CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Carti >  





DIN ROMANUL ”DE-AȘ PUTEA VIAȚA ÎNTOARCE”
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cap. 2 
  
Raza de lumină 
  
  În timpul nunţii, aproape de miezul nopţii cei doi soţi au simţit că ceva necurat se întâmplă cu ei. Având dureri de stomac şi simptome de vomă, i-au anunţat pe socrii mici că vor să plece acasă, motivând că au copila lăsată în grija bunicii, aşa că se vor retrage spre casă, fără să facă vreo aluzie la starea lor momentană de sănătate. 
  
   Nici nu au ajuns bine în casă că totul s-a agravat alarmant de repede. Nu credeau că au consumat ceva ce putea să fi fost alterat, chiar îşi puneau întrebarea: "Cum să se strice mâncarea pe un asemenea ger"? 
  
   Elisaveta şi-a dat seama că cineva şi-a dorit ca ei să moară, după arsurile ce le simţea în interiorul ei. Parcă cineva îi răsucea un cărbune aprins printre măruntaie, aşa că a rugat-o pe mumă-sa să-i bată imediat câteva albuşuri de ouă, să le înghită aşa crude. Auzise ea de la femeile din satul său, că dacă te otrăveşti cu ceva, poţi scăpa dacă bei albuş de ouă sau lapte. Cum lapte nu aveau, a recurs la albuşul de ouă. Orice efort de a scăpa, a fost zadarnic. Otrava a fost atât de puternică, încât încercările de a învinge moartea au fost neputincioase. Pe Gligor l-a ajuns moartea pe drumul de întoarcere spre casa unde era organizată nunta, de unde dorea să ceară ajutor şi să anunţe că cineva a încercat să-i omoare, iar la Elisaveta agonia a ţinut până a doua zi, când s-a stins şi ea la fel ca şi soţul său. O mare jale a cuprins întreaga comunitate, deoarece o asemenea tragedie nu s-a mai pomenit niciodată în vreun sat dintre acei munţi bântuiţi doar de furtuni, viscole, tunete şi fulgere, sau de jivine sălbatice, dar ferită de spectrul unei asemenea morţi cumplite. 
  
   Întâmplarea fericită pentru viitorul copilei, dacă se poate spune aşa după tragica dramă, a fost că la nuntă a participat şi o familie, rudă de a socrului mic, care erau de prin zona Vasluiului şi care nu aveau copii. 
  
   După înmormântarea celor doi tineri, vasluienii interesându-se dacă decedaţii au rude care să crească copila abia născută, au aflat că îi avea doar pe bunicii din partea mamei, pe Niculina şi Vasile Baboi din Pîţîligeni. Discutând cu aceştia şi rugându-i să le dea lor fetiţa s-o crească, neavând şi nici neputând avea copii, au primit acceptul bunicilor de a o înfia, având în vedere că mai aveau încă cinci copii la uşa căşăii şi nici prea avuţi nu erau. Aşa că au purces împreună la autorităţile de la Pipirig de care aparţinea satul Dolheşti, să ceară ca micuţul vlăstar nou născut, să le fie încredinţat lor spre creştere. Nu existau alte rude paterne mai apropiate în afara bunicilor materni şi nici o altă familie din sat nu şi-a dorit să păstreze fetiţa, viaţa între munţi fiind foarte aspră. Autorităţile au fost de acord să încredinţeze copila spre creştere, familiei din zona Fălciului, până la elucidarea cazului, dacă a fost o crimă cu premeditare sau o nefericită intoxicare cu alimente. Iată cum în urma unei cumplite drame, apare o rază de lumină. O altă familie pleacă fericită spre localitatea Vetrişoaia, împreună cu pruncul şi actele sale de naştere. O comună aflată în zona de câmpie, dintre lunca Prutului şi dealurile Fălciului, situată în partea de est a Podişului Moldovei, la o distanţă de optzeci şi cinci de kilometri faţă de Vaslui (reşedinţa judeţului) şi treizeci şi cinci de kilometri de Huşi, cel mai apropiat municipiu, centrul administrativ al fostului ţinut al Fălciului, de care aparţinea Vetrişoaia. 
  
