CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Poeme > Antologie >  





Carmina. Moș Cartof (fragmente)

 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
 
 
 
RÂUL  
 
 
 
Îmi vreau timpul  
 
Îmi vreau viaţa!  
 
Există adevărul şi există restul  
 
Sunt singur în camera sufletului meu  
 
Şi râul, râul aleargă stingher între maluri  
 
Alintă cutia canopică a nisipului  
 
Pietrele se-aleargă geloase pe unde  
 
Apele vântură aerul precum daracul  
 
Din stei în prag, din prag în stei  
 
Scorburi sclipinde sau domoale doline  
 
Pe-un curs integru sau salt eternal  
 
Dipnoii în leneşă plonjare  
 
Alunecă precum limacşii în balele lor  
 
Când repezit, cânt leneş în bulboacă  
 
Diamantele străluce-n stropii diletanţi  
 
Maiestos trece râul, demn Ankh!  
 
Falnicul guyabon îmbie nectaridele  
 
Parfum efuzează din orhideea anegra  
 
Oulpiana-şi scaldă grăbită obrajii  
 
În firida pieptului din alabastru pur  
 
S-au furişat piersicile sânilor  
 
Şi râul trece zglobiu şi argintiu  
 
Să se regăsească iar tumultoasa mare  
 
Râul devine un pur metesenger  
 
Oulpiana, aici la margine de râu  
 
Iar te-ai jucat cu iubirea:  
 
Între tandreţe, gelozie şi magică împlinire.  
 
Râul străbate bornele timpului somnoros  
 
O, trecere-petrecere în umbră şi penumbră,  
 
Eternul sfârşit al poveştii tuturor  
 
Îmi vreau timpul  
 
Îmi vreau viaţa!  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
GENTHLIA  
 
 
 
Mi-am pierdut o aluniţă  
 
Mă ceartă iubitul!  
 
Prea des mă trezesc şi faţa oglinzii,  
 
De parcă am descins din Rodinia  
 
Eu sunt aceea: în tremur prematur  
 
Ori înotând prin vălătuci de nori?  
 
Gradus ad Parnassum: dulce visare!  
 
Torentul iubirii zbucneşte-n aura-mi?  
 
Nu vreau numai dorită, ci pur înţeleasă.  
 
Doresc apropierea, aferenţele cu atractori,  
 
Dar dragostea nu-i un simplu joc de noroc?  
 
Regret lacrimile de crisolit ce animă  
 
Ochii peştilor din havuzul abandonat.  
 
Tânjesc după clarobscurul ninsorii  
 
Chivernisite pe piscurile lansate-n ceruri.  
 
Când mă atingi străfulger se-aprinde-n trup;  
 
Îmi mişună dorinţa printre astrocite şi gliale.  
 
Am trecut pragul, stăpânesc oglinda?  
 
Vai, câtă luptă poartă sufletu-mi  
 
Când se desparte vremelnic de trup!  
 
Geaba-mi dezmierd picioarele  
 
Priveliştea lor mă fură parcă din visare.  
 
Mijlocul e tot acolo, prea strâmt  
 
Dar delicat ca netezimea petuniilor.  
 
Pântecu-mi ancorat e-n golful coapselor,  
 
Neruşinat aşteaptă sau chitic se-ascunde?  
 
Cercetaţi prelung, se ruşinează sânii  
 
Ce-şi caută culcuşul în volbura bluzei  
 
Capu-mi, de-atâta privit şi legănat,  
 
Îşi pierde echilibrul de tine mângâiat.  
 
Ce să mai zic de buze, de obrajii  
 
Învăpăiaţi, supuşi sub imperiul ochilor-nstelaţi.  
 
Frumuseţea, gingăşia sunt depline sau trucate?  
 
Te-ai jucat cu Firea, tu nestemată?  
 
Sunt o biată fată sau nereida Abarbaree?  
 
Ghiceşte tu, iubite, şi pentru mine-o dată!  
 
Cine-o are să mi-o dee,  
 
Îi sărut guriţa!  
 
 
 
*  
 
„Când mă priveşti aşa  
 
Dispare lumea….”  
 
(Sappho)  
 
 
 
 
 
 
 
NEPHILA CLAVIPES  
 
In memoriam William Shakespeare  
 
 
 
 
 
La un moment dat anume  
 
Descoperim viaţa şi cu sora ei dragostea.  
 
