CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Carti >  





LA MARGINE DE LUME - ROMAN
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Din romanul în lucru LA MARGINE DE LUME - ciornă  
 
Cap. XII - STEAUA NOROCOASĂ.  
 
A doua zi, Pamfil se prezentă la unitatea militară unde a fost repartizat și cum peste tot în țară la începerea programului toată suflarea din cadrul unității era încolonată pe plutoane și companii pentru a i se prezenta raportul comandatului de unitate, tânărul îmbrăcat civil, aștepta cuminte lângă clădirea administrativă, să se termine acest ritual militar și apoi tot efectivul să se îndrepte încolonat spre locurile lor de activitate.  
   După o jumătate de oră de așteptare, comandantul a revenit la cancelarie. Văzându-l pe tânăr și-a amintit de el imediat.  
   - Hai tinere, vino după mine.  
   Colonelul era un bărbat înalt, bine legat, având o mustăcioară tunsă scurt, înspicată, cu început de încărunțire și într-o ținută perfect mulată pe corp, scoțându-i în relief pieptul lat și umerii drepți. Cu un mers rigid de parcă ar fi pășit tot timpul cadențat ca la defilare, mergea ţeapăn înaintea tânărului. Nu puteai să nu-i acorzi respect, poate și teamă, prin felul lui de a se prezenta în fața cuiva. Doar când începea să vorbească îi dispărea acea rigiditate specific cazona și descopereai în el un bărbat în jur de cincizeci de ani, cu glasul calm și cald când ți se adresa, voce ce-ți spulbera teama de a te afla în fața sa.  
  Asta nu însemna că îți puteai permite să nu ai o ținută impecabilă, cu respectul nu numai pentru cele trei stele mari de pe epoleți, sau al funcției, ci mai ales față de omul din fața ta. Se impunea colonelul prin prestanța sa, indiferent de interlocutor, fie el un ofițer de rang înalt, fie un simplu soldat.  
   Emoționat Pamfil îl urmă pe comandant în biroul acestuia, care imediat îi și luă un scurt interviu, în ce s-a specializat, ce i-ar place să lucreze, dacă s-a cazat și dacă este totul în regulă la căminul de nefamiliști unde din lipsă de altfel de spațiu, este cazat etc.  
   După ce primi informațiile solicitate, ridică receptorul telefonului și sună. Urmă o discuție scurtă finalizată cu un ”veniți până la mine” și imediat sosi un maior îmbrăcat într-o ținuta impecabilă. Era seful de cadre, care se ocupa de tot ce mișca în incinta unității.  
   - Domnule maior Ivănoiu, a sosit acest tânăr repartizat de către Centrul Școlar Militar și trebuie să-l integrăm unde știi dumneata că avem nevoie. Ce ziceți dacă l-am da la atelierul de reparații auto. Spunea Cristea că are un post liber. Nu o fi el încă un mare specialist că doar na, acum a terminat școala, dar are timp să învețe meserie și să se încadreze în colectivul de acolo.  
   - Desigur domnule comandant. Au nevoie de el. S-a pensionat adjutantul Buzoianu și a rămas formația tot în subordinea șefului de atelier. Are nevoie de cineva să-i preia sarcinile lui Buzoianu.  
   - Bine, atunci așa rămâne, îl instalezi la această companie. Trimiți pe cineva să-i arate unde este magazia cu efecte pentru cadre, doar n-o să defileze civil prin unitate.  
   - Deci îi facem formele de încadrare începând cu ziua de astăzi?  
   - Puteți să i le faceți chiar începând de ieri când s-a prezentat la unitate și a fost cazat la cămin. Vă mai rog ceva.  
   - Ordonați!  
   - Spuneți-mi, s-a ocupat postul de educatoare la grădinița pentru copiii cadrelor noastre? Spunea doamna director că s-a înmulțit numărul de copii și ar mai fi nevoie de format o clasă nouă conform ultimelor reglementări sosite de la Ministerul Învățământului.  
   - După câte știu eu, nu s-a schimbat nimic domnule comandant. De ce mă întrebați?  
   - Soția lui a terminat odată cu el liceul pedagogic, deci este calificată și dacă tot este postul liber, de ce nu pot începe amândoi munca în unitatea noastră?  
   - Am înțeles ideea, să trăiți. Atunci așa putem rezolva și problema grădiniței.  
   - Bun! Deci te ocupi dumneata de formalitățile de angajare a acestei tinere familii. Dacă noi nu-i ajutăm, cine s-o facă?  
