CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Cana cu lapte
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
De abia se mijiseră zorile că baba m-a scuturat uşor de umăr şi mi-a zis:  
- Scoală, puiu meu, că ţi-o adus baba laptele!  
M-am ridicat ca în transă în capul oaselor şi am apucat cu amândouă mâinile cana cu lapte încă cald, încă purtând căldura şi mirosul vacii de la care a fost muls direct în cana de tablă. L-am băut cu înghiţituri mari, repede şi m-am culcat la loc. Am simţit în somn cum baba se uită cu drag la mine şi cum pleacă, uşor gârbovită, lăsând în încăpere un vag miros de grajd, de fân, de țară. Îi povestisem odată, într-o seară, când stăteam pe banca din fața casei după ziua toridă de vară, că bunica mea, când eram mititel, îmi dădea să beau laptele proaspăt muls, stăteam lângă ea şi aşteptam să-mi umple cana direct de la uger şi, ca şi acum, după atâţia ani, mai am amintirea acelui gust. De atunci, de fiecare dată când dormeam la ei, venea dimineaţa să-mi aducă laptele. Nici nu cred că aştepta mulţumiri, mulţumirea ei era fericirea de a mă vedea cum beau laptele muls de ea pentru mine. Numai pentru mine.  
Dormeam în „casa din față”, în camera unde intrau şi dormeau numai musafirii. Eu şi nepotul ei, prietenul meu. Dormeam amândoi într-un pat mare şi înalt, făcut solid să țină secole. Pe jos covoare de iută, la perete un dulap din lemn de brad, îngălbenit de vreme în care erau „hainele cele bune”, hainele cu care se duceau la biserică şi cu care, când o veni vremea, o să-i îngroape.  
Ziua era de mult pornită când ne-am trezit şi noi, ăştia doi flăcăi de liceu, fără griji, fără gânduri, doar cu o foame de lup în stomac. Era iarnă, cu câteva zile înainte de Crăciun, în cameră era frig, ne-a trebuit multă putere să ieşim de sub dunele calde umplute cu puf de gâscă. Camera mirosea puţin a naftalină şi levănţică, lumina se filtra prin perdelele grele din dantelă făcută de mână, cu trudă, în lungile seri de iarnă. Totul era curat, în camera asta se intra așa de rar de parcă ar fi fost un muzeu uitat. Ne-am îmbrăcat în grabă şi am ieşit în curtea acoperită de zăpada bătătorită. Un uşor miros de grăsime topită şi urmele de sânge aminteau de tăierea porcului de acum câteva zile. Ne-am spălat puţin pe ochi în ligheanul cu pojghiţă de gheață apoi am intrat în bucătărie. Bucătăria era sufletul casei. O încăpere mare, puţin afumată peste văruiala albă. La perete, un cuptor de gătit cu lemne care duduia, un cuptor mare care răspândea o căldură minunată. Baba, Buna Ana, cum îi ziceam noi toţi, era într-o continuă mişcare. Ridica ochiurile de plită şi mai arunca câte un lemnişor în cuptor. Toată ziua soba ardea şi noaptea ţinea căldura, cât ţinea, dar noaptea era scurta pentru ea şi moşul ei, că se sculau cu zorile să dea de mâncare la păsări, la vacă, să deretice, să pornească ziua ca în fiecare zi de când se ştiau. Pe ochiul mic al cuptorului, acolo unde căldura nu era așa de mare, stătea ceainicul cel roșu din tablă smălţuită. Ceainicul umplut cu ţuică. Țuică fiartă, cu zahăr şi boabe de piper. Care cum venea de afară, din ger, îşi turna un pic din ceainic în nişte ceşcuţe mici şi ciobite, să se încălzească. Buna închidea un ochi când ne vedea că facem şi noi la fel, moşu, Bunu Gheorghe, ne îndemna să bem că, zicea el:  
- Acum îs mari, mai puţin şi se-nsoară. Lasă-i Ano, că n-o să moară din atât!  
