aş vrea dacă se poate cu toţi să mă ascultaţi,
este o poveste simplă cu prinţi şi împăraţi,
povestea este veche, puţini şi-o amintesc,
e vorba de-o iubire cu omul pământesc,
cu o fată de împărat de pe al mării mal
şi-un prinţ venit din ape, dintr-un adânc regal,
ea se plimba pe malul mării, seara în asfinţit,
când prinţul privea luna când da în răsărit,
şi fata era tristă, mereu îngândurată,
bolnav era pe moarte, bătrânul ei tată,
şi prinţul a văzuto şi la impresionat,
durerea mare a fetei, a fetei de împărat,
s-a apropiat de ea şi i-a vorbit uşor
tu, eşti prinţesa acestui loc, iar eu sunt prinţul apelor,
durerea ce o ai pe mine chiar mă doare,
demult te urmăresc, căci chipul tău nu are asemănare,
şi vreau să-mi povesteşti de vrei a ta viaţă,
căci lumea mea e în adâncuri, iar tu ai câmpuri de verdeaţă,
şi te-aş ruga dacă ai vrea să-mi fi, seară de seară parteneră,
pe stânca ce apele desparte, noi doi să fim o emisferă,
prinţul i-a căzut cu tronc, prinţesa-i acceptă dorinţa,
şi de atunci el încerca să îi aline suferinţa,
el o purta seară de seară, peste furtuna mării,
şi acolo în mijloc de ape priveau scânteia înserării,
apoi, pe o stâncă goală în mijlocul mării pustii,
vorbeau ei de toate cele, bând un vin din cochilii,
la razele de lună plină, sau focul unui asfinţit
vorbeau în şoapte de iubire, şi despre viaţa ce-au trăit,
bătrânul rege a murit, prinţesa singură a rămas,
şi-n fiecare seară ea, ieşea cu prinţul la taifas,
şi marea le mai acorda câte un refren despre iubire,
însă prinţesa nu-şi dorea a prinţului nemurire,
şi în singurătatea lor, au rămas nemuritori,
pe al vieţii drum, ei sunt doar nişte trecători.
