CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Eseuri >  





DOAR O VORBĂ SĂ-ȚI MAI SPUN
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„DOAR O VORBĂ SĂ-ȚI MAI SPUN”  
 
(O altfel de „Odă Limbii Române”)  
 
Motto: „...îmi găsesc propria plăcere în artă”  
(Virginia Woolf)  
 
Este o evidență faptul că orice limbă de pe acest pământ reprezintă eminamente o coordonată esențială a existenței și amprentei genetice a fiecărui popor. De altfel, limba ne deosebește radical de alte ramuri ale pomului vieții, respectiv regnul animal, iar o serie de cercetători (începând cu reperele 1969, 1997-1998...) apreciază că vorbirea, aparatul fonator, corzile vocale etc. au fost imprimate în ADN-ul uman, contribuind la evoluția spre aptitudinile de a vorbi și de a cânta. Mirajul fabulos al cuvintelor, ca un „joc secund” al existenței, s-a transmis ca o moștenire seculară. Limba a însemnat și înseamnă civilizație, cultură, comunicare, relaționare, socializare la nivel superior, o exteriorizare a afectelor, sentimentelor, emoțiilor și un instrument de fixare a cunoștințelor și reflexelor moștenite, condiționate sau necondiționate, în mentalul individual și colectiv.  
 
Limba română constituie un adevărat tezaur mental și de exprimare verbală; ne minunăm de mirajul cuvintelor, frumusețea și splendoarea melosului limbii, limpezimea de cristal (datorită abundenței și frecvenței vocalelor), proprietatea termenilor, preciziunea cuvintelor, ambitusul, elasticitatea și maleabilitatea limbii, curgerea ei lină neopintită. Uneori este dramatică, șcrâșnitoare, tragică ca muzica lui Beethoven, alteori melancolică, zglobie sau comică ca în exprimările muzicale ale lui Mozart și în notele de chitară ale lui Boccherini sau ca o rapsodie enesciană. Acest monument lingvistic, pe lângă baza (atât cât o cunoaștem) geto-daco-tracă, s-a cristalizat sub „supravegherea” colonială romană (elementul latin) și cea slavă (migratoare).  
 
Fără a mai încărca memoria cititorului, mai menționăm că limba română este una destul de permisivă, acceptând împrumuturi în epocile vechi din vorbirea dominantă a imperiilor care ne-au „călcat” sute de ani, iar în epoca modernă fie prin vocația sa francofonă, dar și din „latina” zilelor noastre, limba engleză, se reînnoiește și îmbogățește lingvistic permanent (parțial prin adaptarea la propriile ei legi sau prin adoptarea în forma originală a cuvintelor străine). Gramatica ei, o specială „matematică” lingvistică, e pe schelet latin, cu inserții slavone/slave. Savanții români din domeniul lingvisticii, după 1989, au reușit definitivarea, în sfârșit, a dicționarului monografic exhaustiv al limbii noastre, au produs și un supliment la acesta (neologismele moderne).  
 
Limba (inclusiv gramatica ca tehnică a folosirii cuvântului) și literatura română („arta cuvântului scris”), cum de altfel se știe, s-au dezvoltat mai târziu și mai greoi, pe filiera religioasă și populară, datorită ocupației otomane, ruse și austro-ungare, precum și a invaziei popoarelor migratoare. Limba noastră s-a limpezit în mare parte în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o dată cu generația de aur a literaturii române și marilor critici literari și ziariști (Eminescu, Slavici, Creangă, Caragiale, Alecsandri, Maiorescu, în mare parte). Au existat și tendințe ale „intelighenției” românești: Ion Heliade Rădulescu, Școala Ardeleană și parțial între cele două războaie mondiale, pentru latinizarea sau italienizarea excesivă, cu excederea naturii limbii naționale, alterând parțial originalitatea și identitatea ei. La curțile boierești, s-a mizat pe o „franțuzire” a exprimării sau pe vremea fanarioților o „turcizare” a vorbirii. Aceste experimente nefericite au eșuat întrucât limba română în formare reprezenta un organism viu de relaționare, termenii străini neadaptați au reprezentat „corpi străini”, denaturând frumusețea limbii române.  
 