   Apoi colonelul i se adresă direct lui Pamfil:  
   - Domnule sergent major, iată că am reușit să rezolvăm atât problema locului dumitale de muncă, cât și al logodnicei. Sper ca logodna să nu țină o veșnicie și că ne invițitați cât mai curând la cununia voastră civilă! glumi colonelul bine dispus că a putut face ceva pentru acești copii. Nu putea să nu-și amintească de începuturile sale, când tot ca acest tânăr, s-a prezentat ca simplu sublocotenent la unitatea pe care acum o conduce, venit direct de pe băncile academiei.  
   - Vă mulțumesc domnule comandant! Să trăiți! și făcând stânga împrejur, îl urmă pe maiorul care părăsi biroul colonelului, cu același salut.  
   Pamfil nu mai putea de bucurie. Nici prin gând nu-i trecea că viața lui este păzită de o stea norocoasă care îi veghează destinul de undeva de sus. Ce-și putea dori mai mult de atât? Are acum un serviciu, un cămin unde să-și pună capul pe o pernă și mai ales, o iubită așa de frumoasă cum o vedea el, care iată, va avea și un loc de muncă alături de el. Vor pleca împreună și vor reveni în cămin tot împreună.  
   Înțelese de la maior că programul grădiniței este unul prelungit, pentru ca fiecare părinte să-și poată lua copilul la terminarea orelor de activitate. Veneau după ei și mămici, unele fiind angajate civil prin birourile unității, sau pur și simplu, doreau să-i ia mai devreme. Erau numai copii ai celor ce activau în acest obiectiv militar.  
   Nu avea cum să-i împărtășească imediat Mariei marea lor bucurie pe care le-o făcuse comandantul, dar desigur că o va afla la întoarcerea lui în cămăruța devenită de acum cine știe pentru cât timp, căminul conjugal.  
   Un furier îl preluă din biroul maiorului unde depusese toate documentele primite de la școală, precum și actul de identitate, ca și livretul militar, pentru încheierea formalităților de angajare, și-l duse direct la un depozit, unde i se umplu brațele cu tot felul de uniforme și efecte cazone de îmbrăcat și încălțat, care să-i servească la activitatea atât din cadrul unității, cât și în cea de deplasare prin oraș, spre casă. Acum puteau să spună că sunt o familie și au o casă, chiar dacă era așa cum era. O vor umaniza ei prin prezența și dragostea ce exista între ei.  
   De la depozit, ajutat de doi militari reangajați, ajunse la compania unde era repartizat, pentru a face cunoștință cu șefii și colegii săi de activitate. Era ziua de acomodare și de încadrare în colectiv și de cunoașterea viitorilor colegi, fie ei superiori în grad sau funcție, fie subordonați. A doua zi urma să se prezinte și Maria odată cu el, pentru a i se face formele de angajare ca noua educatoare.  
   Pentru tânăra familie programul se va desfășura zilnic aproape identic. Plecau dimineața împreună la unitatea militară, Maria rămânând în corpul de clădiri din curtea unității unde erau birourile și creșa împreună cu grădinița, iar Pamfil își vedea de treaba lui la atelierul de reparații, printre mașini, atât camioane cât și pentru alte destinații, TAB-uri și ce dotări mai avea unitatea, fiind una de mecanizate.  
   Odată ce amândoi primise loc de muncă, au hotărât să-și informeze familiile unde se găsește fiecare și ce face, adică unul este cadru militar, iar Maria, educatoare la o grădiniță din Buzău, unde (își va minți ea părinții) a fost repartizată la absolvire.  
   Când Maria a redactat scrisoarea, a mai motivat că nu a putut refuza această ofertă cu încadrarea imediată pe post, fiind cea mai bună șansă primită pentru cariera sa viitoare, datorată mediei generală obținută la examenul de absolvire. Dacă venea direct acasă, cine știe când putea să-și înceapă serviciul și unde reușea să găsească un loc de muncă. Un oraș mare cum este Buzăul, nu se compară cu sătucul lor unde poate că și-ar fi găsit un post de educatoare, însă ar fi trebuit să facă zilnic naveta doi kilometri pe jos. Își cerea scuze că nu a avut cum să-i anunțe de această plecare fortuită.  
