele şi biserica catolică pe care o reprezintă.  
 
Am făcut acest excurs istoric pentru că historia est lux veritatis <> şi a nu ţine seama de acest adevăr ar avea oricând şi oriunde consecinţe imprevizibile şi neplăcute. Nu întâmplător ea este considerată vita memoriae et magistra vitae<> Mai ales în calitatea ei de magistra vitae o „chemăm” aici. Nu avem voie să uităm istoria, dar trebuie indubitabil să ţinem seama de ceea ce ne învaţă ea, mai ales pentru că ilustre personalităţi precum Eminenţa sa Papa Francisc sau Preafericirea sa Daniel, patriarhul BOR, ne vin în ajutor şi acceptă „să mergem împreună”, deşi premisele dogmatice nu ne-ar îngădui. Dar din punct de vedere sociologic cele două biserici au astăzi ţeluri comune, pentru că şi noi şi ei, ortodocşi şi romano-catolici, suntem fii în Fiul, pe care-L iubim, făcându-ne ucenicia în iubirea aproapelui.  
 
Vizita Papei Francisc în România a adus aminte de vizita efectuată de Papa Ioan Paul al II-lea în 7-9 mai 1999, când existau mari tensiuni între ortodocşi şi greco-catolici, generate de interese materiale. Deci lecţia istoriei a rămas neînvăţată pentru ambele religii. Astfel, Papa Ioan Paul al II-lea a rămas doar în București, dar a rostit împreună cu Patriarhul Teoctist primele șapte articole din Crez. S-a recunoscut, însă, atunci și acum marile merite ale acelui papă de origine poloneză. Vizita lui în Polonia natală din 2 iunie 1979 este considerată momentul zero al eliberării noastre, a tuturor ţărilor aflate sub influenţa Uniunii Sovietice. În Varşovia a fost întâmpinat de un milion de oameni, cărora le-a spus celebrele cuvinte „nu vă temeţi”. A fost începutul sfârşitului lagărului comunist, care, printr-o minune dumnezeiască, s-a autodesfiinţat aproape paşnic. Doar în România noastră s-a vărsat sânge în decembrie 1989, la zece ani şi jumătate după istorica vizită a Sfântului papă Ioan Paul al II-lea în Polonia sa natală.  
 
În vizita sa în ţara noastră de care ne ocupăm aici, Papa Francisc a avut permisiunea să iasă din Bucureşti şi să facă pastoraţie la Şumuleu Ciuc, la Iaşi şi la Blaj. Din acest punct de vedere prograsul este vizibil. Papa Francisc a dovedit, însă, o excepţională cumpătare, îndemând peste tot la unitate şi credinţă  
 
La Bucureşti, după îmtâmpinarea caldă de la aeroport şi de la Cotroceni de președintele Klaus Werner Iohannis, s-a întâlnit cu părintele Patriarh Daniel care, de asemenea, a dovedit înalte calităţi dilomatice manifestate paralel cu cele de îndrumător, duhovnicesc, de manager în misiunea de a înălţa spre rugă Catedrala Mântuirii Neamului, prin care ne arată că Dumnezeu poate să coboare pentru noi românii şi în spaţiile mari, despre care Mircea Maliţa scria cândva că ar fi caracteristice doar ţărilor catolice sau protestante din Apusul Europei. ,, Neputând dura monumente în materiale trainice, din cauza vicisitudinilor istorice, mâinile românilor au produs multă artă miniaturală cu subțirime de filigran”. „Mâinile poporului român sunt mâini demne de omagiu. Faptul că putem stabili existența unei spiritualități nobile, a unui simț estetic ce iese din comun se datorește în bună parte muncii măinilor ce au înflorat ii, fote și ștergare.” [9]  
 
Papa Francisc însuşi a fost încântat de acest templu sfânt, caracterizat atunci prin fast, culoare, cântare, în care motivul „să mergem împreună” i-a mobilizat pentru moment şi pe oamenii politici, care veneau să înveţe câte ceva de la aceste înalte personalităţi ale bisericilor noastre după ce vor fi renunţat la ura din timpul campaniei electorale. Discursurile rostite au fost excepţionale. Papa Francisc a făcut o excepţională exegeză, a rugăciunii Tatăl Nostru, accentuând că Dumnezeu Tatăl este al nostru al tuturor, indiferent de confesiune. Preafericirea sa, Părintele Daniel, şi-a exprimat recunoştinţa pentru sprijinul pastoral oferit de Biserica Catolică diasporei noastre din Apus, lăsând să se înţeleagă că şi numai atât ar fi suficient ca să-i ofere Papei Francisc o primire deosebită. De fapt mass-media din România a sesizat deosebirea dintre primirea Sfântului Părinte de către oficialităţile de la noi şi din Bulgaria.  
 