Există, în contemporaneitate, unele fenomene lingvistice ciudate, precum „francangleza” (savanții francezi au depus eforturi decenii pentru a respinge atacurile unor cercuri obscure la precizia de filigram a gramaticii de bază a limbii din Hexagon și împotriva tendinței unei părți a noilor generații de a „îmbâcsi” limba proprie inutil (nu este vorba de termeni tehnici, științifici etc.) cu cuvinte și expresii din alte limbi sub impulsul globalizării. E de vină permisivitatea autorităților veghetoare, precum și a valurilor și „puhoaielor” de emigranți sosiți în Europa, după ce marile puteri au tulburat lumea arabă și africană.  
 
Culmea ignoranței și pseudo-științei, s-a încercat, fără succes, după 1944, la inițiativa și insistența unor academicieni sovietici, la care s-au raliat și unii profesori universitari români îndoctrinați (gen celebrul Roller), afiliați ideilor culturale de la Est, acreditarea/achiesarea ideii negării originii latine dincolo de evidențele istorice certe (fondul principal de cuvinte, gramatica aproape identică, topica caracteristică a propozițiilor și frazelor), insistând la un moment dat că limba română ar fi un idiom al celei albaneze. (Surpriză, după 1989, vechiul Imn național a R.S. România a fost adaptat, cu text schimbat, ca Imn al Albaniei!).  
 
O altă coincidență o constituie și aceea că până și poetului nostru național Mihai Eminescu i s-au atribuit o multitudine de apartenențe, prin arborele său genealogic, la alte popoare, inclusiv (culmea!) cea...albaneză (vezi „Viața lui Eminescu” de George Călinescu).  
 
Platon avea o vorbă (citez din memorie): „Starea naturală (n.n. deci și a limbii, spunem noi) trebuie să fie limpede ca apele, izvoarele, râurile, fluviile și mările...”  
 
Extrapolând, permiteți-mi câteva „artificii” stilistice pentru a-mi exprima admirația, dragostea și devotamentul față de limba română. Astfel, mi-am închipuit și propun un „alfabet” al literaturii române pe care îl redau în variantă provizorie și prescurtată: A (Alecsandri, Arghezi...), B (Bacovia, Barbu, Blaga, Breban...), C (Cantemir, Coșbuc, Caragiale, Creangă, Călinescu...), ...E (Eminescu, Eliade...), ...H (Hașdeu, Hogaș...), ...P (Anton Pann, Adrian Păunescu, Preda...), R (Rebreanu...), ...S (Slavici, Sadoveanu...), T (Topârceanu, Tzara...), U (Urmus...), ...V (Vasile Voiculescu...) etc. Superbă această desfășurare „înșir’te mărgărite”!  
 
Sau altă variantă: apelând la notele muzicale și celelalte simboluri și artificii tehnice muzicale (vezi sistemul german alfabetic de semnificare a notelor), creând un „portativ” imaginar al numelor scriitorilor români din toate timpurile; vom avea surpriza configurării unei „melodii” inedite și originale a limbii române.  
 
Făcând o mică acoladă/incursiune către epoca actuală din România, constat cu tristețe și îngrijoare modul cum este „mototolită” și „pervertită” în vorbire și scriere limba română, la care se adaugă aglomerarea de englezisme, uneori inutilă și nepractică. Mai ales în domeniul televiziunii unde reprezentanții acesteia „stâlcesc” limba, o „siluiesc”, lipsind-o uneori de logică semantică și gramaticală; aveți în vedere titrările și titlurile pe benzile din josul cadrelor emisiunilor tv: virgulă între subiect și predicat, plasarea virgulei greșit înainte de „sau”, cuvinte neterminate sau greșit scrise, lipsa acordului gramatical, cacofonii, pleonasme („Procurorul a continuat continuarea cercetărilor...”), exprimări banale (la un breaking news, reportera comunică: „Aceasta este casa criminalului X; vedeți casa e mare, are etaj și balcoane, înconjurată de o curte cu gard roșu...”, dar unde este ineditul și urgența reportajului?/„Doamnelor și domnilor, acum, imediat, în următorul moment, chiar acum, imagini de ultimă oră, vă prezentăm...Avem documentul!”; de fapt, documentul a fost prezentat pe toate posturile de televiziune deja), repetarea abuzivă a acelorași cuvinte într-o frază, lungirea excesivă a unor sunete, folosirea unor expresii peiorative, vulgare, pe șleau sau tip înjurătură voalată etc. Este nepermis și de neînțeles această practică care excede instructajul din școlile de media. Probabil și felul cum este organizată educarea și acumularea de cunoștințe în școli, învătământul precar și formal, nimeni nu mai citește beletristică ci literatură subțire care te învață (parcă n-ai ști) cum să gospodărești, cum să crești copii, cum să iubești, cum să alăptezi și alte bazaconii, mizând mai ales pe știri false, scandaluri, cancanuri, ambiguități și injurii. Vă mai amintiți celebra exprimare a unui crainic de televiziune: „Femeia a născut o ființă omenească”.  
 
