CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  




Autor: Tania Nicolescu         Ediţia nr. 2305 din 23 aprilie 2017        Toate Articolele Autorului

ARINA
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Numai ce întinsese mâna după ceaiul de verbină care se răcorise când, năvalnic şi insistent - “parcă ar da turcii”, îşi spusese Arina - soneria interfonului începuse să zbârnâie. Luă o gură de ceai şi se ridică să deschidă. În scurt timp, în faţa uşii, ca adusă de vântul ce se pornise pe afară, se opri cu răsuflarea întretăiată, Dana. 
  
- Ufff - respiră ea precipitat - am reuşit în sfârşit să ajung şi aici, că de azi dimineaţă alerg ca nebuna peste tot, ca să termin ce am de făcut, pentru că plec la Bucureşti, am sesiune până la sfârşitul lunii şi n-aş vrea să fie vreo problemă. Iată, aveţi aici facturierul - mâinile ei zorite, deja scotociseră prin sacoşa încărcată cu tot felul de dosare, cât timp vorbise fără întrerupere - iar actele acestea, trebuie semnate şi ştampilate. Haideţi, dacă vreţi să vă ajut, ca să meargă treaba mai repede. Și aşezându-se, se şi apucase să pună pe acte ştampila apărută în mâna ei ca şi cum ar făcut un act de prestidigitaţie. 
  
- Gaaata!”, se alintă vocea ei şi se ridică repede de pe scaun, făcând câţiva paşi către uşă, nu înainte de a apuca să spună cu viteză superluminică, data la care credea că va reuşi să se întoarcă şi când anume o va mai suna pe Arina, ce ar fi trebuit să facă aceasta dacă mai apărea vreo problemă pe care ar fi fost nevoită să o rezolve urgent, întrucât ea urma să se ducă şi până în satul bunicii, pe care tocmai o externase de la reanimare şi pe care mama sa, doar cu o zi în urmă, o dusese şi o lăsase acolo, singură. 
  
- Noroc că mai vin două vecine să aibă grijă de ea, atunci când treburile gospodăreşti le permit... Şi-n timp ce potopul de vorbe nu mai contenea, privirile îi rătăceau neliniştite prin încăpere, de parcă ar fi fost în căutarea unui sprijin ce nu se zărea. 
  
- Ce bine că mai există şi persoane omenoase pe lumea asta! - se auzi Arina replicând, mai degrabă în încercarea de a stăvili hemoragia verbală la care asista. - Ei, daa... credeţi că din omenie se duc? Au mai fost şi altădată şi pe urmă am constatat că bunica nu mai avea nici măcar hainele pregătite pentru înmormântare... Dar până la urmă, dă-le încolo de haine, nu ele sunt importante, măcar îşi mai aruncă şi dânsele câte o privire, să vadă dacă este totul în ordine. Şi uite, numai ce m-au sunat, ca să-mi spună că mama a lăsat-o pe bunica acolo şi a plecat, iar la câteva ore după aceea au găsit-o căzută pe jos... Dana rămăsese în picioare, părând că nu era încă hotărâtă să plece. 
  
- Şi mama asta... N-aveţi ceva, s-o… otrăvesc? - adăugă ea dintr-o dată, cu un ton aparent glumeţ, cu care păru că ar vrea să pună punct torentului său de vorbe, în timp ce cu mâna apucase clanţa uşii. 
  
- Şi tu... chiar aşa?! - nu-şi mai găsi Arina cuvintele. 
  
- Nici eu nu ştiu ce să mai cred şi ce să mai spun... că doar acum câteva zile am internat-o pe bunica cu infarct - mi-a adus-o sora mea cu maşina, că se simţea tare rău - dar mama tot mai insista cu părerea ei, că nu are nimic. Şi părerile ei, de când o ştiu, sunt lege! Nu s-a gândit şi ea că bunica are optzeci şi opt de ani şi că ar trebui îngrijită... Că dacă nu aveam şi copiii şi serviciile şi examenele astea, mă ocupam eu... Doar bunica a fost cea care m-a luat să mă crească de când s-a născut sora mea, că mama a spus că ea nu se poate descurca cu doi copii... Tata, ca de obicei, nu a avut nimic de obiectat. Dar am avut noroc, pentru că bunica m-a iubit tare mult... ca o mamă adevărată... Şi acum, uite... când am internat-o, avea oxigenarea de cincizeci la sută şi nu te mai puteai înţelege cu ea. Îmi spunea tot mie că, am internat-o şi am lăsat-o acolo singură, ca pe un câine, deşi i-am explicat de atâtea ori, că trec şi eu mai pe seară, pentru că am programul tare încărcat. 
  