   Documente nu mai există şi nici fetiţa de atunci ajunsă peste mulţi ani la rândul său şi ea bunică, nu-şi mai aducea aminte ce s-a mai întâmplat cu fierăria şi casa tatălui şi dacă s-a descoperit vreodată cine le-a curmat vieţile părinţilor ei naturali. Când toate acestea i le-a povestit nepoatei sale, despre peripeţiile tragice prin care a trecut, poveşti aflate pe parcursul copilăriei de la părinţii adoptivi, bănuia că atât fierăria cât şi casa au fost moştenite de către bunicii materni din partea tatălui, neexistând alte rude paterne apropiate care să pretindă moştenirea. Dar cine mai poate şti ce s-a întâmplat după atâta amar de ani, acolo între munţii Ursoaicei? 
  
   Nataliţa, aşa cum o strigau noii săi părinţi, despre care ea nu a ştiut foarte mulţi ani că nu-i sunt părinţii naturali, a crescut printre alţi copilandri de vârsta sa, jucându-se pe lunca Prutului, unde uneori mergeau la scăldat la râu spre disperarea părinţilor, ştiind cât de periculos poate fi. 
  
   Nici după ce a plecat dintre munţii Neamţului, în lunca din zona Vasluiului, viaţa Nataliei nu a fost mai liniştită. Se vede faptul că ursitoarele au fost cu adevărat maştere[ - aspră, crudă, nemiloasă. 
  
] faţă de ea, nicicum darnice şi binevoitoare. Pe la vârsta de cinci ani trece prin dramatismul răscoalei ţărăneşti din o mie nouă sute şapte, începută pe douăzeci şi unu februarie în localitatea Flămânzi din zona Botoşanilor, dar care s-a răspândit foarte repede în toată ţara, inclusiv în ţinutul Fălciului din Podişul Moldovei. 
  
   Tatăl său, fiind ţăranul care îşi muncea petecul propriu de pământ, alături de cel arendat de la marii latifundiari ai zonei, a participat şi el la revolta populară împotriva sistemului în care era deţinut pământul, majoritatea lui fiind proprietatea câtorva oameni, nu al celor ce-l lucrau de fapt, motiv pentru care necazurile s-au ţinut lanţ de familia sa. 
  
   Aşa cum istoria consemnează, răscoala a fost înfrântă de către guvern, reprimarea ei făcându-se în forţă de către armată, soldându-se cu uciderea câtorva mii de suflete de ţărani. 
  
   Părintele tinerei copile scapă de gloanţele armatei, trimisă spre a înăbuși revolta ţărănească, dar nu şi de arestare, unde a fost cercetat şi bătut mai bine de două săptămâni, până când a fost eliberat alături de ceilalţi ţărani speriaţi de moarte de deznodământul mişcării lor revendicative. 
  
   Peripeţiile copilei continuă, ele încă nu au luat sfârşit. Era ursită să pătimească şi alte nenorociri ce se vor abate peste existenţa sa, de-a lungul întregii sale existenţe. La vârsta ei încă fragedă, a mai dat o nouă năpastă şi anume, declanşarea primului război mondial pe care România îl declară în vara anului una mie nouă sute şaisprezece, monarhiei austro-ungară pentru eliberarea provinciilor istorice româneşti - Ardealul, Banatul, Crişana, Maramureşul şi Bucovina - de sub dominaţia acesteia. 
  
   Întreaga naţiune română a considerat această acţiune ca pe o dovadă de curaj şi de dreptate, considerând războiul ca pe unul just, naţional, fiind consimţit de întregul popor român. 
  