Având în vedere cele de mai sus, cititorul poate să înțeleagă tâlcul propoziției lui George Pruteanu, preluat și de mine în titlul articolului; ca să fim corecți până la capăt, sintagma lingvistului reprezenta inclusiv și o ironie și o atenționare; de fapt, acesta scria: „Doar o vorbă săț-i mai spun.” (!?)  
 
Mulți au avut surpriza, pozitivă, ca după 1989, apariției în spațiul public și mediatic a profesorului universitar, doctor în lingvistică, regretatul George Pruteanu. Acesta a fost un intelectual cu charismă, original, hâtru, uneori agresiv (lăsăm la o parte devierile idiologice și politice, precum și înclinația către gâlceavă, un tip vulcanic; cred că vă amintește de celebra „gâlceavă a înțeleptului cu lumea”). Emisiunea sa la televiziunea națională a reprezentat un adevărat eveniment, un real succes, a suscitat interes și popularitate. Pruteanu s-a dovedit un adevărat apărător al limbii române, chiar riscând să fie apostrofat sau să intre în ridicol, amestecând nepermis și denaturat aspecte politice sau partizane. Toate eforturile sale ca parlamentar au fost îndreptate, în special, către configurarea unei legi care să reglementeze folosirea în paralel a limbii române și limbii străine în denumirea unor magazine, afișe, localuri, etichete de produse, impunându-se obligația legală ca textele din limbile străine să fie însoțite obligatoriu de traducerea în limba română. Nu s-a agreat, însă, ca actul normativ să se refere la unele titulaturi de produse străine, pentru care profesorul propunea variante vulgarizatoare sau neaoșizate, spre exemplu „hot dog” egal „câine fierbinte” etc. Legea s-a votat și funcționează și în prezent. Un lucru lăudabil și necesar!  
 
Cu titlu de can-can/anecdotică (vezi și ziarele/revistele din anii ’90), menționăm faptul că năbădăiosul, colericul, imberbul și, totodată, pitorescul și romanticul profesor de lingvistică s-a „metamorfozat” într-un amorez sadea, capabil de sentimente înalte, în împrejurarea în care, pentru a marca, în felul său inedit și imprevizibil, aniversarea zilei de naștere a unei iubite tinere și necunoscute publicului (un fel de „muza departamentului”) a împodobit în stil „da-da” balustrada spilarată spre apartamentul dintr-o clădire (dintr-un cartier bucurestean periferic, cunoscut in istorie ca Pdul Calicilor) în care amanta locuia, cu sute de flori de trandafir captive în ghirlande, dând viață unei adevărate grădini feng-shui, o splendidă Rosaria.  
 
Fără să încapă vreo comparație, nu putem uita gestul sublim, făcut de prieteni și admiratori, de „înnobilare” cu roze a unei alte balustrade, la sărbătorirea împlinirii a 50 de ani de viață de către genialul poet Nichita Stănescu, la imobilul acestuia înțesat cu mobilă stil Ludovic al XIV-lea situat în Piața Amzei (având în vecinătate celebrul „copac Gică”), în 1983. Părul lung și năvalnic ce acoperea chipul poetului în acel moment memorabil reamintea de tânărul bard când se înfățișa în mediile literare ca un înger blond și care atrăgea ca un magnet cohortele de poetese române în anii ’50-’60.  
 
Amintim în continuare câteva exemple din literatura română care denotă grija și cumpătarea în conservarea limbii române:  
 
Bogdan Petriceicu Hașdeu a apărut în România parcă de nicăieri (nu s-au identificat nici până astăzi studiile urmate anterior și altele) a fost un original savant, autor al magnificei și unicei „Etymologicum Magnum Romaniae”, dicționar monografic al limbii române la care a lucrat aproape toată viața, mai ales pe perioada cât a fost directorul Arhivelor Statului, nereușind să-l termine și lăsându-l la litera „B” („bărbat”). Prin acest efort colosal s-a arătat un apărător înfocat și aplicat al limbii române. În mare parte, efortul său a rămas și a fost continuat până în zilele noastre (luat ca bază de Academia Română), lăsând la o parte unele identificări ciudate ale originii unor cuvinte, apelând la ipoteze neacoperitoare și mituri.  
 
