Fiecare om are de dus o cruce: unii mai grea, alţii mai uşoară. De reţinut faptul că aceia care au crucea mai grea sunt mai puternici, ceea ce înseamnă că fiecăruia i se dă spre purtare o cruce pe măsura posibilităţilor lui. Dar atunci când crucea devine insuportabilă, Dumnezeu nu întârzie să dea ajutorul Său, aşa cum Simon l‑a ajutat pe Hristos. Aşadar putem spune că fiecare om este ajutat de către ceilalţi în mod providenţial. De câte ori nu spune omul în viaţa sa „Doamne, nu mai pot!”, împovărat fiind de greutatea crucii sale. Atunci Dumnezeu intervine şi îi dă omului acel suflu de putere; omul se ridică, îşi ia crucea şi merge mai departe.  

Omul se întâlneşte cu suferinţa, în adevăratul sens al cuvântului, în vreme de război, la calamităţi naturale, la dezastre sau când ajunge la spital. Zilele trecute, am fost internat pentru efectuarea unor investigaţii medicale la Spitalul Militar de Urgenţă „Dr. Constantin Papilian” din Cluj-Napoca. Am văzut suferinţa la ea acasă, în spital. Mi-a atras atenţia un bolnav, un bătrânel cuminte, un om special cu care m-am împrietenit şi care mi s-a destăinuit. La cei 84 de ani se menţinea destul de bine având în vedere că provenea dintr-o familie ortodoxă de ardeleni cu nouă copii şi apucase, copil fiind, ororile războiului: foamete, boli, mizerie, sărăcie, abuzuri de tot felul. În plus, a mai făcut parte şi din seriile cele mai lungi de stagiu militar, trei ani pe muchie, la arma transmisiuni.  

Ionel Boian, căci aşa îl cheamă pe „prietenul„ meu de suferinţă a cunoscut şi sărăcia şi bunăstarea, dar şi cinstea şi minciuna, în special, înşelătoria, trecând prin viaţă ca un vas de lut, modelându-se după vremuri şi oameni. Un om de toată isprava cu care puteai pleca cu frunte sus şi la război, dar şi la horă: cuminte, aşezat, înţelept, sfătos, credincios, generos, dar vigilent la vorbele şi acţiunile celorlalţi. Bătrânelul meu fusese internat cu mai multe probleme de sănătate, dar acum îl chinuia cel mai mult piciorul stâng la care îi fusese amputat degetul mic şi nu era bine deloc. Nenorocirea mare era că se preconiza amputarea piciorului stâng până la genunchi pentru a scăpa de infecţie şi de durere.  

Există o vorbă populară că adevăratele prietenii între oameni se fac în condiţii mai grele, de pildă, în război, în armată, în spital etc. Cum în orice rău există şi un lucru bun, bătrânelul meu, cu toată boala lui, avea un moral personal ridicat, o credinţă puternică şi o motivare crescută de a nu se da bătut, de a merge mai departe cu viaţa, cu bune şi cu rele, de a fi alături de soţie, de cei trei copii (Maria, Ionel, Remus) şi de nepoţei. Dorinţa de a trăi era mai puternică decât la un tânăr de 25 de ani. „Faceţi ce ştiţi mai bine, faceţi orice, numai să rămân în viaţă, să merg la casa mea şi să nu mai am dureri”, le spunea medicilor.  

La plecare din spital, am trecut să-mi iau rămas bun de la „prietenul” meu. Era la chirurgie. Se pregătea pentru operaţie. Mi-au pătruns sufletul ultimele sale cuvinte: „Doamne, nu mai pot!” Am plecat din spital împovărat cu acest of al bătrânelului, dar cu speranţa că totul va fi bine, în cele din urmă. Fie ca Dumnezeu să îl ajute în păcătoasa încercare prin care trece, în aşa fel încât acesta să se întoarcă la familia lui, la casa sa, la animalele şi lucrurile sale şi să se bucure de viaţă până la 100 de ani. Amin!  

Am plecat şi cu o tristeţe în suflet pentru că, din păcate, omul mileniului al III-lea nu mai are bunăvoinţa, credinţa şi răbdarea de a purta crucea lui Hristos, ci poartă mai degrabă, uneori, cu atâta stăruinţă şi osteneală cruci făurite de către oameni sub asistenţa neobosită a diavolului. Şi aceste cruci sunt: orbirea morală, egoismul, invidia, indiferenţa, violenţa, minciuna, ura, disperarea dusă până la sinucidere.  

Aşadar, dacă povara crucii tale a devenit insuportabilă, dacă nu mai ai soluţii la problemele tale, dacă ai căzut ridică-te, iar dacă nu mai poţi să te ridici cere ajutor Mântuitorului: “Doamne, Iisuse Hristoase ajută-mă să mă ridic , nu mai pot!”.  

Ştefan Popa