Din abditum mentis în efluviu  
 
Simţim profund parfumul trupului tău.  
 
Gesturi timide, pipăinde se pliază  
 
Pe ale tale gesturi tandre, juvenile.  
 
Dragonade, dragonade, dragonade….  
 
Îmbrăţişări, ca de lachesis muta  
 
Te-ndeamnă la multiplicate atingeri.  
 
Sărutări în desant derutează  
 
Buzele calde, umede-n devălmăşie.  
 
Eu mă simt în siajul lui Osseo,  
 
Tu parcă, iubito, eşti tiza reginei Guenievra.  
 
Natura-i mai frumoasă parcă:  
 
Se naşte din spuma universală, spiritul.  
 
Strecurăm mângâieri sublime.  
 
Sub supravegherea inimii surescitate.  
 
Constat, dragoste, a ta abilă tactică  
 
Şi-a ta strategie dospită în strigătul sângelui.  
 
La început mă tulburi ca nicicând,  
 
Mă îmbrăţişezi îndeaproape şi temeinic.  
 
Îţi simt mătasea grea a fiorului,  
 
În sincron cu cleştii negri ai îndoielii.  
 
Cu stăruinţă şi multă măiestrie  
 
Ţeşi în jurul meu, şi-al tău iubito,  
 
În reţele sofisticate o pânză ce ne copleşeşte.  
 
Ne-aduci în aşa stare, încât  
 
În scurt timp inocentă dulci victime captive.  
 
Epuizaţi, dar fericiţi, ne transformă în cuplu.  
 
Lume-ai mai frumoasă ca o sfântă tămâiere.  
 
O, iubire, iubire, ne cauţi şi mereu ne găseşti.  
 
Eşti păianjenul-ţesător-în-cerc-aurit.  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
GLISSANDE  
 
(Jocul de-a toamna)  
 
 
 
Motto:  
 
„A venit toamna….  
 
Pune o frunză pe inima mea”  
 
(Nichita Stănescu)  
 
 
 
Un elefant se legăna  
 
Pe o pânză de păianjen…  
 
Zgribulită se lasă frunza  
 
Vibrând pe o rază de soare.  
 
Oare e dorul tău sau picură clipa?  
 
Inima se-mbracă-n ploaie  
 
Sub al ochilor-ţi zăbranic.  
 
Îţi probezi tainic sărutul,  
 
furişată sub castanul plângător.  
 
Briza genelor, bravează-n genune  
 
acostând pe beteala lacrimilor  
 
Gorunu-şi surghiuneşte uitata frunză  
 
pe-o lamură pierdută-n suspin;  
 
însângerată-i parcă aleea spre iubită.  
 
Luna-i în tremur – are febră;  
 
adăpostită-i printre coarnele cerbilor.  
 
Ciute trec în salturi scurte  
 
înspre pajiştile zeului Cornatus.  
 
Prin codrii agonizează spectre de voievozi,  
 
iar vântul bate Morse pe ramuri suferinde.  
 
Lumina-n clotoide trimite norii-n pribegie,  
 
împăienjenind cerul ca un alcov  
 
Toamnă, ţi-ai pus gherghine la ureche  
 
ca să fi făr’de pereche!  
 
Toamnă, latent interregn între viaţă şi extincţie,  
 
pat germinativ pentru veşnice regenerări!  
 
Primăvară – vară – toamnă – iarnă….  
 
Primăvară – vară – toamnă – iarnă …  
 
perpetuum mobile: suflete fă-ţi timp!  
 
Ai încurca melancolic rostul anilor  
 
ignorând sistemul zecimal Dewey?!  
 
Sărutând, flămând buze, ochi, gură, umeri,  
 
ai schimbat calendarul ciclic al iubirii!  
 
Gândurile mi-au decolat cu parapanta emoţiilor.  
 
Şi…  
 
a mai venit un elefant….  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
ODYS  
 
 
 
 
 
Viața toată-i un accident?  
 
Tot ce trăiește trebuie să moară?  
 
Mereu urmează o zi, apoi o noapte;  
 
Prea lauzi ziua până apune soarele!  
 
Spero-sperare; să speri e nobil;  
 
Să speri, se zice, înseamnă să suferi?  
 
Hypnos petrece abitir printre noi;  
 
Simțuri, suflete invadează cu omertum.  
 