Să nu-l uităm pe Liviu Rebreanu, marele prozator (întemeietorul romanului modern în literatura noastră), care s-a născut, a crescut și s-a educat în Ardeal, în mediul cultural austro-ungar. A fost chiar recrut în armata chezaro-crăiască. Acesta a făcut eforturi supraomenești toată viața pentru a trece de la limba ungară la cea română. Dacă aveți curiozitatea de a răsfoi operele sale complete, volumele din perioada tinereții, veți observa evident că lucrările sale literare, proză și teatru, erau redactate în limba maghiară. Mediul cultural și politic bucureștean l-a transformat sufletește, moral și lingvistic (dar nu a devenit în totalitate, așa cum se zice, un „regățean”. În romanele sale nu uită obârșiile, oscilând acțiunea și tablourile cu localizări în Ardeal, Argeș și București. Până și speciile abordate din „categoria roman”, scriitorul a cunoscut o evoluție spectaculoasă: „Adam și Eva”, „Amândoi”, „Gorila”). Aceeași situație a fost valabilă și în cazul Ioan Slavici.  
 
Aveți în vedere și cazul scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, care s-a manifestat ca un excepțional avocat. Discursurile sale la bara tribunalelor și în parlamentul român au fost fulminante și fenomenale, bogat documentate, expuse în fraze ample, un exemplu de elocință, logică, frumusețe și eleganță în folosirea limbii române. Pe aceeași linie se înscrie practica lui Nicolae Iorga, în ceea ce privește expunerea evenimentelor istorice, problemelor naționale și textelor de proză, de a folosi fraze ample, abundent ramificate, pe stil latin (mult timp la examenele de intrare în liceu, materia gramatică, elevii au avut de furcă cu identificarea felurilor de propoziții din textele istoricului!).  
 
Modernizarea limbii române, inclusiv sub forma creației literare, a găsit în poetul și gazetarul fabulos Mihai Eminescu întruchiparea și întruparea ideală și genială. Preciziunea și latura modernă a vocabularului său au beneficiat de contactul fertil cu limba germană și franceză, frecventând temporar mediul universitar și diplomatic din centrele culturale ale vremii, Viena și Berlin, precum și parcurgerea în afara programei universitare a unor cursuri și cărți scrise de filozofi, politicieni și economiști. La acestea s-au adăugat telegrame Havas parcurse cu atenție de poet, privind problemele internaționale, mai ales europene. Efortul de limpezire a scriiturii îl putem observa cu ușurință parcurgând cu atenție volumele operelor sale complete, mai ales postumele și variantele, „molozul” unor lucrări nedefinitivate (vorba lui Perpessicius) și ziaristica impresionantă de la „Timpul” în principal. Lăudăm ediția completă a articolelor lui Eminescu, apărută în ultimii ani, într-un volum masiv și greu, cu osârdia unor cercetători ieșeni. Apreciez că Eminescu a fost un creator și un ziarist lucid până aproape de sfârșitul său prematur, un scriitor inovator, versat și vizionar.  
 
Să nu-l uităm pe onorabilul „domn Virgulă”, Ion Luca Caragiale, un adevărat ctitor” de gramatică a limbii române, care a efectuat/operat mirabolante ‚excavări” în străfundurile primare ale acesteia, descoperind sau readucând la lumină cuvinte, sintagme, semnificante desprinse din vocabularul de argou/jargon, de mahala și din vorbirea/exprimarea categoriilor sociale mici și mijlocii ale societății din timpul autorului (în contrast culmea armonic, cu prozodia și încărcătura lingvistică din proza sa fantastică, cea psihologică și cea cu tentă tipic criminalistică din nuvelele și piesa de teatru „Năpasta”) . Limbajul dramaturgiei sale a strălucit și încă mai strălucește de vitalitate, varietate, voluptate și frumusețe (cuvinte-cactus, cuvinte-șarjă, tușe chiar romantice etc.), toate contribuind la caracterizarea indirectă a personajelor sale, a situațiilor, a „momentelor”, „mofturilor și moftangiilor”, cu efecte morale și estetice de netăgăduit, accente percutante și implicații morale și emoționale inedite, intrate fără efort în conștiința și opinia comună.  
 