După Sinodul din Creta, Preafericirea sa Părintele Daniel manifestă, parcă, o anumită reţinere, spre a nu deranja elitele ecleziastice din ţările ortodoxe care nu au fost pentru ecumenismul care s-ar fi pus în discuţia acelui Sinod. Înţelegem acum mai bine de ce Papa şi Patriarhul au decis să spună rugăciunea Tatăl Nostru succesiv, Eminenţa sa în limba latină şi Preafericirea sa în limba română. Înţelegem, de asemenea, de ce în Beiuşul nostru istoric şi cultural preoţii oficiază Te Deum-ul succesiv, nu împreună.  
 
Ne aflăm încă într-o anumită fază a ecumenismului sau a dialogului intercreştin. Aşa se explică scandalul provocat de încercarea Înaltpreasfinţitului Nicolae Corneanu şi a episcopilor noştri de la Oradea pentru a acţiona spre împăcare. Primirea călduroasă a Eminenţei sale Papa Francisc e un pas înainte pentru care îi mulţumim Preafericirii sale, Părintele Patriarh Daniel. Poate altă dată va fi mai bine şi rugăciunea Tatăl Nostru va fi rostită împreună, pe segmente logice, mai întâi în limba română şi apoi în limba latină astfel:  
 
Tatăl Nostru, care eşti în ceruri, / Pater noster, qui es in caelis,  
sfinţească-se numele Tău, / sanctificetur numen Tuum,  
vie împărăţia Ta, / veniat regnum Tuum,  
facă-se voia Ta, / fiat voluntas Tua,  
precum în cer şi pe pământ. / sicut in caelo et in terra.  
Pâinea noastră cea de toate zilele / Panem nostrum cotidianum  
dă-ne-o nouă astăzi / da nobis hodie  
și ne iartă nouă greşalele noastre, / et dimitte nobis debita nostra,  
precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; / sicut et nos dimittimus debitoribus nostris;  
și nu ne duce pe noi în ispită, / et ne nos inducas in temptationem,  
ci ne izbăveşte de cel rău / et libera nos a malo.  
 
Consider că rostit aşa, credincioşii obişnuiţi care nu ştiu latineşte ar înţelege mai bine Rugăciunea Domnească spusă în latină, conform Evangelium secundum Matthaeum. Cred, de asemenea, că rugăciunea rostită împreună este mai puternică, încât mă întreb retoric cum ar fi fost dacă eram unii lângă alţii în timpul dictaturii comuniste? Cred iarăşi că ar fi bine să se împământenească o tradiţie a întâlnirilor între întâistătătorii bisericilor noastre, pentru că ortodoxia noastră este una de sinteză, o ortodoxie – punte între Apus şi Răsărit, între Occident şi Orient, o ortodoxie latină.  
 
La Şumuleu-Ciuc şi la Iaşi, pastoraţia Papei Francisc s-a desfăşurat în aceeaşi notă a împăcării inclusiv între creştinii de diferite etnii, deşi cele întâmplate ulterior în cimitirul de la Valea Uzului nu dovedesc faptul că Papa a fost corect înţeles. Un obiectiv important al vizitei Papei Francisc în România a fost beatificarea şi ridicarea la rangul de Fericiţi a şapte episcopi greco-catolici decedaţi pentru credinţa lor în închisorile comuniste. Numele lor au fost des rostite pe toate posturile de televiziune din ţară: Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu,Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu. Ei apar elogiaţi în Calendarul Bisericii Greco-Catolice pe anul 1948, pentru ca apoi, prin decretul 358 din 1 decembrie acelaşi an, 1948, în care acea biserică era declarată ca fiind desfiinţată, să intre în dizgraţie şi aruncaţi în închisoare sau claustraţi, unii dintre ei, la mănăstirea Căldăruşani.  
 
