CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  




Autor: Ştefania Oproescu         Ediţia nr. 2194 din 02 ianuarie 2017        Toate Articolele Autorului

Ştefania OPROESCU - TABLOURI: FEMEIA CU BATIC
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Opresc uneori, între două trenuri, în restaurantul nou din centrul oraşului. În marea majoritate a timpului sunt aici puţini consumatori şi e linişte. Iar de când nu se mai fumează, e de-a dreptul plăcut. Vacarmul de azi, însă, e obositor şi indigest. Stau nemişcată pe un scaun, captivă spectacolului care-mi pune răbdarea la încercare. Nu cred că voi putea mânca ceva, cer chelnerului o limonadă şi îl întreb din gesturi, ridicând sprâncenele şi rotindu-mi ochii de jur împrejur: Ce se întâmplă?  
 
-E august! îmi răspunde. Întrebarea devine brusc inutilă. Sigur, a început luna luna august, luna concediilor, vine acasă diaspora, plecaţii noştri la muncă, cei mai mulţi în Italia. Străzile sunt aglomerate, magazinele sunt aglomerate, parcările, farmaciile, căsătoriile, totul. Părinţi, bunici,fraţi, rude rămase acasă sunt copleşiţi cu răsfăţuri, asemenea copiilor cuminţi de sărbători. Însă ” Moşul ”modern vine vara şi vine cu forfotă mare, să se vadă, să se ştie să se audă: Priviţi vă rugăm, priviţi cu toţii, aducem haine noi, obiceiuri noi, aer nou, copii năzdrăvani, cu dublă cetăţenie, mai ceva ca în poveşti…  
 
Mă întreb ce mă ţine aici şi îmi dau seama că sunt atrasă de o femeie de la masa cea mai apropiată, care nu se potriveşte nici cu timpul, nici cu locul în care se află. Nu pot să-i apreciez vârsta. Baticul nou îi acoperă părul aproape cărunt, bine întins spre spate, unde probabil este strâns temeinic în agrafe de sârmă. Colţurile acestuia, neatinse încă de apă sau şifonate de repetate purtări, stau ţepene, ascunzându-i gâtul până la gulerul rotunjit al bluzei albe, din care se arată de sub manşete doar mâinile slabe, noduroase,arse de soare şi asprite de buruieni. Stă aşa slabă şi stingheră pe scaun, îmbrăcată ca pentru biserică. Numai că în biserică ştie locul mâinilor şi rostul lor, lângă ceilalţi semeni tăcuţi şi smeriţi ca sfinţii pictaţi pe ziduri, care le culeg răsuflarea din liniştea rugăciunii. Aici, în restaurantul zgomotos, la masa mare, rotundă, care n-ar fi încăput în odaia ei bună, mâinile i se adună din când în când una lângă alta pe masă, ca labele unui căţel, în dreptul farfuriei a cărei mărime o nedumereşte, fie se adună în poală, una peste alta a resemnare. La aceeaşi masă, femei si bărbaţi tineri, degajaţi, conversează zgomotos peste muzica ce ţine cu tot dinadinsul să le acopere vocile. Copii care n-au deprins încă echilibrul mersului, scâncesc în braţele mamelor care-i şterg cu şerveţele de hârtie pe faţa udă de lacrimi, de bale şi de transpiraţie, le mângâie părul lipit de cap din cauza căldurii şi a agitaţiei. Alţii, de câţiva ani, aleargă printre mese, îndemnându-se cu cei de la mesele vecine. Comunică print-un cod secret, un fel de morse produs prin lipăitul mai discret sau mai accentuat al încălţărilor pe gresie. Unul ţipă la un moment dat, un ţipăt scurt, ca al indienilor în luptă. Semnalul se propagă rapid, ţipete în crescendo apar din loc în loc, ca şi cum din ascunzişuri vin semnale de alarmă. Femeia cu batic slăbuţă, rigidă,se face tot mai mică şi priveşte în gol. La o altă masă, într-un colt mai retras, două tinere arogante în eleganţa lor stridentă în miez de zi, îşi iau în braţe căţeii albi, pufoşi, să-i protejeze de o posibilă vătămare din partea războinicilor. Chelnerii păşesc cu grijă printre mese, iau comenzi cu multă îngăduinţă. Nici n-ar exista un loc mai potrivit pentru reclama: „Clientul nostru, stăpânul nostru!”  
 
