CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Orizont > Interviuri >  




Autor: Tania Nicolescu         Ediţia nr. 2304 din 22 aprilie 2017        Toate Articolele Autorului

PENELUL LUMINII
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Motto: Frumuseţea nu este exterioara; frumuseţea e data de lumina din inima. 
  
(Khalil Gibran) 
  
Cine se întâlneşte pentru prima dată cu tablourile pictoriţei Veronica Oancea, pentru că putem vorbi despre o adevărată întâlnire şi nu doar de simpla percepere vizuală a lor, nu poate să nu le remarce acea notă aparte, pe care le-o dă lumina ce izvorăşte din ele. 
  
Asemeni unui şcolar neastâmpărat, pare că nu poate sta o clipă locului în banca sa, irumpând acolo unde nu te aştepţi şi scotocind prin toate ungherele. O mişcare uneori subtilă, alteori febrilă, pare să cuprindă universul pe care îl surprinde penelul pictoriţei. Şi această mişcare, văzută ca o competiţie, cuprinde şi opune în acelaşi timp cele doua creaţii: cea divină şi cea umană. 
  
Este competiţia între perisabila, efemera creaţie a omului, ce se risipeşte treptat în pulbere şi frumuseţea divină a eternului – lumina. O poţi observa în toate tablourile, cum păşeşte neîntinată de colbul timpului, licărind blând în ape, întârziind în neliniştite îngândurări de nuanţă violacee, asupra absenţelor, sau explodând cu bucurie copilărească în lăstarii noi ce se grăbesc să acopere amputările trecutului. 
  
Privind ciclul de tablouri intitulat de pictoriţă, mai în glumă, mai în serios „Şandramalele”, gândul m-a dus la poezia lui Arghezi (Omule): „ O lăcomie crâncenă, nebună/ adună, omule, adună/…/ îţi trebuiesc palate şi veşminte/ să-ţi zacă-n ele hoit şi oseminte/ morminte, omule, morminte”. Şi zâmbind, pictoriţa mi-a confirmat că uneori s-a gândit şi ea la poet, conştientizând că sursa sa de inspiraţie este poate mai puţin poţi obişnuită pentru a picta un peisaj, citându-mi: ”din bube mucegaiuri şi noroi iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”(Testament). Ca şi marele poet, pictoriţa Viorica Oancea, îşi pune şi ne pune prin tablourile sale întrebări, privind dincolo de noroiul perpetuu al prezentului şi relevând prin opunerea microcosmosului - lumea de nisip a omului, macrocosmosul. 
  
Şi în tăcere, în faţa acestor tablouri, adevărate imnuri închinate vieţii, descoperi singurul sentiment pe care îl poate avea omul în faţa creaţiei divine; acela de smerenie. 
  
NT - Ce este arta pentru dumneavoastră, de ce vă place să pictaţi şi ce ne puteţi povesti despre începuturile dumneavoastră în artă? 
  
VO – Am început să desenez de când eram mică, de la doi, trei ani. În clasa a cincea am vrut să mă duc la pictură. Mă amuza tare mult denumirea aceasta de „arte plastice”. Mă tot întrebam ce legătura ar putea fi între pictură şi…plastic. Am dat examenul când eram în clasa a cincea ; a fost simplu, ceva cu natură statică, obiecte şi am intrat. M-a încurajat şi mama să dau acest examen la pictură. Şi ea a fost talentată: pictase în copilărie sub îndrumarea pictorului Găvenea. Apoi, pentru că părinţii s-au despărţit, m-am mutat cu mama din Suceava, în oraşul copilăriei sale, Tulcea, unde am continuat clasa a opta la Liceul Pedagogic. În general pictam la şcoală, şi nu pot să spun că excelam, mai ales că eram foarte jucăuşă. Poate că încercam să compensez la şcoală, atmosfera neplăcută, stresantă, pe care o avusesem acasă; mi-era frică de tata. În clasele gimnaziale, am avut norocul să am o profesoara foarte exigentă, chiar perfecţionistă la istoria artei şi pot să spun că bazele la această materie le-am învăţat temeinic de la ea. Odată, când m-a prins cu lecţia neînvăţată mi-a făcut observaţie şi mi-a spus: „ştiam că eşti obraznică, dar nu ştiam că nici nu înveţi”. Şi asta m-a făcut să mă simt tare ruşinată. Astfel, istoria artei a devenit obiectul la care învăţam cel mai mult. Acum, le mai spun şi eu câteodată această replică elevilor mei, în speranţa că poate le va prinde şi lor bine. 
  