- Ştii bine că i-a fost afectat în condiţiile acestea şi creierul şi apoi, la vârsta ei... putem spune că nu vorbea ea - îi răspunse cu compătimire în glas, Arina. 
  
- Ştiu, ştiu, dar... Dana tăcu, părând frământată de ceva. 
  
- Şi cum, mama ta chiar nu a venit să se ocupe de bătrână, când a aflat asta? – încercă Arina să o ajute, reluând discuţia. 
  
- Ba da, de venit, a venit până la urmă cu maşina, cu tata - el este mereu gata să-i îndeplinească toate dorinţele, însă nu are niciun cuvânt de spus în faţa ei - şi cum ea se plictiseşte repede, a făcut ce a făcut şi dacă a observat că bunicii nu-i place să stea în spital, a convins-o să ceară, mai repede decât trebuia, externarea. Şi n-am avut încotro, am adus-o la mine acasă. Şi întâi am rugat-o pe mama să-i facă o baie, dar ea, ştiţi ce mi-a spus?... A spus că bunica nu vrea. Cred şi eu, că dacă îi spune aşa cum ştiu că obişnuieşte ea să se exprime – ”hai, treci să te speli, că te-ai împuţit!” - bunica o să se încăpăţâneze şi o să refuze. Dar eu am luat-o cu binişorul şi i-am spus că în spital sunt mulţi microbi şi ar fi bine să scăpăm de ei şi apoi o să se şi răcorească şi o să-i fie mai bine şi bunica a fost de acord. I-am cerut apoi mamei să o ajute să se spele până îi pregătesc eu patul, dar mama mi-a răspuns că ea nu ştie cum, că nu se poate descurca cu bunica, aşa că degeaba m-am uitat lung la ea; am pus mâna şi i-am făcut eu baie bunicii. Am rugat-o apoi să-i pună un pampers, dar a sărit ca friptă şi a refuzat; a spus că nu se pricepe. Îmi venea să-i dau una, dar ce era să fac, am luat şi am îmbrăcat-o eu. Pe urmă, am întrebat-o pe bunica dacă ar vrea să mănânce şi ea a cerut o ciorbiţă acră, aşa că m-am apucat să gătesc şi fireşte că mi-a luat ceva timp. Ce credeţi? În acest timp, mama i-a spus bunicii că în pampers poate să facă fără nici o grijă, că nu o să dea pe dinafară şi nu a dus-o nici măcar o dată la veceu. Aşa că seara... abia reuşisem să adorm şi eu, cred că era pe la ora unu, când am auzit gemete dinspre patul bunicii şi când m-am sculat, mi-a spus că nu poate să se mai ţină şi era toată, leoarcă. Aşa că, du-o la veceu, spal-o, doar ştiţi, urina de bătrân îţi întoarce nasul, nu alta... şi schimbă patul, şi ea săraca începuse să plângă că se ruşina, dar am liniştit-o eu, i-am spus că nu-i nimic, mămăiţă, se mai întâmplă, trece şi asta şi iar ne-am culcat, dar pe la trei iar a început să geamă şi m-a trezit. Spunea că o doare burta şi după ce i-am făcut un masaj uşor, a spus că o doare şi piciorul şi... uuff! Cred că era pe la ora patru când am readormit. Însă pe la şase, cine credeţi că bubuia în uşă? Mama! Şi îmi şi reproşa că nu sunt în stare să o pregătesc pe bunica la timp, că uite, ei au venit deja cu maşina – se gândise să se întoarcă la Bucureşti şi îşi făcuse planul că ar fi mai bine să facă doar un drum, nu să vină înapoi şi să o ia şi pe bunica atunci când ar fi fost mai pregătită să suporte transportul. Şi apoi, când îşi face ea un plan, nimeni, dar absolut nimeni, nu-i mai poate sta în cale. Degeaba i-am răspuns eu: “femeia lu’ Dumnezeu, nu vezi că acum doarme, cum vrei s-o trezesc acum, după ce nu a dormit toată noaptea, vrei să i se facă rău pe drum?” - că tot cum a vrut ea a trebuit să facem. I-am spus s-o aşeze în faţă, dar mi-a răspuns că acolo stă ea, aşa că a înghesuit-o pe bunica în spate şi i-a pus şi o sticlă cu apă rece de la frigider la picioare, ca să o aibă atunci când i-o fi sete... Nici nu ştiu ce să mai cred, le face pe toate în aşa fel, de parcă şi-ar dori s-o vadă cât mai repede moartă pe bunica... Aşa că acum, habar n-am cum să mă mai împart şi cum să mai fac faţă situaţiei. Cam aşa stau lucrurile... 
  