   Mobilizarea decretată în seara zilei de paisprezece august, una mie nouă sute şaisprezece, a condus la intrarea României în război cu Austro-Ungaria pe douăzeci şi opt august când s-au trecut Carpaţii, intrându-se în Transilvania, faptă ce a fost însoţită de un entuziasm de nedescris al populaţiei, inclusiv al oştirilor române. Chiar în noaptea decretării mobilizării generale, conform planului de operaţiuni, dinainte stabilit, trupele române de acoperire au trecut munţii Carpaţi, înaintând pe toată întinderea zonei muntoase de la Dorna şi până la Orşova. 
  
Mobilizarea generală l-a găsit şi pe tatăl Nataliţei apt de luptă, aşa că acesta în ciuda lacrimilor de disperare scurse atât din ochii soţiei, cât şi din cei ai copilei, care doar ce împlinise paisprezece ani, a fost nevoit să se prezinte la unitatea militară din Huşi şi apoi de aici, trimis pe front, intrând în luptele de integrarea şi unificare a teritoriilor aflate sub administrarea Imperiului austro-ungar. Un an mai târziu tatăl Nataliţei va reveni acasă definitiv, dar infirm, fiind rănit în luptele din august, una mie nouă sute şaptesprezece de la Oituz, împotriva diviziilor germane şi austro-ungare. 
  
   În perioada cât tatăl său era plecat pe front, o vecină a familiei, certată cu mama copilei pentru niscaiva găini care îi sărise gardul şi-i scurmase brazdele cu arpagicul gata încolţit, să se răzbune pe biata femeie care nu avea nicio vină că la galinacee le-au plăcut râmele de pe brazdele ei, fiind pământul mai afânat şi mai uşor de scormonit, o cheamă pe copilă la gard şi după ce face plângere împotriva păsăretului recalcitrant, îi mai spune Nataliei, spre nedumerirea şi bulversarea acesteia, precum că ea nu ar fi copilul celor ce o cresc, ci una înfiată. Dumnezeule Mare, fii milostiv cu asemenea creaturi care se cred a fi cu "frica" lui Dumnezeu, dar au sufletul vândut necuratului! 
  
   Natalia, la început năucită de asemenea veste, nu o primeşte cu mare încredere. De plăcere nici nu putea fi vorbă, ştiind care sunt relaţiile dintre mamă-sa şi vecină, însă sâmburele îndoielilor dă vlăstari în sufletul său fragil şi greu încercat, aşa că după multe frământări, îşi face curajul şi-şi întreabă mama dacă este adevărat ce i-a spus vecina. Aceasta, neavând curajul să nege cele spuse de cutra[9 - persoană prefăcută, făţarnică, intrigantă; lichea, secătură - DEX] de vecină, îi povesteşte tot ce ştia despre 
  
întâmplarea tragică dintre munţi, petrecută când s-a născut ea cu paisprezece ani în urmă. 
  
   Fata după un anumit timp se mai linişteşte, aflând acest adevăr despre crunta dispariţie a celor doi părinţi. În urma gândurilor sumbre ce-o copleşeau când rămânea singură în cămăruţa sa, i se întrezărea totuşi o rază de lumină. Începu să facă legătura între potrivirea numelui de naştere după tatăl adevărat, cu cel al marelui cărturar despre care învăţase la şcoală. Îşi chestionează mama şi în această privinţă. 
  
   De la ea primeşte vagi lămuriri dacă este sau nu, rudă cu marele cărturar Ion Creangă, al cărui bunic era tot din satul Dolheşti. Mamă-sa nu-i poate spune care este adevărul curat, pe care poate nici tatăl ei original nu-l prea ştia, dar îi povesteşte ce aflase de la socrii lui Gligor. Se ştia că părintele acestuia era ceva rudă, văr sau nepot de-al lui David Creangă - bunicul matern al lui Ion Creangă, cărturarul de la Iaşi. 
  
   Probabilitatea ca ea să fie o strănepoată mai îndepărtată a marelui povestitor de la Humuleşti, o ambiţionează pe copilă şi citeşte tot ce a scris acesta, sau ce s-a spus despre el, informaţii care mai târziu, când la rându-i va deveni mamă, apoi bunică, le va împărtăşi cu mare mândrie copiilor săi, mai ales nepoatei sale preferate - Maria. 
  