  
Bucătăria era de toate, dormitor, cameră de zi, aici se mânca, aici se dormea, aici se stătea de vorbă la un pahar la masa mare din lemn de brad pe care era întinsă o muşama veche cu pătrate roşii. Cămara de lângă era plină cu conserve, marmelade, murături, bulion de roşii, acolo era lada cu cartofi pentru iarnă şi merele ionatane băgate în fân să nu se usuce până la primăvară. De scara de la pod atârnau cârnaţii şi şuncile, toba mare, afumată, fuioarele de ceapă şi usturoi. Ai fi crezut că provizia ar ajunge pentru câteva luni de război. Într-un colț al bucătăriei stăteau două damigene cu ţuică de prună pe care în toamnă, moşul a fiert-o împreună cu alţi câţiva fârtaţi, deşi nu era voie, dar așa făceau toţi. Au fiert-o trei zile şi trei nopţi în cazanul de cupru făcut de ţiganii căldărari şi când s-a terminat, erau terminaţi cu toţii. Și ţuica şi oamenii. Morți de oboseală şi de atâta gustat, că nu poţi să lași ţuica să se facă singură. Țuica trebuia să ajungă până în primăvara viitoare fiindcă din primăvară până în toamnă, moşul nu bea numai duminica, după biserică, un pahar înainte de masă, să aducă sănătate. N-avea timp de băut, trebuia arat, săpat, semănat, plivit, cules, fânul strâns în căpiţe, porcul hrănit pentru Crăciun. Dar după tăiatul porcului, nu mai prea punea gura pe apă. Când îi era sete, mai trăgea o gură de ţuică direct din damigeană printr-un tub de cauciuc din alea de se folosesc la aparatele de clismă. Nu l-am văzut niciodată beat şi nici bolnav n-a fost.  
Când am intrat în bucătărie, n-am apucat să spunem „bună dimineaţa” că Buna s-a şi repezit în poiată şi a venit cu patru ouă calde încă, a pus tigaia neagră pe foc, în ea întâi câteva bucăţi de slănină şi peste ele ouăle mari şi maronii de la găinile roşcate, mândria ei. Între timp Bunu şi-a început poveştile lui despre cum a fost în războiul mondial. Primul război mondial. Cum au venit unii, cum i-au izgonit pe alţii, cum era să cadă prizonier. Noi am fi ascultat zile întregi poveştile lui, cu toate că le mai auziserăm de multe ori, dar le povestea cu atâta haz că de fiecare dată ni se păreau noi.  
- Ia mai lasă-i cu poveștile tale, că le-ai mai spus, copiii ăştia le ştiu pe dinafară! îi spunea Buna. Dar nici noi, nici el n-o băgam în seamă.  
- Povesteşte-ne cum a fost când te-ai ascuns în șura unde erau fetele ! îl rugam noi răzând.  
- Ei, las-că vă povestesc când nu-i baba mea de față, că nu-i place.  
După ouă şi nişte felii de pâine proaspătă făcută în cuptor, o bucată zdravănă de tobă şi nişte cârnaţi care încă n-au apucat să se usuce, am plecat către Cooperativă. Peste drum de biserică. Clădirea asta verde şi urâta era centrul satului. O parte era Căminul cultural, o parte era Primăria. Lângă ea era crâşma, un amestec de birt şi magazin universal, lângă butoiul de bere erau borcanele de sticlă cu bomboane acrişoare, cele cu lapte şi cele de mătase, amandinele şi stafidele, pe rafturi erau țoiurile de rachiu alături de aţe, ace, şireturi şi tot ce mai trebuie în casă. În sertarele mari din dulapul care acoperea tot peretele ținea crâșmarul-comerciant zaharul, făina, cafeaua de cicoare. În colț era un butoi mare de tablă cu pompă de unde umplea sticlele cu untdelemnul tulbure, nefiltrat, iar lângă el un pomişor de lămâi din care, dacă trebuia, lua câte una, ţi-o cântarea și ți-o vindea. Miros de fum, de băutură, râsete de la cele trei mese din spate, vociferări furioase a vreunei neveste care, intrând să cumpere ceva, îşi vede omul cu țoiul în mână.  
