CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Fantastic >  





LA MARGINE DE LUME - ROMAN
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Motto: 
  
   ” Fericirea nu e ceva gata făcută, 
  
   Ea vine din faptele tale”. 
  
    - Dalai Lama - 
  
    
  
   Cap. XXII - CÂND BANUL VALOREAZĂ MAI MULT DECÂT VIAȚA 
  
    
  
   Pamfil a ajuns la Kandahar după vreo cinci ore de zbor cu o aeronavă militară americană, specială pentru transportat trupe. Când au aterizat în baza din Kandahar care ca proporție era mai mare decât întreg Buzăul, până au fost cazați pe companii, li s-au prelucrat un amplu instructaj referitor la tot ce au de făcut, ce au voie și ce nu, atât timp cât vor activa în acest teatru de operații. Aici existau militari din mai multe state participante și de nenumărate ori acționau împreună în diferite misiuni de patrulare sau de instruirea armatei afgane. 
  
   Primele trupe române sosite aici la Kandahar erau din anul două mii unu, schimbându-se de fiecare dată după perioada stabilită. 
  
   Talibanii inițiau adeseori atacuri asupra taberei NATO și când acest lucru se întâmpla, începeau sirenele să sune iar megafoanele să anunțe ce au trupele cartiruite în bază de făcut, funcție în ce zonă se iniția atacul taliban. 
  
   Toți militarii implicați în aceste misiuni cunoșteau ce primejdii îi paște la fiecare pas. Chiar dacă știau că-și pot pierde viața oricând, tot au plecat în misiune știind că numai așa pot avansa atât în grad cât și în funcție, ținându-se cont pentru aceasta mai ales dacă ai participat sau nu la vreo misiune externă. 
  
   Știau deasemenea că viața din Afganistan va lăsa posibile urme atât prin infirmități fizice, dar mai ales prin sechele psihice, viața fiind deosebit de stresantă. 
  
   Alții au venit nu neapărat pentru avansare cât mai ales că aveau datorii bancare pe care din salariul din țară destul de modest, nu mai puteau face față, așa că preferau să plece în misiune câștigând din diurnă circa două mii o sută șaizeci de euro ca subofițer (asta dacă erau acceptați să plece). 
  
   Asia Centrală nu era doar un loc primejdios de unde te puteai întoarce schilodit pe viață, sau între scândurile unui coșciug sigilat, dar și unul care putea să te scoată dintr-un impas financiar. Dacă Pamfil nu avea rate bancare, avea alături de soția sa Maria, visul de a deține la pensie propria lor căsuță oricât de modestă ar fi fost ea, undeva la marginea Buzăului de care se simțeau legați pentru că aici și-au consumat iubirea lor. 
  
   Până și militarii bulgari erau mai bine plătiți având cu douăzeci de euro mai mult pe zi decât românii. Alții erau cei care se ocupau de stabilirea cât costă riscul ca un militar român să-și piardă viața, sau să devină un infirm pentru totdeauna. Ei nu puteau negocia și nici nu-i reprezenta nimeni la aceste negocieri arbitrare. Misiunea și datoria lor era de a fi în linia întâi, în bătaia mortierelor și al gloanțelor, să se achite de obligațiile asumate de către alții în numele lor, de a fi părtași la acest război fratecid. 
  
   Trupele rebele talibane obișnuiau să se echipeze în uniformele armatei afgane și când găsea prilejul, să atace efectivele NATO indiferent din ce țară făceau parte. 
  
   La plecarea din teatrul de operații, militarii se debarasau de echipamentul primit, aruncându-l la gunoi, sau făceau schimb cu alți colegi din alte țări, pentru a-l păstra ca o amintire a participării în această misiune. Prin necunoscute căi aceste echipamente abandonate sau schimbate, ajungeau la talibani și aceștia le foloseau pentru a se deghiza și ataca forțele de menținerea păcii, cauzând mari pierderi de vieți omenești. De aceea li de ordonase militarilor ca la plecarea din bază să-și ardă echipamentul folosit în misiune, pentru a nu mai ajunge pe mâna talibanilor. 
  
   Grupa de militarii români din care făcea parte și Pamfil, îi instruiau într-o bază de pregătire din apropierea localităţii Kandahar pe poliţiştii afgani, când persoane purtând uniforma forţelor de securitate afgane au deschis focul asupra lor. 
  
   Militarii români au acţionat conform procedurilor din teatrul de operaţii, ripostând cu foc, ucigându-i pe agresori şi asigurând zona, dar în schimbul de focuri, care a durat doar câteva minute, trei militari români au fost răniţi. După primirea primului ajutor la fața locului, răniţii au fost evacuaţi la cel mai apropiat spital. Din nefericire, doi dintre ei au decedat iar cel de al treilea a fost transportat într-un spital din Germania. Toți erau membrii unității din Buzău, iar unul dintre ei s-a întâmplat să fie Pamfil. 
  