Încep să sosească meniurile comandate. În spatele chelnerului, un şir de trei- patru adolescenţi, îmbrăcaţi la fel, în cămăşi albe, cu veste şi şorţuri negre până la glezne, aduc farfurii pline pe care le ţin deasupra umerilor şi le aşează prin rotire în faţa clienţilor. După vârstă, arată a practicanţi, folosiţi în sezon aglomerat. Speranţele lor se amăgesc în bunăstarea afişată ostentativ. Nu reuşesc să acopere într-un sigur drum toată masa, aşa că spectacolul se repet Când unul din ei pune farfuria în faţa femeii pe care o urmăresc, acesta tresare uşor, ca şi cum ar fi speriat-o ceva E clar că nu-i obişnuită să fie servită. De fapt, nu-i obişnuită cu nimic din ce se petrece, dar nu spune nimic. Nici n-ar avea cui, ceilalţi sunt prea ocupaţi cu discuţii ce n-au legătură cu ea. Şi se bat cu palmele pe genunchi. Şi râd zgomotos. Mănâncă şi vorbesc. Mănâncă şi râd. Copiii nu vor mâncare. Ţipă, stâng buzele a refuz. Sunt lăsaţi în pace. Se întorc la ocupaţia lor, mai tentantă decât plictisul mâncării.  
 
Femeia întinde mâna stângă şi ia cu sfială o felie de pâine. Muşcă din ea puţin câte puţin, ca dumicatul de anafură. Cu dreapta duce încet lingura la gură, după ce a împărţit mâncarea în porţii mărunte. Nu ştiu ce are în farfurie şi nici nu are importanţă. Mănâncă singură, cu sfinţenie pentru bucate. O desprind din cadru şi o aşez la masa ei din bucătărie. Îi recunosc gesturile, doar că aici stă cu braţele atârnate în aer. Nu are loc să le sprijine de masa rotundă, pe care, din felia care îi revine, abia are loc farfuria imensă. Văd cum îi tremură mâna cu pâinea. Pe cealaltă, o controlează cu atenţie, să nu verse din ea până la gură. Mică şi slabă, nu se încadrează în dimensiuni. Masa pare prea înaltă şi scaunul prea scund ca să-i ofere tihna mâncării. Văd două tablouri, transformate în două holograme suprapuse. În spate un Bruegel cel Bătrân, „Joc de copii”. Refuz asocierea cu alte picturi în care este exagerată„ veselia„ mesenilor. În faţă, un N. Grigorescu: „Coliba din pădure”. Sau „Casă ţărănească” a lui Corneliu Baba. Mi-ar fi plăcut să pun în spate un Botticelli, dar nu-l văd prin hărmălaia nestăpânită. Femeia cu batic, reală, se suprapune peste un tablou modern, cu amestec violent de culori şi linii contorsionate, care-mi provoacă ameţeli.  
 
