impozant îmi e cadavrul într-un colț de catafalc,
preotul cădelnițează moartea pusă pe arac,
doar femei mă plâng în noapte, pe femeie o descalc,
ea fiind gaura durerii și răpciuga de la sac,
se aude în turlă gongul, clopotul ca un nebun,
zgârmăne întreagă tindă, retrezind iar veșnicia,
eu mai cer dacă se poate să îmi dea apă de prun,
altfel durerea nopții le va da slugărnicia,
căci femeia-i ca o toamnă, frunză veștedă și lut,
ca o muzică în surdină, e doar zgomotul din noapte,
ce se pierde ca o vrajă, universu-i absolut,
dus de buze însângerate și pierdut în miazănoapte.
