CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Stănica
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Aerul vibra pe câmp. Soarele de amiază lovea ca un baros în moalele capului. Sub nuc, la umbră, Vasile dumica tăcut ce-i pusese în față Ana, muierea lui. Lângă ea, Stănica, fata lor, să fi avut vreo şaisprezece ani, îşi învârtea între degete capătul cozilor lungi şi negre, împletite cu fire de lână roşie. Nu avea astâmpăr, parcă intrase dracul în ea.  
- Ce faci mă? Ești ostenit? Bărbat eşti tu or cârpă?  
- Mai lasă-l, mamă, în pace, să-i tihnească dumicatul.  
Pătru, argatul, nu zicea nimic. Mânca încet, mut, n-avea curajul să-i răspundă că-i era ruşine de ea şi nici n-avea curajul să se uite la ea, că dacă îl vedea tată-său, băga cuţitul în el. Dar fata nu-l pierdea din ochi. Era mândru flăcăul. Era mai mare ca ea cu vreo doi ani, vânjos, negricios, lat în umeri, fără părinți, fără neamuri, vai de capul lui. Se aciuiase pe lângă casa lor şi-l luase Vasile argat să-i ajute la vite, la câmp. Dormea iarna pe o rogojină în bucătăria de vară, când era cald dormea în șură. Îl ţineau pe mâncare şi pe câte un pol de Paşti şi de Crăciun să-şi cumpere acadele sau ce-o mai vrea el. Muncea în rând cu bărbaţii, nu se plângea de nimic.  
- Da nu-i zic nimic, mamă, am vrut numai să văd dacă are limbă şi ştie să răspundă.  
Vasile se sculă greoi, luă o gură de apă stătută din ulcior, ridică sapa şi o luă către ogor. Ceilalți îl urmară tăcuţi, mecanic, ce era de spus? Câmpul trebuia muncit, câmpul lor, vreo două hectare de luncă, pământ bun, negru, creştea şi grâul şi cucuruzul, creşteau şi cartofii, toamna lubeniţele dulci și mari de abia le ridicai în car să le duci la piaţă. Oameni harnici, gospodari.  
Au lucrat până soarele a început să înroşească cerul, atunci și-au strâns lucrurile şi au plecat către casă, mergând încet, măsurat, mulţumiţi ca după o treabă bine făcută. Numai Stănica vorbea. Îi mergea gura ca o moară stricată, râdea din orice, se tot uita la Pătru cum calcă apăsat, cu capul în pământ dar n-avea curajul să meargă lângă el că ar fi bătut-o tată-său zob. Mamă-sa o mirosise de mult. N-avea încă paisprezece ani şi pieptarul i se umflase bine de ce ascundea sub el. Acum era femeie. Era cu ochii pe ea şi pe Pătru. Îi era frică. Dacă, Doamne fereşte, se întâmplă ceva, îi taie Vasile pe toţi trei. Era rău omul ei la mânie, nu era de glumă.  
Într-o zi de toamnă, luă Vasile furca să aducă nişte fân proaspăt din șură să dea la vaci. Și atunci îi văzu. I s-a făcut negru în fața ochilor. Când putu să vorbească iar, zise:  
- Mă duc să aduc toporul. De mâna mea muriţi, grijania mamei voastre de nemernici.  
Ana lăsă să-i cadă oala din mână şi alergă către șură. Nu trebuia nimeni să-i spună ce s-a întâmplat, mintea ei de femeie i-a spus-o din prima clipă. Când ajunse la șură, văzu sângele pe fân şi ştiu imediat că a ajuns prea târziu. Acum cum o da Domnul. Se puse în fața omului ei care venea cu toporul ridicat şi-l linişti un pic, așa cum numai ea ştia să-l liniştească. Îi spuse cu voce joasă, aproape șoptit:  
- Măi omule, vrei să intri în păcat? E fata noastră, e proastă, nu ştie ce face dar tot a noastră e. Și pe urmă acum e începută. Cine ţi-o mai ia așa? Și dacă o lăsat-o grea cum o să-ţi araţi fața în sat când fata ta, nemăritată, umblă cu burta la gură?  