   Vestea morții lui sosită acasă, a fost ca un cutremur pentru Maria și familia sa. Cum de i s-au adeverit presimțirile? De ce el a fost planificat să moară din momentul semnării cererii de a fi trimis în Afganistan? Cine a făcut astă planificare? I-au fost transmise semnale să nu-l lase să plece, dar nu a făcut-o. De ce le-a nesocotit? A contat mai mult banii de diurnă decât viața lui? La ce-i mai folosesc acum banii dacă el nu mai este? Doar să-l îngroape în cimitirul orașului? 
  
   Acasă nu s-a mai întors soţul şi tatăl fiicei lor Daniela, radiind de bucuria revederii, ci a sosit doar un sicriu închis etanş însoțit de o grupă de soldaţi care şi-au îndeplinit rolul de gardă de onoare, comandaţi de un sublocotenent tinerel. A rămas în urma sicriului doar durerea. 
  
   Cei de la Ministerul Apărării Naţionale s-au mulţumit să-i trimită ordinul de avansare post mortem în gradul de sublocotenent şi câteva cuvinte de condoleanţe, precum că şi-a slujit patria ca un erou, căzând la datorie pe câmpul de luptă. 
  
   Al cui câmp de luptă? Care patrie a servit-o? Ce avem noi în comun cu Afganistanul şi cu talibanii? Este treaba lor să se omoare între ei dacă aşa vor. De ce să moară copiii, fraţii, taţii, şi soţii româncelor noastre? 
  
   De atunci, anii au trecut, durerile şi-au găsit locul lor de sălăşluire în sufletele celor rămaşi să plângă dispariţia şi să rânduiască cele pământeşti după datini, tatălui și soțului. 
  
   Cum nu mai avea niciun rost să rămână în zona Buzăului, Maria s-a retras spre satul său natal de la poalele dealului şi la casa bătrânească, unde a văzut pentru prima dată cum lumina soarelui se strecoară printre crengile copacilor înfrunziţi, fiind născută într-un început de vară. 
  
   Până atunci casa aşa cum am mai spus, a fost lăsată în grija unor rude, care mai treceau din când în când prin curte, după ce țapinarul a fost detașat într-un alt punct de lucru. La revenire, Maria a găsit-o rece şi neprimitoare, cu iz de mucegai prin toate camerele, iar păienjenii ţesuseră adevărate dantelării prin colţurile încăperilor. 
  
   Sub streşini se cuibăriseră rândunelele, concurate de gureşele vrăbii, pentru găsirea unui loc pentru cuibare. Nimeni nu le tulburase până atunci convieţuirea liniștită în toată această perioadă şi nici Maria nu avea de gând să le schimbe ceva din obiceiuri. 
  
   Ar mai fi avut doi ani ca vârstă până la pensionare și chiar dacă putea să profite de lipsa cadrelor didactice din satele patriei, știindu-se că dascălii și-au găsit alte preocupări prin întreaga Europă, nu s-a mai încadrat în rândul puţinilor educatori ai şcolii din sat, ci și-a cerut pensionarea cu anticipație având suficientă vechime pentru a profita de această oportunitate a legii pensiilor. 
  
   La vârsta ei nu-și mai putea permite să facă naveta de acasă până în sat pe jos. Altă posibilitate nu avea. Cum era să meargă zilnic cu mașina familiei? Nu se merita efortul financiar. Ce ar fi luat mai mult la salariu decât la pensie ar fi dat pe benzină, așa că prefera să se pensioneze cu anticipație. Odată ce vor trece cei doi ani, îndeplinea condiţiile de a deveni pensionară cu pensie întreagă, până atunci se va limita la pensia pe care o vor stabili cei de la Casa de Pensii. 
  
   Apoi o avea şi pe Monica, nepoţica ei care creştea văzând cu ochii. Era o adolescentă tare frumuşică. O ştia departe de ea dar nici chiar atâta încât să nu o poată vizita în vacanțe mai ales că nu mai putea să se întâlnească cu Nicoleta. 
  
    În clasa ei avea tot felul de colege, cu unele era prietenă, pe altele prefera să le evite. Ca peste tot și în școală existau caractere în plină formare. Unele chiar începeau să se definească și puteai trage concluzia că este preferabil să eviți pe cât posibil contactul cu ele. Când acestea nu vroiau să accepte pe cineva în viaţa lor, nu aveai cu cine discuta. Nu toate colegele erau aşa de răutăcioase, dar se găseau unele care încercau uneori să-i strice buna dispoziţie, mai ales că se situa printre elevii cei mai buni din clasă. 
  
   Dorea adesea să scape de şicanarea acelor puține răutăcioase, aşa că trebuia să facă compromisuri, să chiulească împreună cu ele de la anumite ore, sau să le însoţească în escapadele extraşcolare. Toate însă aveau o limită. Nu întindea prea mult coarda şi tot ce făcea zilnic la şcoală sau în afara ei, îi povestea mamei, pentru ca aceasta să nu afle prin alte mijloace specifice şi să o certe. Între ea şi mamă exista o prietenie şi o încredere desăvârşită. Se înţelegeau foarte bine şi se adaptau din mers la condiţiile de a trăi în colectivități unde nu este numai lapte și miere ci trăiești alături de oameni care uneori îți devin neprieteni. Tatăl ei își vedea de firma proprie de construcții metalice. Legătura cu școala fiicei era lăsată pe planul doi. Era suficient ca Daniela să se preocupe de acest lucru, ea fiind și cadru didactic pe deasupra. 
  