- Da, neplăcut! Dar tu, n-ai putut să-i spui vreodată mamei că o să-i vină şi ei rândul şi atunci s-ar putea să procedezi tot aşa cum ţi-a arătat ea, prin ceea ce face? 
  
- Ei, nu, eu n-aş putea să fac asta... nu, niciodată! – vocea Danei, părea că se apără, însoţită de un zâmbet stingherit, pupilele i se dilataseră a uluire şi pe chip i se aşternuse o paloare uşoară. 
  
Şi dintr-odată, ca nişte mici piese de puzzle, scurtele povestiri despre viaţa şi relaţia sa cu mama - pe care din când în când i le mai relatase Dana – se rearanjară în mintea Arinei într-o imagine completă, o imagine a unui drum lung, abrupt şi fără de izbândă, pe care după câte se părea, aceasta pornise de ani de zile, în încercarea de a cuceri imposibilul; iubirea mamei sale. Un gust amar şi cunoscut îi invadă gura încleştată într-un surâs fad şi întinse imediat mâna, după ceaşca de ceai. Deja se răcise şi avea un gust ce-i părea leşios. Înghiţi cu noduri. 
  
- Îmi cer scuze, v-am răpit atâta timp... măcar am putut şi eu să spun cuiva toate astea – auzi din nou tonul acela aparent vesel, cu care Dana se grăbi să încheie discuţia. 
  
- Ei, lasă că până la urmă o să reuşeşti tu şi, aşa cum te ştiu eu pe tine, o să fie totul bine! îi răspunse Arina, cu încurajarea în care nici ea nu credea. 
  
- Da, să dea Domnul... La revedere, ne mai auzim la telefon! – şi ca un meteor, Dana ieşi pe uşă. 
  
În liniştea ce învăluia odaia, Arina rămase nemişcată, privind prin fereastră cum norii începuseră să se îngrămădească pe cer, vestind apropierea ploii ce se lăsase atâta vreme aşteptată. Un fulger lung despică dintr-o dată, de sus până jos, vineţiul cerului, făcând-o să tresară. Strălucirea aceea fulgurantă îi strânse inima… cândva... şi simţi cum iar i se răsuceşte în piept zvâcnetul acela scurt şi rece, precum odinioară, când observase sclipirea metalică din ochii mătuşii sale, în momentul în care aceasta râsese de spaima ei. Şi cum o mai privise îndelung, aşa cum se priveşte la microscop o amoebă, pentru a nu scăpa cumva, vreuna din reacţiile Arinei, la gluma răutăcioasă pe care o făcuse atunci pe seama ei. 
  
Îi spusese, nici mai mult nici mai puţin, că ea nu ar fi fost fiica mamei sale, ci fiica unei ţigănci care, în trecere, o lăsase în grija familiei sale, ce se milostivise de ea şi o acceptase. „Păi, nu vezi ce neagră eşti tu şi ce piele albă au părinţii tăi?” – îşi întinsese ea într-un zâmbet slinos, buzele vineţii – suferea de inimă – ţintuind-o cu privirile îngheţate, precum îşi fixează şarpele victima. Şi în plină zi fierbinte de vară, fiorul acela rece, care îi cuprinsese cu repeziciune tot corpul, îngheţându-l... şi mama, care fără să observe nimic, râdea... Arina se simţi brusc epuizată; împinse cu zgomot ceaşca de ceai goală din faţă sa şi, fără a mai face ordine, se ridică să plece către casă. Nu-şi mai dorea decât să doarmă; un somn adânc şi fără de vise. 
  