Beatificarea celor şapte episcopi s-a făcut în 2 iunie 2019, în duminica a VI-a după Paştile ortodox şi greco-catolic, când în aceste biserici se citeşte din Evanghelia lui Ioan, cap. 9, versetele 1-38 despre Vindecarea orbului din naştere. Ura fariseilor şi cărturarilor împotriva Mântuitorului care a făcut bine orbului este comparabilă cu ura celor care strigă împotriva acelora, care se străduiesc să facă bine oamenilor, excluşi din societate prin condamnare, tocmai pentru că fac bine semenilor.  
 
Apostolul duminicii acesteia vorbeşte de întemniţarea apostolului Pavel şi a lui Sila, iar Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava este cel pomenit, şi apreciat în Acatistier ca ostaş al lui Hristos, pentru că l-a purtat în suflet şi în minte, urmându-i pilda până la moarte << usque ad mortem >>  
 
Orice prigoană produce martiri, cum putem citi în sinaxare sau în acatistiere. Ziua de 2 iunie va rămâne în calendarul bisericii greco-catolice una de vrednică pomenire a acelor episcopi, pentru că au fost ,,mărturisitori eroici ai Evangheliei iertării și a păcii.” [10]  
 
Fiind persecutată în perioada decembrie 1948 – decembrie 1989, Biserica greco-catolică unită cu Roma a produs şi ea martiri, cei mai reprezentativi fiind acei şapte episcopi ai săi. În cearta dintre greco-catolici şi ortodocşi s-a pierdut din vedere faptul că în perioada amintită fiecare a avut rănile sale. De aceea trebuie să ne ferim a cădea în abordări superficiale că unii ar fi fost martiri, iar alţi colaboraţionişti. În cei peste 40 de ani de regim comunist ateu, atât ortodocşii cât şi uniţii cu biserica romană, a căror biserică a fost suprimată, au avut martirii lor.  
 
Papa a înţeles că un ecumenism al suferinţei sau al sângelui depăşeşte graniţele confesionale. Conflictul s-a declanşat în 1697-1700. Cele întâmplate atunci, pentru unii a însemnat o schismă, pentru ceilalţi un triumf. Persecuţiile, însă, au produs mereu martiri. Pentru ortodocşi, sfinţii mărturisitori Visarion şi Sofronie, mucenicul Oprea, Sfinţii Ierarhi Iorest şi Sava (vezi acatistele lor). Pentru greco-catolici Inochentie Micu care se orientase spre refacerea unităţii românilor, uniţi şi neuniţi. După sinodul din 1744, nemulţumit de încetarea stării de toleranţă, a dreptului la funcţii şi la şcoală pentru românii din Transilvania, el a fost silit de autorităţi să se exileze. Pentru romano-catolici amintim pe martiriul Vladimir Ghica. Dar constatăm cu tristeţe că nici uniţii, nici ortodocşii n-au înţeles istoria ca magistra vitae.  
 
Sperăm, însă, că prin vizita apostolică şi pastorală a Papei Francisc se va pune capăt culturii urii, ca noi românii, în primul rând, să fim fericiţi unii prin alţii, pentru că ceea ce a fost în ţară în ultimii doi ani şi mai cu seamă în campania electorală pentru alegerea parlamentarilor europeni din 25 mai 2019 a fost de-a dreptul îngrozitor. Dacă statul nu poate rezolva problema urii, care a dus la un bellum omnium contra omnes, trebuie să o facă biserica, pe ai cărei oficiali i-am dori mai toleranţi şi să nu se grăbească cu excomunicările, cum s-a întâmplat în 1948, în cazul uniţilor sau după Sinodul din Creta, în cazul ortodocşilor, pentru că unii oameni – şi preoţii sunt şi ei oameni – se adaptează mai greu în anumite împrejurări istorice.  
 
În discursul său de pe Câmpia Libertăţii, Papa Francisc afirma că Blajul e un pământ de martiri, de libertate şi de milostivire, dar am spune că aşa este întregul pământ românesc. Papa ne îndemna să făurim o patrie dreaptă armonioasă şi fraternă, în care raţiunea şi echilibrul să fie izvorul păcii, iar nu al certurilor dezbinărilor şi intereselor. De aceea el a fost aclamat şi primit cu atâta căldură de toţi românii, care au venit ad amoris laetitiam <> faţă de el.  
 