Jelania mea e jelania a două suflete,  
 
Vom dori să trăim etern prin urmași  
 
Doar există adevărul și există restul.  
 
Pururea-n van îmi clădesc castelul,  
 
Îl întăresc cu poduri, herse, donjon;  
 
Trebuie neapărat să revin mereu în ciclogeneză  
 
Planuri făcut-am, trasee stabilind,  
 
Calea lui Odysseu o pierdui curând.  
 
Mereu descoperim viața: apărem ca Nimeni,  
 
Adoptăm aleatoriu un nume, o vocație,  
 
O direcție predestinată între semeni  
 
Căutăm perechea, o hrănim cu iubire,  
 
Pavăm calea cu intenții bune.  
 
Enigma persistă: singurul lucru  
 
Important, călăuzitor este sfârșitul?  
 
Uit pentru o clipă paradoxul,  
 
Punctul meu slab este dragostea pentru tine.  
 
 
 
”Făcutu-s-a tărie cu Tăria Ta ! ”  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
CONDATUR INTRA MEUM LATUS  
 
 
 
Roma, Roma, Roma!  
 
Atinge-mi spiritul marmorean,  
 
Fură-mă din viața mea!  
 
Șapte coline sentimentale  
 
Pudrează cu cinabru și smarald,  
 
Străjuiesc etern străvechiul Tibru.  
 
Tehui, umblând, invoc seninătate,  
 
Mă strădui să aglutinez în mine  
 
Mirajul unui trecut ce mă tot îmbie.  
 
Plină de vrajă, Mona-Moone  
 
Pâlpâie în tremur printre ramuri.  
 
Chiparoșii se numără în fiecare seară,  
 
De nu ies la număr murmură cu jale.  
 
Undele se reped, la vale,  
 
Mângâind cu dojana ierburile-nalte  
 
Și parcă, din aval, zăresc contururi:  
 
Sunt navele din Nemi mereu în flotare.  
 
Caligula le păstorește, protejat de lari  
 
Ce serbări sardanipalice se iscă:  
 
Poruncă a dat să-i fie făurite temple  
 
Plutitoare, încastrate în grădini imense,  
 
În care desfătarea, desfrâul să conteze.  
 
Opulență-n toate, în mobile și vase,  
 
În voaluri, ținute şi coafuri zeloase.  
 
Caligula e-n toate, încununat cu lauri,  
 
Hlamida-i bogată alunecă pe trup vânjos;  
 
Veselie mare, licori se revarsă pe barba-i.  
 
Și mândre patriciene, și câte vestale  
 
Răvășesc mintea și simțurile regale.  
 
Generali hârșiți în prea lungi bătălii  
 
Se lăfăie în înzorzonate dahabiye  
 
Roma lor era alta, altă lume,  
 
Cea de desfrâu, orgolii și păcate întreținute  
 
...Se tulbură din nou al meu vis,  
 
Alunecă pe ape; Tibrul este tot acolo,  
 
Astă seară e plin numai de șoapte  
 
Mă-nchin tot mai ades la steaua Xibalba  
 
O clipă am crezut că poate  
 
Sunt singurul muritor din lume.  
 
Roma, Roma, Roma...  
 
Există o Ineinanderschachtelung  
 
Între lumea ta și cea a mea  
 
 
 
 
 
 
 
MOȘ CARTOF  
 
 
 
 
 
Portret în sepia  
 
Cel mai celebru și mai îndrăgit profesor al școlii noastre a fost de departe cel de desen (pe vremuri îndepărtate și de caligrafie), poreclit ”Moș Cartof”. Acest cognomen s-a confirmat în timp, prin sita a numeroase generații de elevi, bazat pe obiceiul /ticul profesoral al acestui cadru didactic de a propune, ca model de redat, grupări ciudate formate din bulbi de cartofi întregi sau tăiaţi în secţiuni diferite. Legendă sau realitate ? Greu de spus.  
 