Tăcu Vasile şi coborî securea. Se întoarse şi o luă cu pas măsurat, de parcă ar veni de la câmp, către banca din fața casei. Se aşeză greoi şi-şi răsuci o țigară din hârtie de ziar şi mahorcă ieftină. Fumă în linişte, rumegând în minte ce-ar fi de făcut. Fumă până nu mai rămase mai mic din țigară, o aruncă pe jos şi o strivi cu bocancul, învârtind piciorul de câteva ori peste ea. Apoi se sculă şi încet se duse către casă. În curte, Stănica şi Pătru stăteau unul lângă altul tremurând de frică. Ana, gata să facă ceva de-o fi nevoie, mai la o parte lângă ei.  
- Vrei averea mea sau ţi-e dragă?  
- Mi-e dragă, nene, mi-a fost dragă de când o ştiu. Nu-mi trebuie avere. Ştii că eu sunt al nimănui, n-am avut niciodată nimic, m-am obişnuit așa. Mi-e dragă, nene, mi-e dragă.  
Inima lui Vasile se mai înmuie. Îi veni în minte cum o dorise el pe Ana şi cum o păzise tată-sau ca altfel de mult ar fi păcătuit amândoi.  
- Atunci facem nuntă.  
Inima fetei făcu un salt de bucurie până la cer. Îi era drag Pătru, simţea şi acum căldura lui când o luase în brațe şi o tăvălise în fân. Ea se dusese în șură la el. El aranja fânul, n-ar fi avut curajul s-o atingă. Când au fost amândoi acolo, singuri, nu l-a mai luat în râs așa cum o făcea de obicei, i-a luat mâna şi i-a băgat-o sub cămaşa ei subţire de in. Pătru a tras-o lângă el, a culcat-o în fân şi i-a ridicat poalele. Apoi a venit Vasile dar clipa de rai trecuse deja, nici unul n-o mai putea uita.  
Au făcut nuntă ca toate nunţile, cu lăutari şi purcel la proţap, cu tot satul la mesele lungi din curte. A scos Vasile ţuica pusă când s-a născut Stănica şi multă n-a rămas din ea. S-au cam mirat bărbații de graba cu care au făcut-o dar muierile ştiau şi înţelegeau. Suflete de mamă.  
Multe nu s-au schimbat. Pătru muncea pe mai departe pe mâncare şi câte un pahar de băutură, atâta că dormea acum în pat. Nu mai dormise într-un pat adevărat de când se ştia pe lume. Vasile îl muştruluia pe mai departe, din când în când mai ridica şi palma lui grea ca şi când ar fi fost argatul lui, nu ginere. Îl îmboldea Stănica să nu se lase că acum e bărbat însurat, nu copilandru, dar lui Pătru îi venea greu să schimbe ceva. Așa a fost, așa rămâne.  
  
După vreo trei ani muri Vasile. Îl trăsni așa, deodată. Se întorcea de la coasă şi încălzit, bău pe nerăsuflate o ulcică de apă rece din fântână. Odată s-a făcut alb, s-a lăsat moale pe pământ şi dus a fost. L-au îngropat pe deal şi i-au făcut toate cele de trebuinţă ca după mort: popă cu alai şi steaguri, babe să bocească, pomana mortului. Au ţinut un an doliu şi după aia viața a continuat, ce să facă?  