  
-Nu se mai poate deplasa, a avut deja al doilea accident vascular, iar eu m-am luat cu treburile şi nu mi-am dat seama cât de aproape este termenul la care ar trebui să depun actele pentru comisia de handicap - îi spusese femeia care venise s-o roage, să-i consulte la domiciliu bătrâna rudă şi să-i solicite o scrisoare medicală. Şi, cum domiciliul acesteia era foarte aproape, se hotărâse să meargă acolo, chiar atunci; nu avea cum să dureze prea mult. Apartamentul nedecomandat, situat la ultimul etaj al blocului, strălucea de curăţenie. Uşa era deschisă şi imediat lângă perete, în patul larg, cu lenjeria proaspăt schimbată, neînvelită şi îmbrăcată în haine de casă, nu cu pijamaua care de obicei devine ca o a doua piele, pentru bolnavii îndelung ţintuiţi la pat, observă silueta împuţinată de vârstă, a bătrânei. 
  
Bolnava fusese astfel aşezată, încât să poată vedea în permanenţă fereastra, însă, datorită nivelului la care era situat apartamentul, prin ea nu se mai putea zări nimic altceva în afara unui petec de cer, prizonier între cercevele. Arina zâmbi şi salută bătrâna, care îi răspunse ceva nedesluşit. La întrebările pe care i le punea, era nevoită să-şi încordeze auzul şi să încerce să desluşească - printre sunetele stâlcite de buzele veştede şi prin analogie cu cuvintele uzuale - ceea ce îi răspundea bătrâna, care izbucnise brusc într-un plâns hohotit, prelung, prin care părea că ar fi vrut să-şi reverse toată neputinţa. 
  
- Aşa... incontinenţă emoţională.... Urmărind protocolul de examinare, Arina începuse să bifeze rapid simptomatologia. Aşa-dar, nu mai putea citi, nu îşi mai amintea lucruri elementare, nu se putea deplasa decât ajutată - sau mai degrabă dusă târâş - până la baie, memoria... eeh!... 
  
- Încă este bine, nu o doare nimic, mănâncă...” – îi şoptise fiica bătrânei. Arina privi spre trupul împuţinat care zăcea inert pe pat şi, pentru o clipă, încercă să-şi imagineze cum îşi trăieşte aceasta zilele, doar privind spre lumina care creştea şi descreştea între cercevele, zi după zi. Cum zilnic, lumina luneca cu egală nepăsare peste mobilă, peste pereţi şi covor... peste patul în care, din acel ghem de carne veştedă pierdută printre haine, o urmăreau mereu, parcă aşteptând ceva, doi ochi apoşi şi confuzi. “Şi totuşi – îşi spuse ea privind mai atentă bătrâna - undeva, în ochii aceia, sau dincolo de ei, mai licăreşte chiar şi aşa, amputată, o conştiinţă... sau, mai degrabă, ceea ce a mai rămas din ea”. Şi imaginea unui trunchi de copac fără ramuri şi doar cu câteva resturi de rădăcini, aruncat de o viitură pe un mal pustiu, îi apăru Arinei în minte. “Când ţi se taie contactul cu ceea ce ştiai, cu ceea ce erai şi te pierzi în spaţiu şi timp, rămânând doar un prizonier într-o atât de şubredă carcasă, oare ce mai poţi simţi?” – se întrebă ea, încercând să zărească ceva, dincolo de nevolnicia trupului din faţa sa. “Totuşi, dacă suferinţa vine din comparaţii, din regretele de a nu fi putut atinge ţintele dorite, atunci când mintea devine doar o foaie de hârtie scrisă cu cerneală simpatică, de pe care toate semnele se dizolvă treptat în neant, când, mai repede sau mai încet, tot trecutul se şterge şi, odată cu el, tot ceea ce ştiai şi doreai, ei bine, atunci s-ar mai putea vorbi despre vreo suferinţă?” – se întrebă în sinea sa Arina, însă îşi scutură repede şi cu un gest uşor capul, pentru a alunga gândurile care o năpădiseră pe neaşteptate şi cărora nu-şi putea permite să le acorde - cel puţin în acel moment - atenţie. 
  
Întinse femeii scrisoarea medicală şi o reţetă: 
  
-Pe lângă tratamentul de bază, vă rog să-i daţi şi aceste gemoderivate, recomandate după accidentele vasculare; susţin circulaţia şi ajută şi la refacere după infarct – îi mai spuse, ridicându-se să plece. Coborî scările îngândurată. Doar văzuse atâtea cazuri de pacienţi cu accident vascular, însă niciodată până în ziua aceea nu încercase să vadă lumea, lumina, prin ochii lor. Mai ales petecul acela de cer prins între cercevelele ferestrei, îi rămăsese în minte. “Ca o fâşie dintr-un steag rupt, sau poate... doar ca un stor? Oare bătrâna aceea mai încerca să prindă momentele în care acel petec de cer era traversat măcar de nori, dacă nu de aripa vreunei păsări, sau?... “. Ştia însă că întrebarea ce o frământa era doar glasul speranţei din ea, ea care nu prea voia să se dea bătută, cu toate că în sinea sa, cunoştea răspunsul, acela că, fără memorie, adică fără trecut, din om nu rămâne nimic altceva decât cochilia fragilă a unui trup, pentru că atunci însuşi sensul vieţii, dispare. Gândurile continuau să o asalteze şi fără voia sa le urmă, încercând parcă să găsească acea concluzie care s-o liniştească. 
  