De cele mai multe ori, venea la ore cu o planșă 50x50 din carton de desen, împărțită în pătrate, linii ortogonale (metodă standardizată și predată ca atare la Belle Arte), pe care o fixa cu o pioneză pe mijlocul tablei negre de pe fundalul clasei. Pe caroiajul perfect creat de linii fine, era configurată o figurină întrupând un iepure, o rață, o vază populară sau romană etc. La alte ore așeza pe mijlocul catedrei o pasăre împăiată (gaiță, cioară, o dumbrăveancă în culori paradisiace), împrumutată de la laboratorul de științe naturale. De cele mai multe ori subiectul lecției era pe principiul ”de voie”, cum te duce capul sau imaginația.  
 
Fără a proceda la o imagistică grotescă sau aplicarea de note de caracterizare grosiere, mă voi limita la a-l prezenta portretistic astfel pe profesorul de desen: provenea probabil dintr-o localitate din Moldova dacă luăm în considerare provincialismele la care apela și accentul specific al acestei zone istorice românești: părea amuzant elevilor felul cum se exprima, și pitoresc și inedit; capul masiv și gros ca și gâtul scurt, cu o calviție accentuată, pielea scalpului era invadată de peri scurți, grizonați și țepoși; fața jovială (ca la cârciumarii de la țară), cu obrajii aproape nerași, îmbujorat permanent, ten gras, buze generoase, zâmbet discret în repaos dar larg când vorbea cu persoane cunoscute sau eleve; afișa optimism nețărmurit, se îmbujora ușor; glas puternic și accentuat ( uneori cu tentă tunătoare); trupul masiv; picioarele groase în poziție ”de paranteză” etc.  
 
Amuzante erau momentele (animate, accentuate de școlari) când intra, în sens profesoral, în relație la clasă cu elevele. În loc să ofere indicații stând normal în dreptul unei fete, profesorul se așeza nefiresc în spatele acesteia, aproape o îmbrățișa fără voie, cu brațele trecute peste umerii acesteia și cu un creion în mâna dreaptă, aplecat prea intim peste trupul copilei, încerca să-i explice sau să-i corijeze modul de abordare grafică sau schițat al subiectului orei. Și mai caraghios, tendința de a îndoi piciorul său spre înapoi ca într-o semifandare . Ilaritate totală, într-o gălăgie amuzantă de nedescris și frenetică a elevilor.  
 
Moș Cartof avea un real talent și o nativă vocație în profesia practicată, mai ales pe partea de artă plastică. A fost desemnat, la un moment dat, de conducerea școlii și responsabilii de la raion, de a sculpta în gips bustul ”martirului” Vasile Roaită. Lucrarea, prin ochii noștri de elevi novici în arta portretistică, era impecabilă, reușită, semăna cu imaginea acelei persoane din fotografiile vremurile din 1933. Și astăzi în apropierea porții școlii se află amplasată sculptura respectivă.  
 
- Între ore, Moș Cartof era într-o lume a lui. Era interesant să urmărești felul cum selecționa desenele elevilor, parcă le mângâia, avea ochii strălucitori de iubitor al artei; păstra desenele într-o ladă, într-un colț îndepărtat de culoar, în unghi întunecat, iar o parte din ele le expunea pe rând pe un panou fixat în apropiere de intrarea în clădirea școlii.  
 
 
 
Un alt Moș Chicoș Rostogan  
 
Încă o zi toridă de vară, o adevărată febră oranj. Aveam ora de desen de la 4 la 5 p.m.  
 
În timp ce profesorul explica, cu gesturi largi, pudrat cu cretă albă abundent, unul dintre ghidușii clasei, țigănușul Crețu (chiar avea părul cârlionțat, nasul borcănat, tenul puțin brunet, fața cu un zâmbet larg și un râs molipsitor), îndrăzni să tușească intenționat, foarte sonor și insistent. Reacția nu a întârziat să se producă:  
 
- Care-i magarul ?  
 
Niciun chip nu clintește, nu reacționează, niciun braț nu se ridică. Nimeni se pare că nu are la cunoștință. Tăcere ca într-o biserică. Moș Cartof se adresează iritat lui Marian Stanciu , un văr îndepărtat al meu (un timp smiorcăit, mereu dregându-și zgomotos nasul, fața de prost patentat, rătăcit printre noi, plângăcios):  
 
- Tu știi, mă ?  
 
- Nu, dom’ profesor.  
 
- Nu știi, ai ?  
 
- Nu.  
 
- Tu știi cine a răgnit ca magarul?  
 
- Nu.  
 
- Tu.....  
 
Și, tot așa insistent, pe toți îi întreabă, chiar și pe fete. Și ele au tăcut mâlc (abținându-se să izbucnească în râs).  
 
