CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Noi
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
Pe bancă lângă mine nu e nimeni şi totuşi vorbesc de parcă ar fi cineva acolo. E întuneric în parc şi o undă de teamă îmi înfioră pielea. O teamă ancestrală, acea teamă de întuneric, de necunoscut. Stau deja de vreo două ore şi repet în minte mereu şi mereu aceleaşi fraze pe care n-aș fi vrut niciodată să le rostesc cu voce tare şi pe care, așa, spuse doar în mintea mea le percep ca pe o conversaţie convingătoare în care celalalt înţelege ce vreau să spun, ce-i reproşez. Conversaţia asta e atât de reală încât tot zbuciumul meu de luni de zile parcă începe să lunece cu fiecare cuvânt pe o pantă lină către linişte, liniştea sufletului meu. Pentru moment cel puţin. Din când în când mă uit către locul gol din stânga mea şi mi se pare că văd un contur străveziu ca fumul de ţigară, un contur de femeie care se uită atentă la mine, se uită în tăcere şi ascultă ce încerc să-i explic. Pe urmă, clipa de realitate mă trezeşte şi fumul ţigării mele în semiîntunericul nopţii cu lună plină alungă conturul magic. Clipele minunate s-au destrămat şi aud doar foşnetul frunzelor şi sunetul sinistru al unei cucuvele. Un parc, o bancă, umbre tenebroase de copaci foşnitori şi sunetul obsedant al pasării de pradă. Din nou pielea mi se încrâncenează strângându-se până la durere. Și totuşi, o senzaţie de pace, de singur pe lume, a învins tentaţia de a mă ridica şi de a pleca spre casă. Spre casă. Ce mă aşteaptă acolo? Nimic. Chiar nimic. Doar cărţi şi amintiri dureroase pe care nu le mai suport. Mica locuinţă cu două camere unde am trăit împreună. Doar noi doi, rupţi de restul lumii din afară. Două camere, una cu o canapea veche extensibilă pe care ar fi dormit un eventual musafir pe care niciodată nu l-am avut. O masă de lemn de stejar şi patru scaune desperecheate. Un raft de bibliotecă cu cărţi amestecate, noi şi vechi, unele peste altele ca să ocupe şi cel mai mic spaţiu rămas liber. Cărți peste tot, pe jos, pe colțul mesei, pe pervazul scorojit al ferestrei. Am citit amândoi ca nebunii, tot ce ne-a căzut în mână. Am petrecut ore întregi în tăcere fiecare cu o carte pe colțul lui de canapea uzată acoperită cu catifea maro. Am petrecut zile întregi uneori fără să scoatem o vorbă, ne înţelegeam din priviri, din zâmbete, din înclinarea capului. Nu eram un eu şi o ea, eram un noi, uniţi prin cine ştie ce întâmplare din clipa când ne-am întâlnit într-o mică bibliotecă în care nu călca aproape nimeni. Habar n-am ce-a fost, ce ne-a atras așa de mult unul către celălalt, a fost de parcă soarta ar fi hotărât pentru noi, de parcă ar fi fost de la sine înţeles că odată ne vom întâlni şi fără multe vorbe ne vom muta împreună în vechiul apartament de la etajul trei al acestei case vechi care stă acum în întuneric în spatele meu. Mi-e frică să mă întorc s-o privesc fiindcă ştiu că simpla imagine a ei ar deschide imediat răni pe care încerc să le vindec de luni de zile. Ştiu că imediat o infinitate de imagini simple şi banale mi-ar inunda ochii minții, simplul scârţâit al treptelor de lemn de pe casa scării pe care încercam să le suim fără zgomot la ora două noaptea când ne întorceam din peregrinările noastre fără țel. Mersul pe vârfuri ca pisica din desenele animate când vroia să surprindă şoricelul, senzaţia aceea de veselie, râsul înfundat, acţiunea aia fără sens, fiindcă oricât de delicat am fi mers, sunetul scărilor s-ar fi auzit oricum în toată casa. Ştiu că în spatele uşii sunt amintirea cărţilor pe care amândoi le-am citit, mirosul care persistă în lucrurile pe care le-a atins. Patul veşnic vraişte din dormitorul cu o singură fereastră mica ce dă spre curtea interioară. Acolo n-au fost cărţi, n-a fost nimic, am fost doar noi doi iubindu-ne în