   Cel mai dor Monicăi îi era de mămăița Maria şi abia aştepta să vină vacanţa pentru a pleca spre casa ei de la ţară. Mai mult îi plăcea la casa de la marginea pădurii decât în București, unde locuiau într-un apartament elegant dintr-un cartier ridicat de curând. 
  
   Fără să vrea îşi amintea cu drag cum a crescut lângă mămăiță şi cât de bine se înţelegeau. Tare mult o mai iubea bunica, mai ales că era unica sa nepoată. Situațiile din ţară erau aşa de precare încât tinerii nu-şi permiteau să aibă mai mulţi copii decât puteau creşte în condiţii omeneşti, cât de cât acceptabile. 
  
   Nici anii petrecuţi de mamă-sa în facultate nu au fost uşor de suportat de către bunici. S-au făcut cu mari eforturi financiare. Era tatăl ei militar, dar nu avea un salariu atât de mare încât să-şi permită orice. Iar despre cel al mamei sale ce să mai vorbim? Ca de educator, chiar dacă lucra la o grădiniță a unei unități militare, salariul era stabilit tot de Ministerul Învățământului, unde gradele se dădeau cum se dădeau. Cine să mai audă şi să se intereseze și de acești dascăli? Dacă totul mergea de la sine, nici nu prindeai picior de inspector şcolar pe la unitatea unde lucra Maria, chiar dacă rezultatele îi erau meritorii. 
  
   Acum, odată revenită în casa unde a copilărit, Maria s-a obişnuit repede cu singurătatea şi să trăiască aproape retrasă de lume. Singură era și în apartamentul din Buzău. Avea și aici toate condiţiile civilizate de locuit, casa fiind iluminată electric, că doar pe lângă ea trecea reţeaua ce ducea spre munte, unde era ridicat Ocolul Silvic. 
  
   Pe timpul cât trăise bunicii Mariei, s-au luminat cu lampa cu petrol. Nici jos în satul din vale nu a apărut electricitatea prea curând. Nu erau pe un traseu important de circulaţie naţională să se construiască o reţea de înaltă tensiune şi staţii de transformare. Era un sat aparţinător de o comună compusă din mai multe alte cătune, aruncate fiecare printre văgăunile dintre munţii, sau podişurile împădurite, după cum şi-au găsit păstorii sau crescătorii de animale locuri de păscut şi crescut oi, sau vite. Nici măcar colectivizarea forţată nu i-au bântuit pentru că nu aveau ce să asocieze într-un colectiv. 
  
   Păşunele în general erau ale statului la care se plătea o taxă anuală, pentru a paşte cu turma iarba mănoasă şi fragedă atunci când erau ploi, sau costelivă şi aspră pe timp de secetă. 
  
   Drumul era pietruit şi nu era o mare problemă parcurgerea celor aproape doi kilometri până în sat. Spera să nu înceapă defrişarea pădurii cum se auzea. Atunci se va duce pe pustii şi drumul lor din cauza circulaţiei maşinilor de mare tonaj pentru căratul buştenilor, dar şi frumuseţea peisajului. Va fi dezolant şi casa va rămâne în calea bătăii viscolelor din timpul iernii. 
  
   Poate că vor începe din altă parte şi o vor lăsa pe ea în pace, să-şi trăiască în continuare viaţa liniştită în căsuţa de la capătul pădurii sau la marginea lumii cum îi plăcea ei să le spună celor ce o întrebau unde locuiește încă de când era elevă, liniște tulburată uneori doar de boncănitul cerbilor şi al ţapilor căpriori, când se luau la încăieratul din timpul rutului pentru supremaţia din turmă. 
  
   Tare-i mai plăcea Monicăi când primăvara ieșeau turmele de căprioare la păscut pe pășunea din marginea pădurii. Iezii erau atât de frumoși prin coloritul lor maroniu - roșcat intersectat de dungi albe pe tot corpul, fără o regulă anume a desenului. Țopăiau jucându-se între ei, se cocoțau pe pietroaiele ce se găseau din belșug pe tot dealul, apoi iar se alergau unii pe alții. Mamele grijulii ridicau capul din iarba suculentă și văzându-i în afara oricărui pericol, își vedeau din nou de micul lor dejun, pentru a le crea suficient lapte iezilor. 
  
   Când soarele se ridica pe bolta cerească și ciutele se săturau de iarbă, iar iezișorii de joacă, treceau și aceștia la servitul mesei, împungând cu boturile lor frumoase ugerul mamei, ca acesta să sloboade cât mai mult lapte. Odată săturați, toată lumea trecea la odihna bine meritată de la umbra lizierei din apropiere. Doar țapul șef de trib rămânea să stea de veghe, ca nimeni să nu tulbure liniștea familiei sale. 
  
SFÂRȚIT DE ROMAN 
  
Referinţă Bibliografică:
LA MARGINE DE LUME - ROMAN / Stan Virgil : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2980, Anul IX, 27 februarie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!