Prin această istorică vizită a papei Francisc ni se confirmă încă o dată că Europa aceasta în care trăim noi se sprijină pe trei coloane: Ierusalimul, Atena şi Roma, în și prin care s-a plămădit religia noastră creştină. În general, noi românii ortodocşi suntem cultivaţi în doctrinele grecilor, adică Nos Graecis institutionibus eruditi sumus, cum ar spune Cicero şi chiar a spus-o, fiind deplin conştient că ei, romanii, au preluat filosofia şi cultura grecilor.  
 
Biserica primară a creştinilor s-a întemeiat la Cinci Zecime / la Rusalii/ după Înălţarea, la Cer a Mântuitorului. Ea n-a putut fi distrusă de persecuţiile şi prigoana declanşate împotriva ei de împăraţii romani de la Nero până la Maxenţiu şi Liciniu, învinşii lui Constantin cel Mare, respectiv până la Edictul de la Milano din 313, când creştinismul devenea religie de stat în Imperiul roman, scăpând de persecuţiile de peste două secole şi jumătate. Nici în timpul comunismului bisericile şi credinţa creştină n-au putut fi distruse, cum am mai arătat şi cum ne arată indirect şi Papa Francisc. Fiind ele nişte realităţi vii, am vrea să vedem pe preoţii lor rugându-se împreună, pentru că suferim când îi vedem rugându-se succesiv, cum s-a întâmplat şi în 19 aprilie când Beiuşul sărbătorea 100 de ani de la eliberarea sa de către armata română.  
 
Am afirmat mai sus că am înţeles de ce papa şi patriarhul nostru au spus Tatăl nostru succesiv. Deci înţelegem că mai trebuie să mai evoluăm până să ajungem ca preoţii celor două biserici surori să se roage împreună și să se ferească a practica prozelitismul, care trebuie evitat de toți creștinii, ca să vină împăcarea pentru toți. În ce mă priveşte, subsemnatul voi milita mereu pentru ca pacea cerută la Ectenia Mare să nu rămână vorbă goală, cerând fapte nu vorbe <>  
 
Încerc, însă, un sentiment de mare satisfacţie, pentru că românii care l-au însoţit pe papa Francisc militau pentru unirea şi împăcarea bisericilor noastre naţionale, pe care papa însuşi le-ar vrea unite şi împăcate şi pe amândouă împăcate şi cu Biserica Romano-Catolică. Sunt convins că Dumnezeu le va ajuta să împlinească această dorinţă. Iar dacă atunci va fi sfârşitul, cum spunea o prietenă a mea, de o confesiune neoprotestantă, cred că ne-am bucura noi românii că râul cu apa limpede ca cristalul de care vorbeşte apostolul Ioan, autorul Apocalipsei, iese din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului să ude Grădina Maicii Domnului ca să apară, aici la noi, o lume mai bună, mai dreaptă şi mai credincioasă. [11]  
-----------------------------  
Note:  
[1] Mic dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972, p. 674.  
[2] Ibidem, p. 294  
[3] V. Cuvântul pastoral,-ă, Ibidem, p. 682  
[4] Ibidem, p. 319.  
[5] v. Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, Societatea biblică, p.1123, v. şi p.1122  
[6] L. Blaga, Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, Ediţie îngrijită de George Ivaşcu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966, p. 38.  
[7] v. Acad. David Prodan, Supplex libellus Valachorum, Ediţie nouă revăzută, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, pp. 119-120.  
[8] Lucian Blaga, Op. cit., p. 38.  
[9] v.Mircea Malița, Aurul cenușiu – Eseuri rostite-, Cluj, Editura Dacia, 1971, p.163 ( discurs despre inteligența măinilor, pp.162-167  
[10] Șapte Episcopi beatificați în ,,Crișana”, Anul LXXIV, (2019), Seria a treia, nr.8499 ( luni 3 ianuarie) P.1 ȘI 16  
[11] v. Apocalipsa, 22,1.  
-----------------------  
Prof. Teodor RIF  
Beiuș, Bihor  
Iunie 2019  
 
Referinţă Bibliografică:
Teodor RIF - O PUNTE FRANCISC-ANĂ SPRE ÎNPĂCAREA NOASTRĂ / Teodor Rif : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 3133, Anul IX, 30 iulie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Teodor Rif : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Teodor Rif
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!