Și undeva, la Căminul cultural, era un hol mare cu ferestre de sticlă încastrate în rame de fier iar pe margine cu calorifere joase, puţin călduţe. Ăsta era locul unde ne întâlneam toţi, mai toţi cei cuprinşi între zece şi douăzeci şi cinci de ani. Care pe calorifere, care în picioare, toţi vorbeam, toţi râdeam, fetele într-o parte, băieţii în alta, se aruncau vorbe, vorbe cu subînțelesuri, ocheade mai mult sau mai puţin directe. Era iarnă, nimeni nu trebuia să ajute părinții şi bunicii la muncile câmpului, erau liberi. Acolo era o fată, una Florica, îmbrăcată cu ţoale italieneşti aduse de frate-său, şofer de TIR de prin străinătățuri. Era urâtă, cu ochii mici şi spălăciţi, nasul mare şi buze subţiri dar helanca se rotunjea ispititor peste sâni şi blugii strâmţi peste coapsele pline. Taică-său era mare grangur unde se achiziţionau animalele, avea relaţii sus, la raion, poate chiar la regiune. Avea ce împărţi. Fata flirta cu mai toată lumea, încerca să-mi prindă privirea dar nu reuşea. Odată m-a invitat la ei acasă. Casa mare, „casa de la stradă”, casa în care nu intrau decât oaspeţii de soi, avea baie de adevărat, paturile din dormitoare gemeau de perne şi dune care, mai puţin şi atingeau tavanul. Toate scrobite şi călcate, covoare persane cu modele turceşti, deasupra patului un covor subţire cu „Răpirea din serai”, mobilă cu furnir de nuc. Alături, o cameră cu un bar și scaune înalte, pe rafturi sticle de băuturi străine, mai toate goale şi pe măsuţa de la geam un radio Oberon scos din priză. A trebuit să mă descalţ înainte de a intra, iar nu mult după ce am intrat, mi-a zis că aici suntem singuri, părinții sunt plecaţi şi bunicii nu intră niciodată în casa din față. M-am făcut că nu înţeleg aluzia şi atunci m-a înghesuit puţin. M-am cam speriat şi am zis că plec. Nu i-a plăcut dar n-a avut ce să zică. Acum se uită la mine cu insistentă, eram singurul „orășan” acolo şi probabil credea că sunt singurul care poate aprecia hainele de pe ea. Hainele da, dar ochii mei căutau privirea unei fete cu părul negru, împletit într-o coadă groasă la spate, cu nişte ochi mari de un albastru închis, minunat. Ea stătea tăcută într-un colț, zâmbind timid la vreo glumă, se vedea că nu se simţea în largul ei, probabil o trimisese maică-sa să vină să se mai întâlnească cu cei de vârsta ei, să nu stea închisă toată iarna în casă. Prietenul meu îmi făcu un semn cu cotul în coaste:  
- Las-o, nu-ţi pierde vremea, asta-i una cuminte, n-ai nicio şansă.  
Așa credem şi eu şi oricum, aici nu prea era sănătos să araţi direct ce vrei, nu puteai sa știi niciodată care frate sau verişor te ia la bătaie. Așa că am lăsat-o moartă dar totuși nu m-am putut opri să nu mă uit din când în când la ea, în speranţa că şi ea se va uita cândva la mine. Nu s-a uitat. Așa cred.  
A trecut Crăciunul, a trecut vacanța, a început din nou școala. Dacă n-aș fi fost în sat n-aș fi știut probabil niciodată că fata asta învață și ea la noi în școală. Poate fiindcă nu prea aveam cum s-o întâlnesc. Rar ieşea din clasă şi era cu un an mai mică decât mine. Dar într-o zi am văzut-o lângă peretele coridorului, stând într-un picior, celălalt cu talpa lipită de zid. Citea dintr-un manual, apoi închidea ochii şi murmura doar din buze ce a citit. M-am pus în aceeaşi poziţie nu departe de ea, mi-am pus palmele ca şi când ar fi o carte şi m-am prefăcut că citesc. Un timp nu m-a observat şi când m-a observat a pufnit într-un râs așa de spontan încât am simţit o durere de fericire în inimă. Am crezut că am spart gheața dar a sunat de intrare, mi-a întors spatele şi a intrat în clasă. Am fost sigur că asta a fost tot. Mai departe nu va mai fi nimic. Dar m-am înşelat. De atunci a venit aproape în fiecare zi, măcar într-o pauză să repete afară. Mă postam lângă ea şi o priveam, doar o priveam. Parcă n-am avut curajul să-i spun ceva ca să nu rup vraja. Într-o zi am riscat şi i-am spus că am văzut-o în hol, in sat.  