   Mai trecură încă doi ani din viaţa copilei de la acel nefericit eveniment când îşi descoperise adevăratele origini. Nu se ştie prin ce împrejurări, un tânăr gorjean pe nume Ion Pătruică din comuna Drăguţeşti, localitate aflată la vreo opt kilometri de Târgu Jiu, trece prin meleagurile vasluiene, venind cu maşina de la Iaşi. Fiind şofer de profesie, opreşte în sat să repare o pană la o roată şi cum hazardul le rezolvă pe toate în stilul său caracteristic, aici o cunoaşte pe Natalia Galiţia din Vetrişoaia, care tocmai tot întâmplător, trecea pe lângă el. Automobilele nu erau atât de des văzute în acea vreme printr-o comună de câmpie. Fata se oprise să admire maşina. Şoferul terminând de reparat roată şi pregătindu-se de plecare, îşi aduna sculele ştergându-se cu o cârpă pe mâini de praf, când văzu o fătucă ce se tot fâţâia în jurul automobilului hlizindu-se[ 10 - Cu sensul de a se mira, a se holba.] la el. 
  
   O întreabă într-o doară, mai mult să o bage în seamă pe fată: 
  
   - Ce zici frumuşico, nu vrei să faci o plimbare cu automobilul şi să mergi cu mine pân' la Bucureşti? Nu te-ar tenta viaţa de la oraş? 
  
   - Ce să fac eu la Bucureşti? răspunse fata nedumerită de insolenţa şoferului. 
  
   - Cum, ce să faci? Să trăieşti acolo, să devii o mare doamnă? 
  
   - Lasă-mă, măi băiete în sărăcia mea! Cum să pot ajunge eu o mare doamnă? se alarmă ea speriată de nebunia din spusele tânărului. 
  
   - Uite, aşa bine! Te măriţi cu mine şi cum eu lucrez ca şofer la Curtea Regală, vorbesc cu regele să te angajeze şi pe tine acolo. 
  
   - Dar ca şe să mă angajăze, măiculiţa mea, că doar eu nu ştiu faci mai nica, se arătă ea contrariată într-o moldovenească neaoşă. Am făcut doar şcoala din comunî şi atât. 
  
   - Lasă că înveţi tu, are cine să te şcolească! Şi apăi nu voi fi şi eu acolo? se grozăvi el la fată. 
  
   - Eu cred că tu doar şuguieşti cu mini, măi băietule, ca să mă ameţeşti di cap şi ista nu-i a bună. 
  
   - Nu, nu, eu vorbesc foarte serios. Îmi place de tine şi vreau să te iau de nevastă, să te duc la Bucureşti ca să te fac doamna mea, la Curtea Regală. 
  
   Gorjeanul, băiat isteţ, puţin instruit, dar cu şcoala vieţii absolvită prin capitala ţării unde lucra, îi suceşte minţile copilei promiţându-i luna de pe cer şi marea cu sarea, cum spune românul, că o va duce în Bucureşti şi o va face mare doamnă. Îi mai spune că s-a îndrăgostit de ea, că-i frumuşică, ingenuă, dar nu-i spune şi că-i cam gâsculiţă în privinţa cuvintelor frumoase rostite de tânărul golănaş de la oraş. 
  
   Şi uite aşa, după multe vorbe ameţitoare şi promisiuni fantasmagorice pe care doar ea le-a crezut, Natalia a părăsit fără niciun regret casa părintească, urcând în maşină, fără să-i mai poată spune ceva mamei sale despre hotărârea luată, părăsind definitiv pământurile moldoveneşti unde a copilărit, dându-le în schimbul unei himere numită Bucureşti, schimb oferit în glumă de un mare pezevenchi[ 11 - şarlatan, şmecher, escroc, pungaş. DEX] care a trecut întâmplător prin comună şi i-a schimbat firul normal al vieţii pentru totdeauna. 
  