Despre activitatea mea artistică în copilărie… mă întreceam deseori cu prietena mea – mie mi se părea că ea desena mai bine ca mine - şi făceam concursuri . Adică desenam prinţese, desenam ghivecele cu flori, acelea care erau pe atunci, din plastic. Ne-am înscris amândouă la cercul de pictură al Casei Pionierilor când eram în clasa a treia. Într-o zi, profesorul ne-a dus prin oraş să desenam ceva, un peisaj, o casă, copaci şi nu ştiu ce am mâzgălit eu, însă când mi-a pus nota cinci, m-am supărat şi de atunci nu m-am mai dus la cercul de pictură.. 
  
NT - Şi mama ce a spus că aţi renunţat ? 
  
VO – Pai, era prea ocupată; era învăţătoare şi îl avea şi pe fratele meu care tocmai se născuse aşa că nu cred că a suferit prea mult pentru că am renunţat eu la pictură, fiindcă avea nevoie şi de ajutorul meu, să stau cu cel mic şi să-l supraveghez să nu cadă din pat. 
  
Când eram prin clasa a patra mi-am făcut prima expoziţie personală în casă, iar bunicii, i-am pictat cu acuarele un perete exterior al casei, cu o prinţesă…a fost tare greu că varul înghiţea acuarele. Însă bunica mi-a păstrat mult timp pe perete acuarela; văruia, dar nu şi peste prinţesă. 
  
Când am venit în Tulcea, atmosfera a fost mult mai lejeră. Făceam pictura cu Adrian Pall. Dânsul făcea pe atunci artă decorativă şi desenam şi noi tot felul de afişe, în tempera, ceva cu omagiu partidului, Ceauşescu, porumbelul păcii, cum se cereau pe atunci. În afară de pictură, îmi plăcea mult să citesc. Şi am citit pe atunci foarte mult, am mers la filme…Apoi am dat admitere la Liceul de artă din Constanţa pe doar cele zece locuri scoase la concurs. Au intrat opt dintre cei ce se pregătiseră la şcoala din Constanţa şi încă două fete din alte localităţi, printre care şi eu. Dar tare mi-a părut rău că am fost a zecea, ca medie. Şi dă-i şi plângi…a râs mătuşa mea de mine. 
  
A fost foarte frumos în liceu. Am lucrat, am pictat, am participat la expoziţiile din Constanţa… Nu ştiu ce ar fi fost viaţa mea fără acel liceu. Cred că liceul este marcant pentru un om care chiar vrea să facă ceva în viaţă. Ori te limitează, ori te duce pe un drum. Pentru mine a fost bine şi dacă ar fi să o iau de la început aş face acelaşi lucru. 
  
NT - Care sunt temele preferate şi cum aţi denumi stilul dumneavoastră ? Care sunt în pictura dumneavoastră elementele care credeţi că vă reprezintă mai bine? 
  
VO - Cred că mă defineşte peisajul, dar nu pot spune că doar asta aş dori să fac. Eu am debutat cu grafică, cu desen în tuş, ilustraţii de carte, tapiserie…Am fost încurajată să lucrez ce îmi place. Aveam o disponibilitate de lucru foarte mare; deşi stăteam la cămin, lucram enorm. Mi-a plăcut foarte mult grafica, aveam şi răbdare să fac detalii, a fost o perioadă când făceam studii după structurile naturale… Da, cred că ele mă definesc, structurile naturale. Şi de la ele am ajuns la peisaj. În anul patru îmi plăcea să mă scol dis de dimineaţă şi să pictez marea. Era o perioadă mai romantica, culegeam macii de pe marginea râpei, era încă o zonă neamenajată, nu erau blocuri şi pictam răsăritul…au fost începuturile peisajului la mine. În liceu, cu domnul Mătăsăreanu, am învăţat să fac acuarelă, mi-am însuşit tehnica de acuarelă pe uscat, care nu este aleatorie, întâmplătoare, este mai mult gândită, te joci cu albul hârtiei şi-l controlezi tu pe el, nu se lasă la voia întâmplării să fuzioneze culorile, să fie o amestecătură de culori. 
  