“Da, fără trecut se pare că redevii doar planta, sau amoeba, care ai fost cândva... de fapt, doar un fel de-a spune că devii... nevolnicia... acel nimeni, sau nimic, încremenit pe malul unui Styx fără vâslaş. Dar până atunci, neîndoielnic, glasul trecutului, bun sau rău, dictează...” Arina simţi starea de nemulţumire şi de neputinţă care îi invadaseră, odată cu zbuciumul gândurilor, sufletul şi unda de revoltă ce-şi croia cu greu drum printre ele. “Oare chiar aşa să fie? Trecutul, desaga aceea uzată purtată de fiecare în spinare, plină de bune şi de mai puţin bune, putea avea chiar atâta importanţă? Pentru că şi dacă venim fiecare de unde venim – îşi urmă ea firul gândului - de fiecare dată, la fiece răspântie ne îndreptăm până la urmă doar către ceea ce alegem”. Expiră adânc, ajungând la parterul blocului şi se opri un moment pentru a-şi limpezi mai bine gândurile. 
  
“Şi totuşi – îşi mai spuse - oricum ar arăta drumul, sau drumurile care se deschid în faţă unui om, pasul ce porneşte în acea direcţie se poate opri oricând, motivat de un alt gând, sau poate în aşteptarea unui moment mai potrivit, pentru a-l continua”. Apăsă hotărâtă clanţa şi deschise uşa blocului, ieşind din nou în stradă. Parfumul teilor înfloriţi invadase oraşul. Inspiră adânc. Mireasma aceea dulce şi lumina păreau să curgă peste ea, prin ea, şi simţi cum din nou o cuprinde acea stare de mirare şi bucurie calmă. “Şi când simţi asta – adăugă vocea sa interioară – nu se poate să nu-ţi dai seama că, într-adevăr, pentru a fi fericit, omul are nevoie în realitate de mult mai puţin decât ar fi tentat să creadă”. Privi în jurul său: o lume grăbită, un maraton fără sfârşit i se perinda prin faţa ochilor, etalându-şi nenumăratele sale chipuri, pe care se reflectau ca pe undele nestatornicelor ape, fel de fel de expresii, sentimente, dorinţe şi, uneori, părelnice speranţe. Deasupra lor, cerul părea că se pierde undeva, în depărtare. 
  
Fragment din volumul ”Arina” 
  
“Şi totuşi – îşi mai spuse - oricum ar arăta drumul, sau drumurile care se deschid în faţă unui om, pasul ce porneşte în acea direcţie se poate opri ori-când, motivat de un alt gând, sau poate în aşteptarea unui moment mai potrivit, pentru a-l continua”. Apăsă hotărâtă clanţa şi deschise uşa blocului, ieşind din nou în stradă. Parfumul teilor înfloriţi invadase oraşul. Inspiră adânc. Mireasma aceea dulce şi lumina păreau să curgă peste ea, prin ea, şi simţi cum din nou o cuprinde acea stare de mirare şi bucurie calmă. “Şi când simţi asta – adăugă vocea sa interioară – nu se poate să nu-ţi dai seama că, într-adevăr, pentru a fi fericit, omul are nevoie în realitate de mult mai puţin decât ar fi tentat să creadă”. Privi în jurul său: o lume grăbită, un maraton fără sfârşit i se perinda prin faţa ochilor, etalându-şi nenumăratele sale chipuri, pe care se reflectau ca pe undele nestatornicelor ape, fel de fel de expresii, sentimente, dorinţe şi, uneori, părelnice speranţe. Deasupra lor, cerul părea că se pierde unde-va, în depărtare. 
  
Referinţă Bibliografică:
ARINA / Tania Nicolescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2305, Anul VII, 23 aprilie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Tania Nicolescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Tania Nicolescu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!