CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Carti >  





LA MARGINE DE LUME
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Astăzi vă propun spre lectură primul capitol (mai puțin promovat) din romanul LA MARGINE DE LUME, considerându-l poate greșit că este parțial plictisitor, prin descrierea modului cum se construiau în anumite zone casele la țară, în vremurile de demult uitate. 
  
Cap. I - CASA DE SUB MUNTE 
  
Casa Mariei Păduraru era parcă aşa cum îl sugera şi numele stăpânei, o martoră statornică a opririi timpului în acel loc. 
  
Ridicată la marginea unei păduri de foioase ce urca spre nesfârşirea muntelui, zidită pe un vârf de culme, le părea celor ce-i treceau prin fața porții, ca ruptă din lumea reală a vremurilor trecute. O casă înfiptă la marginea lumii civilizate, ca martor statornic între trecut și prezent. 
  
De acolo începea sălbăticia pădurii și a muntelui. Stilul ei arhitectural era atemporal. Cu totul deosebit de cel al celorlalte case ce compuneau satul aşezat mai în vale, de-a lungul poalelor dealului, înşiruite de-o parte şi de alta a unui pârâu ce-şi cobora vara firul leneş de apă, izvorâtă de undeva din creștetul muntelui, iar primăvara uneori dând pe de lături, burzuluindu-se nervos că-i albia prea mică pentru câtă apă cară după el. Într-adevăr, primăvara când începea topirea zăpezilor căzute din abundenţă peste munţii şi dealurile din împrejurimi, îi creștea cantitatea de apă. Pentru toți cei ce se întâmpla să-i treacă prin poartă, casa reprezenta trecutul, iar locuitorii ei, prezentul. Deasupra unui beci ce muşca adânc din măruntaiele dealului, se ridicau ziduri solide din piatră lipită cu pământ amestecat cu paie mărunţite, formându-se un liant ce îmbinau între ei bolovanii colţuroși din granit. 
  
Zidul de temelie avea deasupra solului înălţimea de vreun metru şi jumătate. Propriu-zis de acolo începea ridicarea părţii locuibile a casei. 
  
Înspre răsărit exista o verandă împrejmuită cu o balustradă din scânduri din brad, ornamentate cu fierăstrăul pe mărgini de un meşter priceput. Era realizată o adevărată dantelărie, o demonstraţie de artă și măiestrie. 
  
Stâlpii ce susţineau balustrada, erau făcuți din lemn de plop, sculptat sub formă de şerpi încolăciţi, precum o împletitură de colaci aduşi la cimitir de cei ce-și comemorau morţii plecaţi spre o lume mai bună, încă necunoscută pământenilor. 
  
Casa propriu-zis, era construită peste temelie, cu zidurile formate din două rânduri paralele de grinzi din lemn de esenţă tare, cioplite cu barda pe toate patru fețele și aşezate unele peste altele, având între ele introdus pământ amestecat cu paie mărunţite și îndesate cu maiul. Rosturile dintre bilele din lemn, atât pe interior, cât şi pe exteriorul casei, erau umplute cu lut amestecat tot cu paie sau pleava provenită de la treieratul cerealelor şi balegă de cal, apoi drişcuite şi spoite cu var colorat cu sineală, să-i dea o nuanţă de albăstrui, precum cea a cerului senin de vară ce se ridica ca martor permanent al existenţei pământeşti, deasupra clădirii. 
  
Pentru ţăranii acelor vremuri așezați la câmpie, ca și ai celor din zonele de munte, izolați de restul lumii civilizate, era o adevărată cunoaștere în a obţine pleava necesară hranei animalelor, sau în amestecul lutului, pentru lipit pereții caselor. 
  
Cu câteva zile înainte de a se secera grâul sau o altă cereală (orz, secară, sau ovăz), după ce se mătura bine bătătura din ograda ţăranului, se înfigea în mijlocul curții un par din lemn numit steajer, se umezea pământul şi pentru bătătorirea locului se trecea cu un tăvălug din piatră, tras de un cal legat cu funia de acel steajer. Acest lucru era necesar pentru ca boabele de grâu sau de altă cereală, să nu se amestece cu ţărâna din curte. Apoi snopii de grâu aduși cu carul din câmp, se întindeau peste acest loc bătătorit, numit în termeni populari arman. Se folosea un cal legat de steajer care trăgea peste stratul de paie, un tăvălug din piatră sub formă de stea cu mai multe colţuri. 
  