Vasile nu mai era. Pătru a luat toate frâiele în mână. Nu era prost, era harnic, priceput, strângător. A crescut porci şi vite, a vândut o parte, din bani a cumpărat pământ. Pe urmă n-a mai putut lucra singur şi a luat năimitori, oameni cu ziua când era de arat, de săpat, de cosit. Și-a luat o slugă, unul Neacşu, vânjos, blond dar cam sărac cu duhul. Gângăvea câte ceva, numai el înţelegea ce, dar era harnic şi nu zicea nimic când Pătru îl mai atingea cu palma sau joarda de făcea ceva greşit. Dormea în grajd la căldura vacilor, acolo îşi pusese blana mare de oaie care îi era şi pat şi haină pe vreme de iarnă. Nu vedeai pe el nici bucurie, nici tristeţe. Muncea, mânca şi dormea. Totul măsurat, încet, din zori până la asfinţit.  
Au trecut anii şi din alea două hectare s-au făcut patruzeci. Pătru umbla acum cu şareta trasă de un cal negru să vadă cum merg lucrurile. Nu mai lucra el pământul. Umbla cu cizme din piele neagră, le lustruia Neacşu în fiecare seară. Când intra în crâşmă se făcea linişte. A venit „boierul” ziceau oamenii mai în glumă, mai în serios. Îl pizmuiau, avea acum o casă mare, cea mai mare din sat, cu acareturi, cu gradină în spate şi flori în față. Numai copii n-aveau. Ăsta era oful lui cel mare. Nu că i-ar lipsi plânsul şi problemele, dar la cine o să lase el averea pe care cu atâta sârg o muncise dacă n-avea copii? Au tot încercat în zadar dar de la un timp nu mai avea prea multă tragere de inimă. Se îngrăşase, burta îi atârna peste curea, albise pe la tâmple, îşi începea ziua cu un pahar mare de ţuică şi şi-o termina obosit şi pe jumătate beat, trântit în pat lângă Stănica. Degeaba îl îmboldea ea, el sforăia într-o clipă.  
- Fată, anul ăsta faci douăzeci şi şapte de ani. Dacă acum n-ai copii, pe urmă o fi prea târziu.  
- Ce să fac, mamă, am tot încercat dar nu dă Al de sus să fie. Acum omul meu e cam moale, dacă până acum n-o fost…  
- Mă fată, nu fii proastă, ce ştie el cu cine e copilul, tot a lui o să fie. Ce-o fi dacă moare, cui îi lasă totul?  
- Mă înveţi la păcat, mamă. Și unde oi găsi eu unul să mi-l facă?  
- Acolo-i Neacşu.  
- Neacșu? Cum să-l fac cu Neacşu, mamă? Păi ăla-i prost rău. Și bălai. Dacă o să iasă unul ca el mă omoară al meu.  
- Păi ce, vrei să citiţi Biblia împreună. Ce dacă-i prost. Și dacă o ieşi bălai, o să zici că seamănă cu fratele lu tată-tău.  
S-a gândit Stănica vreo câteva zile şi într-o dimineaţă, după ce omul ei s-a dus în ale lui, a intrat in grajd. S-a aplecat deasupra ieslei şi şi-a ridicat poalele. Neacşu a venit către ea de parcă era un armăsar de prăsilă care a simțit iapa şi în câteva clipe s-a terminat. Când a venit seara, a pregătit Stănica mâncarea de ştia ea că-i place bărbatului ei, s-a spălat şi s-a frecat cu levănţică după urechi si între sâni. L-a frământat pe omul ei până au făcut ce trebuia făcut. Adormi liniştită, ca după o treabă bine făcută.  
După noua luni l-a născut pe Vasilică. L-au botezat după răposatul tată-sau, Pătru n-a avut nimic împotrivă. El oricum nu avusese pe nimeni. Vasile i-a fost şi lui ca un tată.  
Lucrurile au mers mai departe așa cum trebuiau să fie. Pătru era mulţumit că are la cine lăsa averea, Stănica era mulţumită că avea linişte. Numai că din când în când o lovea, așa, o căldură între coapse pe care omul ei n-o mai putea ostoi. Își făcea atunci de lucru prin grajd, ştia Neacşu de ce venea. Nu zicea nimic, venea de la spate, îi ridica poalele, după care ea dădea cu palmele peste fodre să le întindă şi pleca. El lua furca şi curăța mai departe bălegarul.  