NT – Şi ce culori preferaţi ? 
  
VO – Nu ştiu dacă prefer anumite culori, însa am observat că în pictura mea, predomină – nu ştiu de ce – oranjul, violeturile, galbenul, albastru… dar dacă este nevoie, fireşte că pictez şi cu verde şi cu roşu, depinde de motivul pe care îl pictez. 
  
NT - A fi pictor, înseamnă în ziua de azi a avea o profesie sau mai degrabă un hobby? Se poate trai din pictură? 
  
VO – Nu cred. Eu una, nu aş putea trai doar din pictură, însă nici hobby nu o poţi numi, deşi din afară poate părea a fi hobby. Eu nu pot spune că sunt pictor de duminică şi totuşi… Este o pasiune care ar fi bine sa fie constantă, ar fi bine să existe o evoluţie clară de la o zi la alta, pentru că aşa cum un violonist exersează zilnic şi pictorul ar trebuie să studieze zilnic şi cât mai mult; ar fi extraordinar, dar nu prea se poate datorita numeroaselor alte activităţi pe care trebuie să le faci, aşa deseori trebuie să amâni timpul dedicat picturii. 
  
TN - Aveţi o mulţime de tablouri în atelier. Dacă ar fi totuşi să lăsaţi din tot ce aţi pictat, un singur tablou pentru generaţiile viitoare pe care l-aţi alege şi de ce? 
  
VO – Nu-mi dau seama. Pentru că la un moment dat, fiecare tablou te dezamăgeşte cumva. Când începi să-l pictezi, vezi ceva, vrei să redai ceva, vrei să…şi când ai terminat, poate că eşti cât de cât mulţumit de el, dar apoi îţi dai seama că nu prea ai reuşit să atingi, să surprinzi acea lumină, nu ai reuşit să faci ce-ţi doreai. Mai ales în peisaj, automat nu îţi iese cum ai fi vrut, iar la compoziţie,cam la fel. Totdeauna va exista o oarecare stângăcie, se pierde ceva, poate că nu reuşeşti să atingi un centru de interes pe care ţi l-ai dorit, sau aşa cum l-ai văzut, sau poate sunt prea multe detalii. Acum când mă gândesc… sunt lucrări de care mă bucur că le-am făcut şi nu ştiu dacă le-aş fi putut face mai bine decât le-am făcut la momentul respectiv, însă îmi dau seama şi de greşelile pe care le-am făcut…de exemplu la ciclul acelor „şandramale” cum le spun eu…am observat că oricât ai lucra de mult la o lucrare, dacă nu-ţi iese fără a mai revii de multe ori asupra ei, tentativa de a o repara, de a insista mai mult, este sortită eşecului. Dintre tablourile mele, îmi plac cele cu structuri naturale, cred că le-am făcut bine, apoi şi lucrările în care apar fetele mele şi as vrea să mai revin pe tema asta. Îmi doresc să-mi găsesc un stil…să lucrez mai multă compoziţie. Când am pornit să lucrez, am început să lucrez mai mult de la concepte, însa din lipsa de timp, am făcut mai mult peisaje. Şi mi-aş fi dorit mai degrabă ca evoluţia mea să fie în direcţia compoziţiei însă… Când stăteam cu copiii în vacantele petrecute la Partizani, la cabana de creaţie a UAP, am făcut multe acuarele; mă relaxau şi apoi era aşa de frumoasă natura… Acolo m-am instruit. În pictură eşti autodidact: nimeni nu-ţi predă o lecţie, pe care să ţi-o însuşeşti şi apoi să o reproduci devenind pictor. Îţi însuşeşti tehnica, însă evoluţia se produce doar prin lucrul tău. 
  
NT - Tablourile pe care le pictaţi indică o fascinaţie pentru frumuseţea luminii. De când şi de unde vine ea? 
  
VO – Nu ştiu.. de la natură, de la frumuseţea care te înconjoară. 
  
NT - Când simţiţi nevoia să pictaţi şi ce aţi vrea să înţeleagă şi să simtă oamenii privindu-vă picturile? 
  
VO – Oricând; bineînţeles mai ales în faţa unui motiv care mă stimulează, dar şi când sunt obligată să mă risipesc în rutina zilnică, în tot ceea ce este obligatoriu de făcut, mă gândesc ce la ceea ce aş putea picta. 
  