În schimb, la Alexandru Macedonski, cu toată contribuția sa poetică cvasi-simbolistă, a practicat o scriitură căznită, impregnată cu franțuzisme sau exprimări care au îngreunat discursul poetic. Tot în operele sale complete veți întâlni lucrări în limba franceză, iar atunci când a încercat să le traducă în limba română (la fel ca și la Dimitrie Bolintineanu cu ultimul său volum de versuri), frumusețea metaforelor și imaginilor a fost degradată, pierzându-se originalitatea. La Bolintineanu situația a fost inversă, reușind un echivalent în limba română mult superior celui în limba franceză.  
 
În fine, nu putem să nu-l amintim pe Tudor Arghezi. Acest poet uriaș (păcat că autoritățile române comuniste nu i-au permis înscrierea pentru competiția la Premiul Nobel pentru literatură) chiar a fost un „bijoutier” sau ”joaillier” al cuvintelor care, așa cum este și titulatura unui ciclu celebru, trebuiau să fie „cuvinte potrivite”, adică atent alese. Interesant că, după o experiență de laborant chimist și cea de suferind de o boală nedescoperită de nimeni (doar un obscur și necunoscut doctor a reușit să-i găsească leacul), poetul s-a manifestat în mediul literar cu unele creații intitulate suprinzător „tablete” (nou și original gen literar) și piesa de teatru „Seringa”. Cuvântul sau cuvintele, în accepția tacită a lui Arghezi, reprezintă de fapt „tablete lingvistice”, menite atât să încânte, să jignească sau să alinte melancolia și tristețea, uneori cu nuanță pișicheră. Uneori ele sunt simple ironii și vituperări pe linia pamfletelor sale. Cuvintele din aceste tablete sunt utilizate uneori simbolic ca àcele unei „seringi” sau cu o nuanță pesimistă („Flori de mucigai”). Și a mai descoperit ceva maestrul Arghezi pe filiera baudelariană, respectiv „urâtul” („...din bube, mucegaiuri și noroi...”) din viața omului și societății, căci viața e o împletire de bine și rău, de pozitiv și negativ, de bucurie și tristețe.  
 
Exigența dar și arta poetică ale lui Tudor Arghezi se pliază, până la similitudine, cu opinia Paul Valéry: „Scriitorul adevărat este un om care nu-și găsește cuvintele. Atunci le caută și, căutându-le, găsește ceva mai bun... Versurile mele au sensul ce li se acordă... Ador cuvintele!”  
 
O axiomă grăiește că a nu filozofa înseamnă tot a filozofa (alt concept de filozofare). După ce a abandonat haina monahală, Tudor Arghezi a dat impresia că s-a îndepărtat, aproape definitiv, de religia cristică („Vreau să te pipăi și să urlu: Este!” – care aparent respingea conceptul „Crede și nu cerceta!”), și a îmbrățișat pe cea a Îndoielii și a Eului. Romanele-poem argheziene („Ochii Maicii Domnului” și „Cimitirul Bunavestire” acumulează și afișează totuși elemente de religiozitate consistentă și asumată. Dacă analizăm cu atenție antologia „Printre psalmi”, apărută în 2010, la editura „ART”, constatăm că renumita editoare Roxana Sorescu exagerează în fixarea criteriilor și selectarea exhaustivă a poemelor argheziene, care s-ar clasifica în registrul religios; de altfel sunt antologate cvasi-totalitatea operei poetice a acestuia.  
 
Pe un alt palier al analizei noastre, subscrise subiectului principal al eseului, se plasează și similitudinea artei poetice dintre Ion Neculce și Tudor Arghezi, între „O samă de cuvinte” și „Cuvinte potrivite”. Cronicarul moldovean prin sintagma „o samă de cuvinte” înțelegea comentariile prin cuvinte potrivite, atent alese care să se plieze pe evenimentele și faptele istorice din epocile mai vechi și cea în care a trăit Neculce. În concepția lui Arghezi, poetul nu trebuie să scrie de-a valma, fără control, doar să scrie (altceva decât celebrul îndemn maiorescian „Scrieți băieți, dar scrieți!”), ci caută să realizeze o simbioză aproape pură între ideile ce urmau a fi tratate în poezii și cuvintele adecvate cursivității, acurateței, limpezimii ideilor, sentimentelor și emoțiilor ce pornesc cu sinceritate din mintea și vrerea poetului și se pliază pe așteptările cititorului.  
 
