Timpul se prelinge printre degete
- BLUES -
Motto:
„Să murmuri și să asuzi sub povara vieții.”
(William Shakespeare)
„Non ridere, non lugere, necque detestari
sed intelligere.”
(Baruch de Spinoza)
I
Pe uliță, din vale, sub umbrare de apus,
Lunecă alene, tropotind-boncănind, leneș ciopor.
În pridvor, de zor, căutai alert un fior
Și un fuior ușor se rostogoli lângă picior.
O iniște de liniște, miliardele cirezi de gânduri
Tupilatu-s-au în minte-mi, rânduri-rânduri:
Realitatea fiindului și nefirescul extincției,
Mirajul înălțării și hulita decepție a căderii,
Urcarea muntelui și deschiderea amplă a văii,
Înviorătoarea bucurie și meandrele necazurilor,
Diamantina strălucire a soarelui și introvertita lună,
Biruința luminii și nevolnicia vremurilor,
Deșteptarea mugurilor dorminzi ai iubirii și despărțirea,
Și în fine... și în fine... și în fine...
Numai amintiri buiestre pâlpâie-n ferestre:
Distins alai de străbuni, buni, părinți, prieteni...
O, Arhemonos, în vremelnica noastră viață,
Oferindu-ne-ai trupul și sufletul o singură dată!
Cadmus, fiu al lui Helios, ne-ai învățat
O singură meserie, desigur aceea de a trăi!
De-al Ariadne-i fir diafan mi-e dor
Și-al prădalnicilor Moire larg coridor.
Unde-i prietenul meu, Hercule, să-i dau binețe?!
II
Deodat’, de peste munți, fulgere sălbatice-n tropot
Mutilară străluminând al atmosferei clopot.
Vitriolări, arcuri, scrâșnitoare umede arcade
Peste desișuri, ierburi, lanuri și case se abate.
Cerul pare că se sparge-n coji de cristal
Ca-ntr-o pictură de gen din evul medieval.
Stelele pendulează printre greabănele negre de nori
Ca niște amnare vibrând în orizontul propriilor sori.
În noaptea-nămoloasă, în vale se scaldă în noroaie,
Se tolănesc bivolii, se-mping în coarne dincolo de ocol.
Ochi blânzi, ce par din aur veritabil de Galam,
Lăcrimoși veghează negura din vastul calidarium.
Zărit-am în a mea reverie, cum zeița Budeia
Mână abitir cirezile de gauri, boi anifinomos,
Cillicși și taurii lui Iason, spre insula Thrinakiei.
Între calm și zgomot, ploaie, vaier de izvoare,
Vârtejurile Eddy și Endlichkeit, cel ce doare.
Sufletu-mi trepidează cătând gelos pe Lacome,
Dorita stăpână a lacului, însoțită de sfioasa Cisseis.
Zâmbesc discret, căci în acea seară, în falset,
Păsări în hlamidă violetă exersează la flagolet.
III
Peste deal, aflat-am tabunul sacramental
Cu irizări de ape ca-ntr-un lac ancestral.
Printre spinări albe, negre și intens roșcate
Zărit-am parcă animale tinere și unele rasate:
Iepe Anippe, Arhippe, Hipesipe sau Hipotoe,
Vegheate și păzite cambrat de armăsarul Hipottoos.
Și-apoi, ca la un semn, copitele scăpărară
Fiece fărâmă de pământ și iarbă se cutremurară.
Un vis doar neîmplinit: armăsarii mării lui Mananaan
Ce-ar spinteca nisipurile eterne, fluturând coamele albe.
IV
Kala continuă să alunece prin degetele mele:
N-am fost și nu sunt un tribalos,
Am aspirat mereu spre filetios și glenos!
Toate problemele mele nu se opresc aici,
Ca și cum aș simți pe umăr o epafos a unui înger
Spectacolul continuă toată noaptea...
Alteța ta, tinerețe, te voi lua cu mine în timpul zborului!
De la o vreme plânge mocnit copilul din mine.
În zori de zi, trupu-mi alunecă printre florile grădinii,
Iar un fluture ștrengar, stingher, pe-o mână mi se-așează;
Și îngân o molatecă și copilărească melodie:
„Porque bailas solito,
Mi angelito?
Porque no bailas conmigo
Un poquito?”
Rămâne-voi cu turmele mele, gândurile...
Amintirile... și le voi păzi cu toată strășnicia.
Ale vieții paradoxuri îs: în galop sau la trap.