tăcere de atâtea ori. Nu mai pot dormi în el. Dorm pe canapeaua incomodă pe care nici măcar n-o deschid. La ce ar folosi? Plec dimineaţa până nu m-am dezmeticit încă să nu simt în nări amintirea cafelei tari pe care o beam împreună în colțul mic de bucătărie, cafea neagră, fără zahăr, fără lapte, fără nimic, turnată în două ceşti puţin ciobite. Plec ca şi când m-aș grăbi să las trecutul în spate, să plec așa de repede încât trecutul să nu mă mai poată ajunge din urmă. Dar mă ajunge, mă împiedic de el la fiecare pas, la cuierul de care încă atârnă pardesiul gri puţin demodat sau la ştergătorul de picioare cu inscripţia „Bine ați venit, prieteni !” pe care l-am cumpărat împreună la o piaţă de vechituri şi peste care n-a călcat niciodată vreun prieten. Fiindcă singurii prieteni pe care i-am avut au fost noi doi, noi doi, unul pentru celălalt. Prieteni de suflet, suflete pereche. Prieteni la râs, prieteni la plâns, prieteni la orice. Când plec, plec grăbit şi trântesc ușa după mine ca să nu-mi întorc privirea dincolo de ea. Nu pot să cred, nu pot să înţeleg şi nu pot să accept totul. De aceia stau acum sub lumina lunii şi vorbesc în gând cu ea, s-o întreb de ce, să-i spun că îmi pare rău. I-o spun mereu şi mereu și-i ascult tăcerea învăluită în fumul ţigării care încearcă să-i deseneze chipul. E frig deja şi frigul ăsta îl gust ca pe o pedeapsă pe care trebuie s-o ispăşesc că n-am putut împiedica momentul, că n-am fost acolo unde ar fi trebuit să fiu în momentul în care soarta a hotărât ce-a hotărât. Sunt vinovat, desigur că sunt vinovat fiindcă era datoria mea s-o apăr, s-o împiedic, s-o opresc să plece. Dar n-am făcut-o. Am rămas comod pe vechea canapea ca să citesc o carte fără importanță, doar o carte. Trebuia să mă scol din letargia mea şi s-o opresc, s-o însoţesc, să n-o las singură dar în clipele alea n-am intuit ce o să vină. Acum stau în frig pe banca îngheţată în noaptea de primăvară şi o întreb a mia oară de ce a plecat? Încerc s-o fac să recunoască că nu era necesar să meargă. Dar s-a dus. Și-a îmbrăcat paltonul gros cu guler îmblănit şi şi-a încălţat cizmele cu toc înalt. De ce chiar cizmele astea nenorocite pe o vreme ca aia. Am întrebat-o de zeci de ori de ce dar mi-a răspuns cu tăcerea cu care îmi răspunde de câteva luni încoace. Spiritul meu pendulează între furie şi neputinţă, între tristeţe şi speranţă. Speranţa că a fost doar un vis urât, un coşmar ca în copilărie când un monstru mi-a luat jucăria cea mai dragă. N-a fost un vis. A ieşit pe strada îngheţată ca să cumpere ţigări. Să-mi cumpere mie ţigări. Fiindcă ştia că mi-era greu fără fumat şi nu mai aveam niciuna. Am vrut să mă duc eu dar când s-a oferit să meargă, n-am protestat, laș şi leneş şi am zis „bine”, fără măcar să-i mulţumesc că se duce pentru mine. Am citit mai departe la lumina veiozei o carte de care nici măcar nu-mi mai aduc aminte cum se numea. Acum stau pe bancă şi fumez, fumez iarăşi, reproşându-i în minte că s-a dus, reproşându-mi în minte că am lăsat-o să se ducă și nu m-am dus eu. Vinovat, nevinovat, un joc al sorții, aceeaşi soartă care ne-a făcut odată să ne găsim unul pe celălalt acum ne-a făcut să nu mai fim un noi, doar un eu.  
E deja trei noaptea. Nu-mi mai simt mâinile şi picioarele de frig. Mă ridic şi plec spre casă, spre locuinţa noastră. Nu, doar locuinţa mea. Deschid ușa şi mă arunc îmbrăcat pe canapea încercând să nu mă gândesc la nimic. Doamne, dacă aș reuşi, dacă aș reuși măcar o noapte, o singură noapte.  
  
Referinţă Bibliografică:
Noi / Stefan Kellner : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 3010, Anul IX, 29 martie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Stefan Kellner : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stefan Kellner
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!