    Niciunul nu a amintit în scrisori ceva despre faptul că nu sunt veniți de unul singur și că într-un fel s-au căsătorit. În sinea lor se gândeau destul de des să facă acest lucru, dar momentan dragostea și libertatea ce le-o asigura aceasta era atât de plăcută, încât nu simțeau nicio grabă, căsătoria putea să mai aștepte. Nu luaseră nici măcar primul lor salariu. Trăiau din economiile făcute de fiecare în timpul școlii și mai ales, din solda primită de Pamfil la absolvire. Un fel de salariu încasat cu anticipație, sau bani pentru concediul de odihnă pe care nu-l va efectua niciodată anul acesta.  
   Momentan multe nu le trebuiau. Erau învățați cu austeritatea financiară din timpul cât au fost elevi. Se limitau la ce aveau și atât.  
   Nu trecu nici o săptămână și Maria primi o scrisoare din partea părinților. Pe Maria o cuprinse panica și emoția când scoase plicul din cutia lor poștală de la întrarea în cămin. Îi era teamă să-l deschidă. După scris era trimis de mamă-sa.  
   - Poate conținutul va fi unul mai blând, se gândea ea cu teamă la ce va putea afla din scrisoare.  
   Cât timp Pamfil își făcea de lucru prin chicinetă, Maria desfăcu plicul cu mâinile tremurânde. Ce va afla acum de la părinții care nu știau nimic despre ea, de mai bine de două săptămâni? De la absolvirea școlii. Le-au fost de ajuns acele câteva rânduri trimise precum că totul este în regulă și să nu-și facă probleme pentru ea?  
  Iată ce descoperi în interiorul scrisorii:  
     ” Fetița mamii,  
   Nu știi câtă durere ne-ai pricinuit cu dispariția ta după terminarea școlii. Te-am tot așteptat să ne trimiți o telegramă, să te așteptăm în haltă când ai să vii acasă, dar așteptarea noastră ne-a fost zadarnică. Lacrimile mi s-au zvântat pe obraz tot privind pe fereastră dea lungul drumului, în speranța că te voi putea vedea venind într-o zi , dar așteptarea nu mi-a produs decât lacrimi și durere.  
   Cum ai putut să pleci fără să ne spui unde ești măcar prin două-trei cuvinte? Nu te-ai gândit că ne vom speria să nu ți se fi întâmplat ceva? Tătâne-tu este tare bolnav, nu știu cât îl va mai ține Dumnezeu, iar dispariția ta la apropiat și mai mult de marginea gropii. Văzând că nu mai apari am fost nevoiți să mergem în sat să telefonăm la școală dar nu au știut ce să ne spună decât că ai plecat acasă. La care casă mamă, că aici nu ai mai ajuns?  
   Cel bătrân l-a trimis pe nentu Vasile al mătuşii Paraschiva, să meargă personal la liceu și, așa au aflat de la portar că te-au văzut plecând cu un băiat spre gară, cică la Buzău. Ce să cauți tu mamă tocmai acolo când locul tău este aici lângă noi?  
   Dacă tatăl tău se prăpădește eu cu cine voi rămâne? Mă lași în seama vânturilor ce-or veni și a jivinelor din pădure?  
   Noi te-am crescut să ne fii de ajutor la bătrânețe, nu să ne părăsești imediat cum ai terminat școala! Să vii mamă degrabă acasă, că ăl bătrân este tare supărat și nu știu cât o va mai duce. Măcar să te mai vadă încă odată înainte de a ne părăsi.  
   Mama ta, tare îndurerată.”  
   După citirea scrisorii, pe Maria o podidi plânsul. Plângea cu sughițuri, iar lacrimile i se scurgeau șiroaie pe obraz, înodându-i-se sub bărbie. Acum după citirea acestei scrisori își dădu seama de imensitatea nesăbuinței sale. Nu s-a gândit niciun minut cum vor reacționa părinții săi văzând că nu mai apare acasă așa cum făcea în fiecare vacanță. De ce nu s-a mai gândit la ei? Ce putea s-o mâne din urmă să plece fără să-i pese de câtă suferință putea lăsa în urma sa? Nu mai aveau pe nimeni în afara ei. Și câte sacrificii au trebuit să facă renunțând la multe lucruri care puteau să le facă viața mai ușoară, numai ca să poată urma acest liceu? De ce? De ce?  
  Pamfil auzind-o plângând intră în cameră și o cuprinse de umeri.  
   - Ce, ce s-a întâmplat? Ceva rău în familia ta?  
   - Uite... și-i întinse scrisoarea s-o citească și el.  