   La început Ion s-a gândit la o aventură cu această fată simplă dar simpatică, fată neştiutoare de la ţară, ca apoi după ce se va plictisi de ea, s-o urce în primul tren şi s-o expedieze înapoi la Vetrişoaia, ca pe un obiect devenit netrebuincios. Dar nu a fost să fie cum şi-a făcut el planurile. 
  
   Ion neavând unde să ducă fata în Bucureşti, având doar o cămăruţă unde să doarmă la palat, ca mai toate slugile, spre ghinionul său, o duce direct la casa părinţilor din Drăguţeşti, spunându-le că s-a însurat cu fătuca. Gorjenii, ţărani simpli, oameni cu o credinţă strictă despre sacralitatea căsătorie şi mai ales cu frica lui Dumnezeu, nu-l lasă pe Ion să trăiască cu fata în necinste. Cheamă preotul din sat să le slujească o jumătate de cununie cum se obişnuieşte din strămoşi, ca doi oameni să poată trăi în cinste şi nu în păcat, conform preceptelor ortodoxe, cum se exprimase preotul adeseori în biserică, ca apoi acelaşi lucru să-l oblige să-l facă şi la primărie, numai că aici nu a mai mers cu jumătatea de măsură. 
  
   Şi uite aşa, pe negândite, Natalia Galiţia născută Creangă, devine la vârsta de şaisprezece ani, tânăra doamnă Natalia Galiţia Pătruică, cu domiciliul în Gorj, comuna Drăguţeşti. 
  
   Din toate poveştile spuse fetei de tânărul gorjean, era adevărat doar că el lucra în calitatea de şofer la Casa Regală de la Cotroceni, în timpul domniei regelui Carol al II-lea, nu neapărat fiind şi şoferul personal al regelui, aşa cum i se lăudase fetei. 
  
   Totuşi, spre bucuria ei, Ion Pătruică reuşeşte după un anumit timp, s-o angajeze pe Natalia la Curte, pe la bucătărie ca ajutoare, mutându-se astfel amândoi în capitală. Nataliţa chiar dacă nu era şcolită sau cu experienţă de viaţă, era o tânără care poseda anumite capacităţi native de inteligenţă, nu neapărat dobândite prin studiile efectuate la şcoala de la ţară, aşa că se integrează foarte uşor în obligaţiile protocolare impuse la Curte şi în scurt timp învaţă nu numai servirea feţelor princiare, dar şi să vorbească binişor limba franceză şi să cunoască regulile bunelor maniere impuse în lumea "bună". 
  
   În perioada cât lucrează la Cotroceni, inevitabil apare şi se naşte primul lor copil, pe care îl vor boteza cu numele de Constantin, dar îl vor alinta Ticu. 
  
   În acea vreme, familia regală avea un copil de vreo trei anişori, pe prinţul moştenitor Mihai. Elena, regina mamă, dăruia hăinuţele rămase mici prinţului moştenitor, tânărului cuplu de salariaţi, destul de săraci, în pofida faptului că erau angajaţii Casei Regale, pentru băiatul lor Ticu, ca acesta să le poarte cu drag şi cinste. 
  
   Era şi firesc ca atunci când apăreau gorjenii în public cu odrasla lor îmbrăcat în hăinuţe princiare cu monogramă, să se fălească cu aceasta şi să se laude că lucrează amândoi la Curtea Regală, având o situaţie privilegiată. Era ceva firesc în obiceiurile oltenilor să fie lăudăroşi din fire. 
  
   Acest lucru a ţinut până când la un an de la naşterea lui Constantin, Nataliţa va rămâne din nou însărcinată, astfel că cei doi părinţi vor fi nevoiţi să părăsească Cotrocenii şi să se retragă în comuna natală - Drăguţeşti, unde va vedea lumina zilei cel de al doilea lor prunc, Emil, căruia ei îi vor spune în familie Melu. 
  