NT – Este pictura un refugiu din ceea ce este inconfortabil, neplăcut? 
  
VO - Da, probabil este şi un refugiu, dar din păcate nu-ţi poţi lăsa treburile ca să pictezi doar aşa, cinci minute. Pentru a picta, am nevoie de linişte interioară, de răgaz, măcar cât să mă pot detaşa de tot ceea ce este în jur.. Se întâmpla şi treaba asta. Anul trecut de exemplu, abia aşteptam să ajung acasă de la şcoală. Aproape fugeam pe stradă, ca să mai prind puţina lumină, pentru că eu nu pot picta la lumina artificiala. Orice pictez, pictez la lumina naturală. Şi se întuneca de pe la cinci…era o luptă conta minutelor, să mai ajung să apuc măcar un pic din zi. Îmi scoteam culorile şi mă apucam de lucru şi după o jumătate de oră se întuneca şi eram aşa de dezamăgită… Cromatica mai ales când faci peisaj, contează şi ea se schimbă mai ales după-amiaza .Vedeam cum cresc umbrele peste tot, cum lumina scade pe toate acoperişurile, pe toate gardurile, cum culoarea din caldă se răcea şi bătea spre negru… lumina este totul, ea dă culoarea. 
  
Tot ce am pictat, am pictat pentru mine, dintr-o nevoie interioară. 
  
NT- Sunteţi în prezent o familie de pictori. Cum simţiţi că va influenţează acest lucru pictura? Ce este bine sau, de ce nu, mai puţin bine în aceasta? 
  
VO – Este bine. Şi când spun familie de pictori, mă gândesc la mine şi la soţul meu, pentru că fiica, pictează în altă parte şi pictează altfel, mai decorativ. Eu şi soţul meu avem de asemenea, stiluri foarte diferite, aşa mi se pare mine. Rar mi s-a întâmplat să pictez ceva şi să mi se pară că pictura este în stilul în care pictează el. Şi chiar şi felul în care ne concepem lucrările, sau cum arată ele în final este diferit - eu insist mult pe detalii - şi subiectele diferă. Uneori mai rivalizăm pentru motivele fotografiate în natură ca surse de inspiraţie. În această privinţă nu suntem diferiţi, însă le redăm în mod diferit şi nu avem divergenţe în această privinţă. Acum ne pregătim să participăm la un salon de grafică, la Galaţi. Eu deja am terminat, însă el încă mai măsoară, încă elaborează…De obicei ne sprijinim reciproc. 
  
NT - Pentru a fi un pictor bun, ce calităţi consideraţi că sunt esenţiale? 
  
VO – Sa fie talentat, perseverent, să muncească foarte mult şi să nu se mulţumească cu un singur subiect, temă ci să abordeze mai multe genuri, teme şi ai îşi formeze un stil personal, foarte puternic. 
  
NT - Care a fost cea mai mare bucurie din întreaga carieră de pictoriţă de până acum? Dar cea mai mare nemulţumire? 
  
VO – Nu cred ca am avut până acum vreo foarte mare nemulţumire. Dar o mare bucurie a fost când am fost acceptata la UAP. Pe atunci se intra mult mai greu şi întâmpinam unele piedici când îmi doream să particip la expoziţii; eram mai greu acceptată. Din acest motiv, aveam pe undeva impresia că sunt tolerată, deşi eram fost conştientă că am un talent. Acum, după ce am intrat. am avut libertatea de a expune mult mai uşor şi lucrările au vorbit de la sine; nu a mai fost nevoie să primească girul unei comisii. Dacă mă nemulţumeşte ceva, este faptul că nu am suficient timp să lucrez mai mult. 
  
NT - Care este părerea dumneavoastră, în ce priveşte importanţa acordată în prezent educaţiei artistice a tinerei generaţii? 
  
VO – Cred că este minima. Nu se da importanţă educaţiei artistice. În viitor, vor exista tot mai mulţi adulţi săraci sufleteşte, care nu vor putea să aprecieze şi să simtă frumosul. Pentru că această lipsa de cultură favorizează tot mai mult prostul gust, kitsch-ul şi generaţiilor care vin, le va fi tot mai greu sa mai poată aprecia calitatea. 
  
Referinţă Bibliografică:
PENELUL LUMINII / Tania Nicolescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2304, Anul VII, 22 aprilie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Tania Nicolescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Tania Nicolescu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!