Când calul ajungea lângă steajer, i se schimba sensul de mers şi tot aşa, până ce se desprindeau toate boabele din spice. Apoi se ridicau paiele cu furca, se scuturau bine să cadă boabele, care apoi se adunau în saci, sau se puneau direct în hambar şi se întindeau din nou paiele pe arman. 
  
Această metodă se folosea în general în zonele unde nu existau batoze sau mai târziu, combine de treierat. 
  
Cu o sanie confecţionată din scânduri din lemn de esenţa tare, geluite şi îmbinate una în cealaltă, curbată în sus la partea din faţă exact cum sunt şi tălpicile săniilor sau ale schiurilor (de aceea se numea aşa), în care pe partea de frecare se introduceau bucăţi de cremene combinate cu altele dintr-un oţel foarte dur şi bine ascuţite, se trecea peste paiele întinse pe arman. 
  
Se relua trecerea peste paie până când se mărunţeau formându-se o pleavă (rămășițe de spice și paie). Pe sanie se aşeza de obicei o greutate sau un copil mai mare, ori urca chiar cel ce mâna calul, pentru ca trecerea să fie cât mai apăsată, ca acestea să fie tăiate de cremene şi lamele din oţel. 
  
Așa se obținea pleava folosită atât ca hrană pentru animale, cabaline sau cornute, amestecată cu tărâțele rămase de la măcinarea boabelor de grâu, ori ca amestec pentru tencuit pereții caselor sau umplerea rosturilor dintre lemnele zidurilor. Între rosturi se folosea mai ades paie bine amestecate cu pământ în general galben, deoarece în timp nu se crăpa lipitura. 
  
Acoperişul casei era confecţionat din şindrilă și avea pe fiecare parte câte o lucarnă pentru aerisirea şi iluminarea podului, iar pe coama casei era montat un ornament din şipci prelucrat ca la traforaj. 
  
Accesul la cele patru camere se făcea dintr-o verandă largă construită propriu-zis în fața lor, deasupra beciului, la care urcai pe o scară, cu treptele din piatră zidite și lipite prin aceeaşi metodă ca şi pereţii casei. 
  
Scara era străjuită pe exterior cu o balustradă din bucăţi de scândură lucrată la fel ca şi cele de la verandă, apoi vopsite în negru, iar la partea de jos era montată o portiţă pentru a se putea opri eventuala urcare a animalelor sălbatice. După atâţia ani de când nu a mai fost refăcută vopseaua, datorită ploilor culoarea devenise un fel de gri. 
  
Accesul la beci se făcea prin faţa casei, la nivelul solului, prin două uşi din şipci prinse încrucişate între ele ca la şah, tăiate semirotund la partea superioară. 
  
Aerisirea beciului se obţinea prin acele goluri dintre şipcile uşilor. Iarna se întâmpla ca uneori să mai bage în beci zăpadă când vântul o spulbera din faţa casei, dar nu era o mare problemă scoaterea ei la nevoie. 
  
Ferestrele duble ale casei erau formate din gemuleţe suprapuse câte trei la fiecare cercevea, vopsite şi ele cu aceeaşi vopsea, care fusese cândva neagră. 
  
Dimineaţa când încă nu se ridica roua căzută pe otava crescută din belșug în păşunea dealului, vedeai la marginea pădurii ieşind la păscut cârdul de căprioare, sau apărând vulpile flămânde ce tot dădeau târcoale coteţului unde se adăposteau noaptea puţinele orătanii crescute prin curte. 
  
Odată cu trecerea anilor, pe bătrână au părăsit-o puterile şi posibilitatea de a mai pune cloşti să scoată pui, se rezuma doar la câteva găinuşe, necesare pentru ouă proaspete. 
  
Moştenise această casă bătrânească uitată de vreme şi de către Dumnezeu, de la bunicii care îi erau de mulți ani plecaţi spre cele veşnice, să ducă o viaţă lipsită de griji, acolo pe unde încă niciodată nimeni nu a aflat cum este. 
  