   Primind amândoi soţii recomandări bune din partea administraţiei Curţii Regale, Ion ajunge şoferul prefectului de Gorj, conducând maşina prefecturii timp de douăzeci şi opt ani, iar frumoasa şi tânăra lui soţie, va deveni după ceva vreme, când şi cel de al doilea băiat s-a mai zburătăcit, bucătăreasă la internatul şcolii profesionale înfiinţată de moşierul Gheorghe Tătărescu, la conacul său din Drăguţeşti, un important om politic al acelor vremuri. 
  
   Aici este cazul să amintim şi ceva despre acest moşier gorjean, ajuns în mai multe perioade Primul ministru al guvernului României din acea vreme, personaj care a influenţat într-un fel sau altul decursul vieţii Nataliei. 
  
   Gheorghe Tătărescu născut în comuna Poiana, nu departe de Drăguţeşti sau de Târgu Jiu, era fiul generalului Nicolae Tătărescu din satul Vlăduleni, comuna Bîlteni-Gorj şi al soţiei sale Speranţa, născută Pârâianu. 
  
   Pârâienii, familia mamei politicianului interbelic, făceau parte din vechea boierime a Olteniei, putând fi urmăriţi documentar până în sec. al-XV-lea şi se trăgeau din vechii boieri din Baia de Fier şi Alun. 
  
   Speranţa, era fiica pitarului[12 - Titlu dat boierului care se ocupa cu aprovizionarea cu pâine a curţii domneşti (şi a oştirii) şi cu supravegherea brutarilor domneşti; DEX] Zamfir Pârâianu, prefect de Gorj, şi a Sevastiţei, născută Frumuşanu. Aşadar şi bunica maternă a omului politic aparţinea unei cunoscute familii boiereşti gorjene. Ea i-a călăuzit paşii copilăriei viitorului om politic, iar tatăl său îi era model, fiindcă luptase pe frontul pentru cucerirea Plevnei la una mie opt sute şaptezeci şi şapte şi era militar cu renume de membru în comisia de pace cu turcii. 
  
    Gheorghe Tătărescu s-a căsătorit cu Arethia Piteşteanu, familie înrudită, la rându-i, cu neamuri boiereşti de viţă veche din Ţara Românească. Arethia era o femeie cu stare şi bine văzută în societatea acelor vremuri. 
  
   După primul război mondial s-a instalat în Poiana Gorj, locul natal al soţului ei şi a pus bazele unei societăţi de binefacere care avea drept scop renaşterea covorului şi a broderiei olteneşti. A înfiinţat şi un atelier în acest scop, de covoare olteneşti, cu modele oarecum modernizate, adaptate la noua formă de mobilier. Despre boierul şi politicianul liberal, Gheorghe Tătărescu putem spune că va ajunge Prim Ministru după depunerea jurământului de credinţă pe cinci februarie una mie nouă sute treizeci şi patru, la Sinaia, fiind în funcţie până pe douăzeci şi opt decembrie, una mie nouă sute treizeci şi şapte. 
  
   După ce va fi debarcat din fruntea guvernului, va mai avea o perioadă de guvernare între douăzeci şi cinci noiembrie, una mie nouă sute treizeci şi nouă şi patru iulie, una mie nouă sute patruzeci[ 13 - Informaţii culese de pe internet]. 
  
   La sugestia Aretiei Tătărescu, soţia omului politic, acesta va înfiinţa o şcoală de meserii, în care elevii să înveţe tradiţiile meşteşugului gorjean, chiar pe moşia sa din comuna Drăguţeşti, unde aveau un conac, cu mai multe acareturi[ 14 - Construcţie auxiliară care ţine de o gospodărie. DEX]. 
  
   La această şcoală cu internat, va profesa Natalia timp de treisprezece ani ca bucătar, iar în particular ca educator voluntar al elevilor din internat, fiindu-le de multe ori considerată de către copii ca cea de a doua mamă. 
  
    
  
    
  
    
  
    
  
    
  
Referinţă Bibliografică:
DIN ROMANUL ”DE-AȘ PUTEA VIAȚA ÎNTOARCE” / Stan Virgil : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 3027, Anul IX, 15 aprilie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!