- După oră, toți ilevii rămân în clasî, iar ilevele ies afară!  
 
- De ce dom’profesor ?  
 
- Treci, treci...tăci..... (Moș Cartof se aprindea tot mai mult, salivând abundent).  
 
Urma o altă scenă hilară și oarecum nedreaptă: ne bătea pe rând, aleatoriu, lovindu-ne după ceafă cu palma sau podul palmei, ignorând deocamdată ”ilevele”.  
 
- De ce, dom’profesor ?  
 
Degeaba! Nici unul nu recunoștea nimic și nu pâra nimeni.  
 
- Cine a răgnit ca măgarul ?  
 
Profesorul, după ce obosea, deși avea obidă, se tempera treptat, se lăsa aparent păgubaș.  
 
- Dom’profesor!  
 
- Lasă vorba mă! Las!  
 
Un gând fugar i-a fulgerat prin minte: oare numai ”ilevii” sunt nerușinați, de vină nu erau și ”ilevele”? Într-un final nu le-a lăsat nepedepsite, trăgându-le ”drăgăstos” de cozi.  
 
 
 
*  
 
 
 
Morișca timpului nu se oprește niciodată și nici nu se opintește.  
 
În zilele de sfârșit de noiembrie, Moș Cartof ne punea să cărăm lemnele de foc; ora de desen n-o mai făceam. Dar parcă noi munceam ? Procedam ca Nică a lui Petre Ciubotariul!  
 
Se declanșa represiunea : ne blestema fără înjurătură, ne ”altoia” tovărășește cu o vargă, însă rezultatul era același întotdeauna: nu căra lemne niciun elev, mai mult le împrăștiam într-o joacă absurdă (ca atunci când, militar în termen fiind, la curățarea fasolei pentru bucătăria cazarmei, doar două boabe din zece le selectam curate, apoi ţărâna și pietricelele le aruncam la loc cu cele apte; rezultatul – dezinterie generalizată !).  
 
Iarna, Moș Cartof venea îmbrăcat în cele mai vechi haine ( ca la talcioc; vorba coanei mari admonestându-l pe nenea Spirache: ”Ai ajuns să primești de la morți!”), roase la mâneci și manșete, încălțat în niște cizme de pescar (ca lipovenii). Pantalonii îi avea pătați indefinit. Pe cap purta o pălărie neagră (precum gaborii ), fularul fiind roșu aprins. Trecea mândru pe culoarele școlii cumva aplecat nefiresc spre spate. Până și colegii profesori se amuzau discret copios. A produs ilaritate totală atunci când a afișat o ținută neașteptată, și-a cumpărat haine noi: pantaloni prea lungi și prea lați (timp charleston), haina croită cu mânecile mai scurte etc.  
 
O scenă comică s-a petrecut când, venind la școală să monteze un panou, se adresă celor ce-l înconjurau (de fapt elevii agreându-l se atașau ciorchine după el) având o morgă plină de suferință, de durere (spatele îl deranja grozav):  
 
- Ce s-a întâmplat, dom profesor ?  
 
- Mă bâieți, mă dor șelele. Căzui într-un canalî, și îmi rupsei două – tri coaste....  
 
Noi râdeam copilărindu-ne.  
 
- Și râdeți – bre?  
 
Apoi tăceam chitic ( cum se spune : Mucles!)  
 
 
 
*  
 
 
 
Uneori se așeza în tihnă pe scaunul de la catedră, ațipind din când în când și tresărind nederanjat, lovind la intervale neregulate ușor masa, pe care trona catalogul, cu o nuielușă.  
 
După o pauză academică își scotea ochelarii și începea să explice:  
 
- Astăzi, facem un disemn după natură: un copaciu, un copchil, o casî, ci vreți!  
 
Iar se oprea întrerupt de un neastâmpărat.  
 
- Măi magarule, răcnea către Octavian Costea (rom poreclit ”Los Paraquayos” sau ”Los”), iar faşi tu gălăgie? Vini-ncoa ! Aici magarule ! Tre...trec...treci ici!  
 
Și urma: pleosc! pleosc! Două scatoalce sănătoase se auziră în liniștea clasei. Ceilalți elevi râdeau de mama focului, ilaritate totală.  
 