- Ai grijă fată, că o să rămâi grea şi dracul o să vă mănânce pe amândoi.  
Stănica zâmbea şi nu zicea nimic.  
Pe urmă a murit şi Ana. Au rămas numai ea cu bărbatul ei şi copilul care de abia pe la trei ani a început să vorbească. Pătru nu observa. Pentru el conta că are la cine să lase avutul. Neacşu era ca un animal prin ogradă, când era cu chef, Pătru îi dădea să bea, beau amândoi şi pe urmă îl bătea. Nici el nu ştia de ce îl bătea, dar îi venea așa şi el era stăpânul, Neacșu înghițea. Pe urmă au venit comuniştii şi le-au luat aproape tot ce aveau. Le-au luat caii şi şareta, le-au luat vacile şi le-au lăsat doar un porc şi găinile. Lucrau toţi la Colectivă. Neacşu era acum brigadier şi umbla cu cizme lustruite în şareta trasă de calul negru. El punea cruce la cine și câte zile de muncă avea. La început l-a luat Pătru cu „mă, te-ai ajuns mare” dar i-a pus Neacşu mâna în gât, i s-a uitat adânc în ochi şi a înţeles Pătru. Zilele de demult s-au dus, n-avea ce face.  
Pătru n-a mai trăit mult. Nu mai era obişnuit cu munca. Era gras, asuda tot când trebuia să care roaba cu bălegar la grajduri. Într-o zi a pus mâna la inimă şi gata. Acolo l-au găsit, culcat într-o rână pe bălegar. Ana l-a bocit dar asta numai de gura lumii. Din sufletul ei Pătru plecase de mult timp. A rămas singură în casa care mai înainte era bucătăria de vară. Casa mare pe care o clădise Pătru o luaseră pentru Consiliul popular. Au tras gard, i-au lăsat cât să aibă fântână şi coteţele de porci şi pasări. Și un pic de gradină în spate. Neacşu o mai ajuta din când în când, mai repara câte ceva prin curte, îi tăia porcul, îi tăia lemnele. Un timp s-au mai iubit, tot în grajd, în patul mare în care a trăit cu omul ei nu l-a primit. Acolo, partea unde a dormit el a rămas neatinsă. Pe pernă dormea acum o cruce veche cu Hristos răstignit pe ea şi o Biblie. După un timp nici Neacşu n-a mai vrut s-o aibă. Îmbătrânise. Țâțele îi atârnau sub cămașa murdară. Era sură pe cap şi un pic gârbovită. Acum avea Neacşu de unde alege. El era brigadierul. Stănica trăia din pensia de treizeci şi cinci de lei după bărbat, mai mult nu avea. Mânca din gradină, din ce avea în curte, creştea un porc. Câteodată îi mai aducea băiatul ei câte un iepure sau vreun fazan. Acum era şoferul primarului din oraş şi îl ducea pe ăla la vânătoare. Când prisosea, îi mai aducea şi ei. Nu se vedeau des. N-aveau ce vorbi. Era leit Neacşu, lat în spate, blond. Nu ştia că-i era tată, Neacşu o fi băgat de seamă dar n-a spus niciodată vreo vorbă. Cu feciorul ei n-aveau multe de vorbit. Nu era însurat, trăia cu una cu zece ani mai bătrână ca el, n-o adusese niciodată s-o cunoască Stănica. Stănica stătea singură, nu-i mai intrau nici vecinii acasă. Lucra aplecată în gradină şi bombanea de una singură, poate vorbea cu găinile şi cu porcul. Le povestea cum a fost ea fată mare şi mergea cu mumă-sa şi cu tată-sau la câmp. Si ce mândru băiat a fost argatul lor.  
  
Referinţă Bibliografică:
Stănica / Stefan Kellner : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3277, Anul IX, 21 decembrie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Stefan Kellner : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stefan Kellner
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!