- Ştiu, mi-a zis. Și eu pe tine.  
- Păi nici nu te-ai uitat la mine.  
- Așa crezi?  
Simţeam că explodez de bucurie. M-a văzut, m-a băgat în seamă, Acum ce o să fac, cum o să meargă mai departe?  
Au trecut săptămâni ca să fie mai mult decât micile întâlniri pe coridor. Era mult mai informată despre persoana mea decât am crezut, ştia mai multe despre mine decât ştiam eu despre ea. Era o enigmă de unde putea ştii așa de multe şi într-o zi am întrebat-o.  
- Eu stau la internat. Internatul de fete. Fetele vorbesc foarte mult despre băieţi.  
Ştiam că stă la internat şi asta era o mare problema. Dacă era din oraş, măcar puteam s-o întreb pe mama ei dacă îi dă voie să meargă cu mine undeva, la vreun chef, la film, sau mai puteam păcăli părinții când nu erau acasă, dar așa? Să ceri permisiunea vreunei doamne pedagogă care nu-şi asuma răspunderea? Exclus. Și totuşi au existat mici portiţe de scăpare. E uimitor cât de inventivi pot fi tinerii când au vreun interes. Am reuşit să mergem și la film împreuna, să mergem și la plimbare, de câteva ori chiar la câte o petrecere a vreunei prietene de-a ei. Am dansat, ne-am ţinut de mana şi ne-am sărutat dacă s-a ivit ocazia. Am privit-o în ochii mari de albastru închis, minunat şi am citit în ei ce vroiam eu să citesc ca să fiu fericit. Asta a fost tot. A fost foarte mult, enorm de mult.  
Am terminat școala. Eu am plecat la facultate, ea a terminat doar peste un an. M-am gândit mult la ea dar nu s-a mai ivit nicio ocazie să ne mai întâlnim. Nici de scris nu ne-am scris, probabil că nici nu ştiam unde. A rămas ca un vis frumos, un pic de romantism în materialul ce ne înconjoară. Am mai fost prin sat doar întâmplător, în scurtă trecere. Pe cine să întreb, cum să întreb?  
Întâi a murit moşul, Bunu Gheorghe. Bag samă că ţuica nu l-a făcut totuşi nemuritor. Am fost plecat, n-am putut merge la înmormântare. Pe urmă a murit şi Buna Ana. La înmormântare de abia mi-am reţinut lacrimile. Nu ştiu dacă aș fi plâns pentru ea, era bătrână, de abia se mai ținea pe picioare, sau din cauza că odată cu ea s-au dus şi amintirea mirosului de lapte proaspăt, de ouă scoase atunci din cuibar de căldura cu care îmi vorbea sau mă privea. M-am uitat în jur la ceilalţi. Acolo era şi ea lângă un bărbat şi doi copii, o fată şi un băiat. M-am uitat la ea cu nostalgie, alungând gândul nebunesc să mă duc să-i vorbesc. M-a văzut şi a dat din cap imperceptibil dar am ştiut imediat ce gândeşte. Era îmbrăcata în negru, la tâmple părul negru se amesteca cu fire argintii, prinse în aceeaşi coadă groasă, împletită la spate. Nu mai avea figură de fată, era femeie. Doar ochii au rămas aceeaşi, mari, de un albastru închis, minunat.  
  
Referinţă Bibliografică:
Cana cu lapte / Stefan Kellner : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 3255, Anul IX, 29 noiembrie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Stefan Kellner : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stefan Kellner
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!