Nu-mi este foame, nu comand nimic de mâncare ca în alte dăţi, stau în continuare lângă limonada băută doar pe jumătate, captivă în rezervaţia dintre două lumi. Recunosc femeia căruntă, îmi este rudă apropiată, îi trăiesc sângele care mă arde pe dinăuntru, sânge care se diluează din ce în ce mai mult în jurul ei, asemenea absenţelor îndelungi. Văd prăpastia dintre tablouri, sute de ani despicaţi de un vis rapid şi încă neterminat. Doar o jumătate de generaţi şi poate nici atât, nu mai recunoaşte pulsul, nici respiraţia părăsitelor dimineţi. Ochi orbi mai revin la matcă sau poate doar se prefac, atât cât să-şi acopere înstrăinarea tatuată pe retină. Vin cu mărgele colorate culese din drumul ademenitor, sărmani pionieri ai lumii noi care plantează hibrizi în carne şi cuvânt. Martoră la istoria care tocmai se scrie, prea devreme s-o înţeleagă, prea târziu s- o trăiască, femeia care a terminat cuminte de mâncat, îşi aranjează gândurile în oglinzi de tăceri. Mamă? Bunică? Câte ogoare a domesticit, le-a stârpit buruiana cu spatele ocrotit de brusturi amari. De voinţa ei ascultau seminţele, palmele ei hrăneau, glasul ei legăna… Locul ei nu-i aici, între pruncii chemaţi la mobilizare în marea armată a amneziei, slujind războiul care încă se joacă în locuri ascunse. Instrăinaţi, defilează mândri în uniforme curate, pozele căzuţilor mai găsesc rar o icoană în rama căreia să-şi afle odihna.  
 
Chelnerul mă trezeşte din halucinaţii. Mă întreabă dacă nu vreau altceva în afară de limonadă. Cred că are nevoie de locuri libere iar eu stau aici de-o vreme bună şi îi aduc pagubă. Mă scutur de gândurile de mai devreme ca de insecte. Firul de nisip din fund de ocean ar râde, dacă ar fi primit darul râsului. Statornicia lui învinge filozofiile lumii. Au dispărut civilizaţii, au dispărut dinozauri, au pierit de milenii oameni striviţi ca furnicile din capriciile naturii sau ale semenilor. Şi suntem încă destui pe planetă. Chiar prea mulţi se spune. Simţirea mea de mai devreme riscă să cadă în derizoriu. Cer chelnerului îngăduinţa să mai rămân puţin, să-mi închei lucrarea, să nu se deşire ca un pulover rămas neterminat. Mă împac în gând cu vecinii mei de viaţă, trăitori de nevoie printre neamuri străine. Imitaţiile, inevitabile, îşi arată falsul. Până la urmă n-au adus decât puţin zgomot, un accent adoptat mult prea uşor, puţină impoliteţe confundată cu libertatea, copii născuţi pentru alt viitor. În alte zone, cu tradiţii statornice, se petrec lucruri de-a dreptul amuzante. Case goale, imense palatele păzite de bătrâni , interioare pictate cu Gioconde, Capele Sixtine şi Napoleoni călare, cu lei şi jungle , toate cât mărimea pereţilor. Fenomenul la modă, nu-i aşa toxic, modele vin şi trec, aşa cum a trecut timpul tapetelor lucioase care invadau locuinţele anilor cenuşii cu păduri, lacuri, munţi înzăpeziţi. O zugrăveală rezolvă stângăcii şi mofturi, fără urmări. Ruperea de neam se cârpeşte mai greu. Trece timpul, chelnerul mă priveşte acuzator. Decid să-mi salvez femeia din tablou. Închid ochii, o decupez şi o duc în curtea ei, în casa ei. O ajut să se dezbrace de hainele bune, trudită cum este, ca după o zi lungă de muncă la câmp. De aici o las să se descurce singură. Se închină la icoană - bine că nu la Giocondă-, oftează şi se întinde în pat. Închide ochii. Adoarme, cu tot Universul adunat intr-un ochi de linişte.  
----------------------------  
Ştefania OPROESCU  
Focşani, Vrancea  
3 ianuarie 2017  
 
Referinţă Bibliografică:
Ştefania OPROESCU - TABLOURI: FEMEIA CU BATIC / Ştefania Oproescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2194, Anul VII, 02 ianuarie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Ştefania Oproescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ştefania Oproescu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!