Arghezi îmbrățișează, alături de temele universale și filozofice, sfera micro-universului casnic (casa, grădina, soția, copiii, lumea copiilor în general – mai ales în perioada când a fost interzis și obligat să se transforme în constructor al casei, în îngrijtor al pomilor fructiferi și stupilor de albine din propria gospodărie, în vânzător de cireșe, în paznic al gospodăriei etc.), unele aspecte sociale („1907. Peizaje”, „Cântarea omului”, acestea pentru a reveni în actualitate și ca un tribut indirect adus regimului democrat-popular), „Flori de mucigai” – experiența din închisori așa cum a aflat-o de la alții și pe propria piele, dar și aspecte din sfera „boabei și fărâmei” (păsări, gâze, flori etc.), teme eminesciene (celebrele poeme intitulate „Creion”), la care se adaugă „Bilete de papagal” (forma incipientă a „tabletelor”), tabletele și pamfletele.  
 
Ștefan Petică, primul nostru simbolist autentic, a fost un puternic mânuitor al graiului românesc. A dus o viață de o tristețe neegalată în literatura noastră, bogată în sărăcie și suferință (apud George Tutoveanu si C. D. Zeletin).  
 
Fiecare scriitor din literatura universală și națională pedalează și mizează pe un simbol-emblemă inedit (precum un blazon), astfel: Arghezi – (banalele) vrăbii („fetele mele/fetele tatei”), testamentul, florile de mucigai; Mihai Eminescu – floarea albastră, floarea albă de cireș, plopii fără soț, mireasa sufletului meu, luceafărul, teiul, codrul, luna, lacul, marea, panorama deșertăciunilor, Odă în metru antic; Alexandru Macedonski – liliacul, nopțile; Octavian Goga și Șt. O. Iosif – nucul, strămoșii; Dimitrie Anghel – florile de grădină; Nichita Stănescu – îngerul, soldatul, necuvintele, foaie verde de albastru, semne și noduri, tunelul oranj; Nicolae Labiș – mălinul, căprioara; Zaharia Stancu – iarba, pădurea nebună, șatra; George Bacovia – plumbul (oxizii de plumb – „Scântei galbene”), abatorul, cimitirul, cerul violet; Ion Barbu – jocul secund, oul, melcul, Hiperboreea; Lucian Blaga – gorunul, satul; Marin Preda – salcâmul, obsedantul deceniu; Ștefan Petică – fecioarele în alb, „vioarele”; Ștefan Augustin Doinaș – mistrețul cu colți de argint; Ion Minulescu – iubirea bibelou de porțelan, romanța; Emil Botta – întunecatul April etc.; Walt Whitman – iarba, democrația; Eugenio Montale – oasele de sepie, lămâile; Pablo Neruda – marea, prietenii; Reiner Maria Rilke – trandafirul (se spune că poetul a decedat datorită unei înțepături într-un spin de roze); Giacomo Leopardi – Italia, Sturzul singuratic, infinitul, visul, pastorul pribeag, amurgul de lună, ginestra, Aspasia; Paul Valéry – cimitirul marin, tânăra Parcă, Narcis, torcătoarea, platanul, coloanele, Pithia, pasărea crudă, arborele; Edgar Alan Poe – corbul; Ernest Hemingway – taurul, tauromahia; Melville – balena albă (Moby Dick); Jack London – chemarea străbunilor, lupii, tundra polară; Frantz Kafka – castelul, procesul absurd, colonia penitenciară, zăpada veșnic perpetuă; Pierre de Ronssard – trandafirul, amorul; Robert Desnos – noaptea nopților fără iubire, infinitul secund, beznele; William Shakespeare – doamna brună din Sonete; Charles Baudelaire –florile răului, spleen, ideal, albatrosul, corespunderea, farmec, muza bolnavă, frumusețea, izvodul, parfumuri, șarpele, vampirul, hoitul, balconul, otrava, călătoria, creola, pisicile, muzica, alchimia durerii, groaza, ceasornicul, lebăda, vinul, beția și moartea amanților, podoabele, Lesbos, copacul, havuzul, genunea; Guilaume Apollinaire – alcooluri, soldatul, bestiarul, podul Mirabeau, cântecul celui neiubit; Fernando Pessoa – neliniștirea, strania buclă, fingimento, opiarum, ploaia oblică; Francesco Petrarca – canțona, Laura Portinari, bucolicul, triumfurile, eternitatea; Luis de Góngora y Argote – Polifem, Galateea, labirintul, eternitatea, Ariadna, singurătățile; Edgar Allan Poe – palatul bântuit, viermele biruitor, corbul, Eulalie Eldorado, clopotele, Annabel Lee; Giuseppe Ungaretti – portul îngropat, naufragiul, sfârșitul lui Cronos, moartea meditativă, pământul promis și trandafirul; Paul Celan – roza nimănui, urna, macul, memoria, contralumina, gratii de umbră, numerele, găunoasa ogradă a vieții, boltirea întenebrată, siluirea luminii; Emily Dickinson – înger, zori, cămările de Albastru, taina, pulberea, prigoriile, agonia, vapoare de purpură, casa stingheră, visul, nenumita gențiană, cuvintele-lame, sufletul părăsit, luna, mierla, primăvara, gratiile; T. S. Eliot – portretul unei doamne, conversația galantă, gerontion, oul stătut, nemuritorul, tărâmul pustiu, oamenii găunoși, Miercurea Cenușii, Ariel, cvartetele; Konstantinos P. Kavafis – ziduri, Ahile, lumânări, ferestrele, barbarii, candelabrul, cafeneaua, Endymion, voluptatea, cenușa, tutungeria, Sinope, oglinda, Antiohia; Francesco Manzoni – agonia, călătoria, minute de dragoste, catifeaua, iubirea sfârșită, bârlogul, febra lui Eros, curba de mandolină; Geoffrey Chaucer – Troius și Cresida, Canterbury, divanul păsărilor, casa Slavei, condeierul, furtuna, amorul; Arthur Rimbaud – alchimia verbului, iluminările, fecioara nebună, deliruri, orașe, roți, răstimpul în infern; Dan Botta – eulali, mătasea depărtării, purpura serii, Ariadna, Orion, stimele mării, Lethe; Geo Bogza – Orion etc. Iar în memorii, amintiri și eseuri identificăm o similitudine frapantă în privința alter-ego-ului autorilor: Paul Valéry – Monsieur Teste și George Bacovia – Sensi/Sensitif.  
 