- Ce ai măi? Ce ai măi ? Ti îngălbinești ? Ți-o dau și supliment.  
 
Costea se aplecă ca leșinat spre bancă...  
 
- Măi, te inzdrăvinesc eu pi tini amu!  
 
Repetir: pleosc! (ca la soldatul lui Pește, Moș Teacă) al lui Anton Bacalbaşa. De data aceasta, Octavian se feri, iar dom’profesor rată, atingând violent tăblia băncii. Atâta i-a trebuit! Elevul împricinat nu se mai putea proteja nicicum, primea ploaia de lovituri râzând cu toată gura, tenul său ușor ciocolatiu se aprindea. Zâmbind și el, Moș Cartof se potoli, îl mângâie ușor și îl trase de o ureche.  
 
Neavând de lucru, o altă loază de elev întrerupse brusc diclicul, scena detensionând atmosfera, abordându-l cu tupeu pe profesor:  
 
- Dom’profesor, eu ce să fac, ce să desenez ?  
 
- Măi, bâiete, îți arunci ochii pisti geam și vezi un piisaj, o casî, un copaciu... (Elevul avea banca chiar lângă fereastra ce da spre grădina școlii, cea parfumată de tei și legănată de plopii plângători canadieni).  
 
Dascălul se așeza din nou la catedră, începe să bată din nou darabana cu degetele de la ambele mâini,molcom. Ațipea la indigo ca și alte dăți. De regulă, la fiecare oră elevii intenţionat îl lăsau să fie atins de pană somnului, apoi declanșau debandada, gălăgia, zgomotele și tusetele intenționate venind din diferite colțuri ale clasei cu intensități diferite de vacarm; un adevărat haos acustic.  
 
- Ă..ă...ă....Care-i magarul ? (încetând boncănitul degetelor). Moș Cartof se trezea năucit și pornea val-vârtej aplecat în față, cu pași mari și agitați. Toți stăteam smirnă ca-ntr-o bulă de vid.  
 
Porumb (poreclit ”Puspiarță”) colegul nostru cam zănatic, cu un chip parcă desprins din portretele lui Modigliani, smead la față, cu o privire tâmpă, bălăngănind capul aiurea asezonat cu un gât lung, oscila ca un lujer de lalea, pentru a enerva profesorul și mai mult o lua razna de la o bancă la alta, parcă căutând admonestare cu orice preț.  
 
- Magarule, stăi la locul tău di muncă, cu ochii pe disemn, cuminte ! Ilevul iei obligat să-și facă planșa și să disineze în liniște...  
 
Porumb, printre altele, suferea de o ușoară hipoacuzie ce-l făcea și mai zănatec și derutant. Parcă era turc: umbla în continuare năuc, fără rost printre bănci.  
 
Surprins și surescitat, Moș Cartof se oprea în loc, își mângâia ușor barba, sângele i se ridica în obraji.  
 
- Măi aista, ti lămuresc eu pi tini ! Crețule, dă-mi varga șeia.  
 
Ca un bleg, inconștient, afișând o nonșalanță necugetată, Porumb a dat o replică aiurea, neașteptată:  
 
- Uitați-o, dom’profesor. Ha-ha-ha ! Nu l-a mai așteptat pe Crețu , a rupt vărguța și de la distanță a înmânat-o profesorului.  
 
Apoi Porumb a luat poziția de drepți străduindu-se, pufnind, să mai râdă aiurea. Urma veșnica și sfânta porție de sudalme:  
 
- Măi, măi...ma-ga-ru-li ! Din clasa a șinșea te cunosc eu pe tini, îți rup buzili într-o zî!  
 
Și nici nu apuca să termine cele spuse că...urmară palme și ghionturi. De efort și enervare, Moș Cartof sufla ca o locomotivă.  
 
Ora era pe terminate. Moș Cartof scotea un ceas de aur (sau placat) de buzunar cu lanț, de format cam neobișnuit de mare, și grăia :  
 
- Măi copchii, mai sunt două-trei minuti pân’ să sune! Stai pi loc! (elibera un strigăt gutural disperat).  
 
În sfârșit, suna veșnicul clopoțel.  
 
- Bună zâua! îngăima profesorul.  
 
- Bună zâua!, răspundeau în cor ”ilevii”, dar o spuneau răstit, foarte tare, imitându-l.  
 