Aici pe pământ, toate deveniseră pentru ei o povară prea greu de suportat și asta odată cu trecerea anilor tot mai împovărători, mai apăsători peste umerii lor neputincioși. S-au stins unul după celălalt, fără să sufere prea mult sau să supere pe cineva, luându-şi cu ei iubirea ce şi-au purtat-o mai bine de cincizeci de ani. De bătrâneţe s-au stins şi de inutilitatea vieţii devenită anevoioasă, ca şi drumul ce trebuia să-l străbată uneori până în satul din vale de care aparţineau, să-şi cumpere câte ceva pentru traiul zilnic, sau să-şi rânduiască cele lumeşti în faţa altarului şi al icoanelor din sfânta biserică a satului, spovedindu-i-se lui Dumnezeu. 
  
Cu bătrâneţea nu mai aveau niciun motiv să se lupte. Erau învăţaţi cu viaţa simplă de sub poalele pădurii, să se scoale odată cu cântecul cocoşului porumbac, ce-și dregea glasul cu noaptea în cap cum spun bătrânii, cocoţat pe ţambrele din gardul coteţului. Tot atunci începea să le bată în fereastră şi primele raze ale soarelui apărut la marginea pădurii pe deasupra copacilor, dacă nu cumva vreun pârdalnic de nor îi acoperea măreţia. Bătrânii erau obişnuiţi să crească o pasăre pe lângă casă, să culeagă leurdă, bureţi şi hribi din pădure pentru o zamă, sau să aducă când erau în putere cărând cu spatele, câte o sarcină de vreascuri uscate pentru foc. 
  
Casa cu toate că avea peste o sută de ani de când i-a fost pusă prima piatră de temelie, rezista destul de bine împotriva vremii. Când a fost ridicată de străbunii familiei sale, nu a fost o mare problemă decât de forţă de muncă calificată. Materiale de construcţie se găseau pretutindeni. Dealul era destul de bogat în piatră de granit şi pădurea în lemn bun de prelucrat şi folosit ca material de construcţie. Au ridicat casa sub buza pădurii, deoarece bunicul ei a fost pădurar şi dorea să aibă pădurea cât mai aproape de sufletul său. A fost un mare iubitor al naturii. 
  
Poate că de la profesia de pădurar i se trăgea şi numele familiei de Păduraru. Funcția s-a moștenit în familie și fiecare a lăsat locul unuia dintre fii, de parcă lăsau moștenire tronul regatului ce-i aparținea de la poalele pădurii și al muntelui, până dincolo de ”Creasta Cocoșului” cum i se spunea celui mai înalt vârf, după cocoșii de munte ce trăiau prin acea zonă. 
  
Mămăița Maria aşa cum îi spunea Monica, nepoata din partea unicului său copil, înainte de a se retrage aici, în pustietatea acestei case bătrâneşti, lucrase ca educatoare într-o grădiniță din Buzău. Era și ea fiică de pădurar, crescută în spiritul muncii şi al credinţei, cu frica lui Dumnezeu și nu s-a depărtat prea mult de acest mediu simplu de viețuire. 
  
După terminarea liceului pedagogic, a plecat să-și desfășoare profesia pentru care se pregătise și să-și urmeze chemarea inimii, nu prea departe de pădure și de munți, la Buzăul în care i-a fost repartizat cu serviciul cel ce i-a cucerit definitiv inima încă de pe băncile școlii, oraș unde a văzut lumina zilei unicul său copil, Veronica. 
  
Dar nu numai de casa bătrânească se despărţise odată cu măritişul, sau de pădure și de munte, ci mai ales de părinții săi. 
  
Soţul său provenea ca și ea tot dintr-o zonă muntoasă şi prielnică mai mult pentru fâneaţă şi creşterea animalelor, zonă a unui județ apropiat, cu oameni harnici şi hotărâţi, dar izolaţi ca și familia sa, de restul lumii din orașe sau de la câmpie. 
  