Între sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, s-a trecut la o scriere grafică ciudată a literelor și sunetelor limbii române, în ceea ce privește simbolurile scriptice, fantezistă și greu de însușit, greu de pus în practică, mai ales semnificarea unor diftongi și triftongi, unele „înmuieri” ale unor sunete sau însoțirea unor consoane cu vocala „î”. Printre alte „minuni lingvistice” întâlnim: vocala centrală semideschisă la substantive, pronume, verbe și conjuncții; semnul scurtării ca mască a caracterului semivocalic; formele de indicativ prezent ale verbului a fi și ale pronumelui personal în cazul vocalei „e” (pronuntata „ie”), prin care se nota elementul asilabic al unui diftong, probabil din scrierea chilirică; notarea vocalei „u” finală (exemplu voiu, auziiu, plecaiu etc); folosirea apostrofului în loc de cratimă (exemplu: s’au iubit); folosirea de apostrof, cratimă și blanc ca urmare a caracterului compus al unor cuvinte etc. Pentru a vă edifica cât de cât, recomand consultarea la Biblioteca Națională a unor lucrări de genul culegerilor de snoave și anecdote ale folcloristului Eugeniu Speranția.  
 
După atâția „cubiți” de gânduri, reiterăm o întrebare a unui clasic rus, respectiv Nikolai Gavrilovici Cernîșevski: „Ce-i de făcut?”  
 
Soluția normală și pururi eternă este aceea de a depune noi toți permanent eforturi, atât de către cercetătorii lingviști cât și de scriitorii noștri în general, locuitori ai „Grădinii Maicii Domnului”, în direcția păstrării purității și integrității limbii române, parte a ființei naționale.  
 
Tănase Grosu  
 
Referinţă Bibliografică:
DOAR O VORBĂ SĂ-ȚI MAI SPUN / Tănase Grosu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3311, Anul X, 24 ianuarie 2020.

Drepturi de Autor: Copyright © 2020 Tănase Grosu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Tănase Grosu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!