Profesorul se încrunta fugar, coborând sprâncenele groase, bogate, înspicate de fire albe, dar nu mai adăuga nimic. Pleca târșiind pantofii, după ultimul elev ieșit din clasă, ignind repetat: Îf, îf, îf !”  
 
 
 
*  
 
 
 
Într-o altă zi, o fată plângând îngăima că băieții o tot șicanau. Atunci să te ții ! Moș Cartof, cavaler puriu, se dezlănțuia; lua la întâmplare pe un biet elev aflat prin preajmă, îl apuca cu mâna de gușă, iar cu cealaltă îi lungea urechile. Mișca capului copilului sacadat.  
 
- Mă fitiță, ce-i ? Şi ți-a făcut bâietul ista?  
 
- M-a bătut, dom’profesor, răspunzând în mod șiret ”ileva”.  
 
- Dom’profesor...(încerca ”ilevul” să-l asigure pe dascăl că nu el este împricinatul), eu...nu....  
 
- Taci din gură, magarule ! Ti moi în bătaie ! (Continua să-l tragă puternic și repetat de gușă).  
 
- Şi-i ?  
 
- M-a tras de cozi, dom profesor, sărut mâna ! (Apoi ”ilevul” zâmbea complice și cu răutate).  
 
- Măi, măgarule, şi-ai tu cu fitița aista?  
 
- Dom’profesor...(Nici un argument nu stătea în picioare).  
 
- Tâmpitule ! (Și: plosc ! Plosc! )  
 
 
 
*  
 
 
 
Într-o dimineață însorită de primăvară, se sunase de intrare în clasă, pauza era pe terminate. Gălăgia și alergatul erau în toi.  
 
Crețu, veșnicul bufon al clasei (ce stătea în bancă cu sora sa, Leana, o ființă ciudată, romă cu ochii albaștri, blondă cu părul veșnic în ochi, nepieptănat, fața prelungă, speriată sau cu privirea bleagă și derutată, cu uniforma de elev, donată de colegi, în devălmășie, cu funda albă de la guler la spate emigrată din față din nu știu ce cauză, smiorcăind din nas și vara și iarna, nu știa ce-i de ea, nici lecțiile în mod sumar etc.), executa voit și obraznic, provocator, măturatul de zor al podelei, fără rost, ridicând în slăvi praful stârnit. Avea un avânt prostesc, îngăima ceva,mai fredona și râdea tâmp. Între timp (hărmălaia generalizată(, intra în scenă Moș Cartof, cu o morgă stupefiată, intrigat, solicitând să se facă liniște și ”ilevii” să ia loc în bănci degrabă, fără să se audă musca. Spătarele băncilor toate s-au trântit sincronizat ! Profesorul s-a îndreptat alert spre Crețu, agitat :  
 
- Măi, măgarule ! Tot tu ? Şi faci işi ? Unde ti afli Ce te rânjăști ?!  
 
L-a plesnit puternic peste față și peste brațe în mod repetat. Țigănușul râdea necontenit cu gura largă, cu un hohot plin de poftă câteva secunde. Ce credeți ? Culmea culmilor, coada măturii, fiind șubredă de atâta folosire, s-a rupt în două ! Râset total. După alte altoiri ”binefăcătoare”, fața băiatului s-a îngălbenit. Profesorul s-a dat înapoi surprins și cu părere de rău în glas și ochi s-a retras spășit spre catedră.  
 
 
 
*  
 
 
 
Și încă își mai găsește locul în povestirea noastră (a-de-vă-ra-tă !) și un obicei marca Moș Cartof. Când se întâmpla să fie profesor de serviciu pe școală, ieșea maiestos, cu abdomenul în evidență și haina și jiletca desfăcute, în recreație, afară în curtea școlii, campând pe scările marchizei de la intrarea principală. Zâmbea la vederea ”ilevilor”, privea mișcarea browniană a acestora, alergând de colo-colo cu rost și fără, scăldați în prinosul tinereții, copilăriei libere.  
 
Dacă întâmplător trecea un avion deasupra școlii (aeroportul Băneasa era aproape, spre nord), cobora de pe scări tacticos, în vârful pantofilor, punea palma de la o mână umbrar deasupra ochilor și urmărea zborul aeronavei, întorcând ”încetișor” capul după direcția acesteia. Copiii mai mari, poznași și ași în Moș Cartof, începeau să fluiere și să-l agaseze pe profesor..  
 