   După ce parcurse scurta scrisoare, i-o restitui iubitei care încă mai plângea.  
   - Da, au dreptate să se fi panicat, spuse Pamfil. Ai mei știau că voi pleca direct de la școală la unitatea unde voi fi repartizat. Am apucat să le trimit o telegramă doar cu un singur cuvânt: Buzău. Ce puteam să le scriu mai mult?  
   - Știu cât ă iubesc de mult și plecarea mea le-a putut pricinui destulă suferință, dar vezi, iubirea mea pentru tine m-a făcut să-mi deturnez cursul vieții spre omul pe care-l iubesc mai mult ca orice. Chiar mai mult și decât pe ei dacă te-am urmat părăsindu-i.  
    Maria îl înconjură pe Pamfil cu brațele de după gât, cuibărindu-i-se la piept, suspinând în continuare ca un copil mic căruia cineva i-a luat jucăria preferată.  
   Tot ea continuă ca și când ar fi vrut să se scuze față de părinți, cărora le-a pricinui o asemenea suferință și pe care poate nu o va putea repara niciodată, oricât de mult l-ar iubi pe Pamfil sau pe ei.  
   - Iubirea de părinte nu ar trebui să se compare cu cea a unui bărbat, sau a unei femei, de care te legi uneori doar vremelnic. Tot este bine că acum știu unde mă aflu și că este în regulă în ceea ce mă privește. Măcar atât și este ceva pentru ei. Vezi tu dragule, pe noi femeile uneori dragostea ne orbește. Punem mai presus de orice, iubirea pentru un bărbat care de multe ori se poate dovedi că nu merită sacrificiul nostru.  
   - Și noi iubim, nu numai voi. Uite eu...  
   - Nu, stai, lasă-mă să-mi continui ideea. Uneori pentru o iubire suntem în stare să facem orice sacrificiu. Să uităm de părinți, de frați sau de surori, chiar și de noi înșine și tot ce le luăm celor dragi nouă, dăruim în schimb unui străin care până mai ieri putea să treacă oricând pe lângă mine fără să-l cunosc sau să-mi trezească vreo reacție. Într-un fel ne trădăm persoanele dragi, pentru un necunoscut apărut în inima noastră din senin. De ce se întâmplă așa nu-mi pot explica.  
   - Așa a fost creată poate lumea de către Forța Divină. Altfel cum s-ar fi format familiile? Ca pe timpuri, prin căsătorii aranjate de către alții pe criterii economice, sau politice?  
   - Lasă, le voi scrie o altă scrisoare părinților, să-i pot liniști și să aflu mai multe detalii despre tata, își continuă Maria ideea, fără să asculte ce spunea Pamfil. Dacă vor afla că aici este bine și nu-mi lipsește decât dragostea lor, poate se vor împăca cu gândul că sunt atât de departe și vor trece peste această supărare. Momentan doar că m-am măritat nu am să le scriu. De fapt nici nu sunt măritată. Am fugit de nebună după bărbatul care mi-a sucit mințile! își încheie Maria scuzele față de ea mai mult, strângându-l în brațe și pupându-l pe obraz pe omul care le-a pricinuit involuntar atâta durere părinților săi.  
    - Tu ești principalul vinovat, mai spuse ea, revenind la discuție privindul direct în ochi. Dacă nu veneai așa țanțoși să te așezi pe banca unde citeam eu sub tei, acum eram acasă cu ai mei.  
   - Și-ți pare rău?  
   - O, nu, Doamne ferește! Cum să-mi pară rău când am un bărbat așa de chipeș lângă mine? Lasă că am văzut eu cum se uitau doamnele de pe banca din fața blocului când ai coborât în ținuta militară! Parcă erai un general, nu sergent major!  
   - Să nu spui că ești geloasă! Eu nu am observat acest lucru.  
   - Pentru că tu ai ochi doar pentru mine, mai spuse fată pupându-l pe colțul buzelor.  
   Discuția lor decurse mai departe pe un făgaș optimist generându-le dorința de a se iubi, așa cum abia învățase s-o facă și tare le mai plăcea când își împărtășeau unul celuilalt sentimentele, nu numai prin gândurile de atașament și de încredere reciprocă, ci și prin gesturi de dăruire fizică și sufletească.  
 
Referinţă Bibliografică:
LA MARGINE DE LUME - ROMAN / Stan Virgil : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2954, Anul IX, 01 februarie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!