S-au văzut şi s-au îndrăgit pentru că aşa le fusese rânduită soarta, ca liceul ei să fie în apropierea unei şcoli militare de subofiţeri şi cum se mai întâmplă adeseori în viaţă, și-a întâlnit alesul atunci când se aştepta cel mai puţin, când orbecăind fără ţintă pe o stradă, sau plimbându-se printr-un parc, să dea de el fără să-l caute, cum a fost şi în cazul ei. 
  
S-au întâlnit în timpul lor liber într-un parc, pe o bancă, unde poate nu întâmplător s-a aşezat şi el. Ea citea o carte şi el, curiosul, a intrat în vorbă pe această temă, întrebând-o ce citeşte. De aici cât a mai fost să intre mai cu temei în dialog? Plăcându-se reciproc şi-au tot dat întâlniri în timpul liber prin diverse locuri, cât mai apropiate fie de şcoală sau de internatul ei, fie de cazarma viitorului subofiţer. 
  
Pentru că la şcoala militară nu exista aceeaşi libertate ca la liceu, au urmat scrisorile dintre revederi, care relatau ce uitau, sau nu aveau timp să-şi spună la întâlniri. Şi cât curaj găsea fiecare în faţa coalei de hârtie, roz sau de culoarea oului de raţă, foarte rar albe! Au avut ei grijă ca mapele cu plicuri pentru scrisori să fie cât mai romantice şi pline de poezie, chiar şi prin coloritul hârtiei. Şi câtă fantezie puteau conţine la vârsta adolescenţei acele mesaje însoţite de floricele şi inimioare, desenate după talentul fiecăruia! 
  
Erau de-o vârstă și îşi terminau studiile în acelaşi timp, numai că Maria era anul patru de liceu și el anul doi la școala militară. Ea ieşea educatoare şi el sergent major într-o unitate militară. Mai avea fiecare doar câte un an de studiu şi puteau apoi să-şi hotărască singuri soarta. Este un fel de a spune, un eufemism, că puteau să-şi hotărască singuri soarta dacă va continua relaţia dintre ei. 
  
De fapt în acele vremuri părinţii aveau un mare cuvânt de spus în această privinţă. Ei hotărau pentru copiii lor ce-i bine şi ce nu, uneori fără să-i mai consulte dacă şi acestora le plac hotărârile luate. 
  
Singurul lucru ce-l puteau face cei doi tineri era să nu-şi dezvăluie nimănui din familie, iubirea ce-i lega şi care le măcina dorinţele de adolescenţi, pline de entuziasm şi speranţe. 
  
La vârsta lor erau prea tineri pentru a fi luaţi în seamă de către vârstnici. Însă aceşti tineri aflaţi la apariţia primului mugur gata să înflorească în sufletul lor dornic de iubire, de un singur lucru erau siguri. Pe propria răspundere vor ieşi de sub rigida tutelă părintească, asumându-şi curajos orice risc, așa cum hotărâseră de comun acord. 
  
Când a sosit perioada absolvirilor, după aflarea unităţii militare la care va fi repartizat Pamfil, Maria a început să caute pe hartă o localitate apropiată, în cazul că nu va găsi post chiar în aceea unde era cartiruită unitatea militară, cu o şcoală care să aibă un loc disponibil, indiferent dacă era de educatoare sau de învăţătoare, numai să fie alături de iubirea vieţii sale. Aşa au şi procedat. 
  
Când Pamfil a primit ordinul de deplasare către unitatea militară unde era repartizat, s-a urcat şi ea în tren alături de el şi cu diploma de absolvire în geamantanul vechi de cinci ani, l-a însoţit până în Buzău, urmând să-şi caute un post de educatoare în vreo comună cu așezarea limitrofă oraşului. Pe atunci posturile se ocupau prin repartiţii de la inspectoratele școlare teritoriale şi doar unde erau unele refuzate, se putea găsi câte un post. Pe asta se baza şi Maria, de aceea opta pentru unul la ţară şi nu la oraş. Mai târziu va vedea ea ce le va mai hărăzi şi lor soarta. 
  
Referinţă Bibliografică:
LA MARGINE DE LUME / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3785, Anul XI, 12 mai 2021.

Drepturi de Autor: Copyright © 2021 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondator: George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!