- Şe-i, şe-i ? Măi magarilor, mai sunt două-tri minuti (privirea îi era atrasă de cadranul ceasului de la buzunărașul jiletcei) și intrați la clasî!  
 
Apoi, adresându-se unui ”ilev” gură-cască, îl admonesta părintește :  
 
- Ce ti hlizești, măi loază, și-ți arăți fusulile la mine (adică dinții ), măi!  
 
 
 
*  
 
 
 
Și astfel, a intrat în memoria noastră pentru totdeauna. Elevii lui i-au purtat o simpatie și respect nemărginite; a fost ca un magnet pentru copii. Ori de câte ori îl întâlneau atunci și în alte împrejurări îl întâmpinau cu apelativul: ”Sărut mâna!” Ne-am amuzat atunci în vremurile acelea (Moș Cartof parcă venea din altă lume, ca cea a secolului al XIX-lea), ne amuza; personajul era de un pitoresc debordant, cu toate obiceiurile rele care s-au uitat și eliminat din comportamentul profesoral (bătaia, sudalma, jignirea și umilirea elevilor). Nu poate fi uitat, peste ani, profesorul Gheorghe Bilan, zis Moș Cartof !  
 
Nu a fost o figură legendară, ci un profesor cu aptitudini artistice, devotat copiilor (momentele pe care le declanșa, amuzante, par acum ca regizate cu bună știință de hâtrul profesor), ce amintește de Marius Chicoș Rostogan, domnul Vucea, profesorul Trandafir sau dascălul lui Ion Creangă (”Dascăle, trascăle!/Be-he-he! Dracu să te ie!”). Ne mai amuzăm și noi, altfel am merge pe panta pesimismului.  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
AUTOBIOGRAFIE RAPIDĂ: RECENSĂMÂNT  
 
 
 
De-o vreme...tot mai des  
 
îmi examinez prelung instinctiv,  
 
degetele de la mâini și picioare.  
 
Oare voi duce la bun sfârșit operațiunea?  
 
Vor ieși întotdeauna în mod corect?  
 
Vivisecție sau moft temporar?  
 
(așa, mama nou-născută  
 
cercetează febril propriul prunc)  
 
De fiecare dată mă-ntreb:  
 
Este evident sau m-am încurcat în evaluare?  
 
De ce numai câte cinci la fiecare?  
 
E rost de filozofare?  
 
Las în seama lui Aristotel și Anaximandru!  
 
Deși nu mă știu un ET reptilian,  
 
verific atent lintița pielii mele;  
 
ce arabescuri s-au mai imprimat,  
 
ce pliuri s-au adăugat ca-ntr-o hartă?  
 
Secate sunt deltele minione  
 
din colțurile căzute ale gurii.  
 
Treptat, ochii s-au cuibărit în orbite,  
 
precum peșterile neanderthaliene  
 
în stâncile străvechi ale Gibraltarului.  
 
Și totuși, luminițele din pupile  
 
anunță încă vivacitatea trupului.  
 
M-am pierdut în aritmetica celulelor.  
 
Chipu-mi pare oarecum rătăcit  
 
în dumbrava răvășită a părului  
 
Armele seducției  
 
S-au rătăcit în penumbră; s-a tras cortina!  
 
Păcatul și-a pierdut sensul,  
 
a anulat direcția rozei vânturilor.  
 
Doamne...și câte amintiri  
 
pliate precum filele cărților pentru copii!  
 
Și cu toate acestea, mișună alert versurile  
 
printre circumvoluțiunile memoriei mele:  
 
Câte n-aș mai vrea să vă ofer!  
 
E clar: cerere și ofertă!  
 
Dar nu orice ofertă,  
 
ci una pornită din suflet și minte.  
 
Curcubeul încă străluce  
 
deasupra zilelor mele faste.  
 
Oi ! Oi ! Oi !  
 
Vedeți : viața-i sacră !  
 
(sub sarabanda anilor  
 
ca podoabele repetitive de sărbători).  
 
Referinţă Bibliografică:
Carmina. Moș Cartof (fragmente) / Tănase Grosu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3703, Anul XI, 19 februarie 2021.

Drepturi de Autor: Copyright © 2021 Tănase Grosu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Tănase Grosu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!