CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Carti >  





ANA, FIICA MUNȚILOR
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CONTINUARE CAPITOLUL 13  
 
     Cele două fete încheiară discuţia, având nu prea clar sintetizat viitorul lor. Fiecare se gândea la ce putea să le ofere viaţa pe moment şi mai ales cei doi bărbaţi. Dacă pentru Cristina era limpede, relaţia cu George se referea strict la şederea ei la mare şi atât, nimic programat pentru un viitor apropiat sau îndepărtat, pentru Ana totul ar fi reprezentat o relaţie permanentă şi unică în felul său, ceva ce nu a mai trăit niciodată şi care să fie o continuă stare de noutate şi speranţă.  
    Însemna viitorul ei alături de un bărbat şi schimbarea tuturor obiceiurilor sale de până acum. O viaţă nouă lângă un om despre care nu ştia mai nimic. Aflase doar că este scriitor şi asta că aşa i s-a prezentat, nu că ar fi citit ceva scris de el. Ce va însemna acest lucru pentru restul vieţii sale nu ştia, cum nu ştia dacă există vreun viitor lângă acest bărbat sau lângă un alt bărbat. Era obişnuită să fie singura persoana care ia hotărâri în numele său şi-i stabileşte soarta. Totul până acum a depins doar de voinţa ei. Dar mai târziu? Trebuia să se obişnuiască să mai includă încă pe cineva în această ecuaţie cu o singură cunoscută. Ce va însemna acest lucru habar nu avea.  
Entuziasmul ei din momentul despărţirii de Emilian începu să se zdruncine. Viitorul relaţiei devenea neclar şi tulbure precum marea din timpul furtunii. Simţea cum o gheară strângea puternic în interiorul pieptului său. Respiraţia îi devenise greoaie, parcă se sufoca, nu mai avea aer suficient să respire. Camera se micşora. Se simţea strânsă ca într-un corset. O apăsa greutatea tavanului. Oare să fie un atac de panică? De ce? Doar nu era obligată să meargă mai departe dacă nu dorea acest lucru.  
    Emilian, dacă îşi vede de viaţa lui ca şi până acum, ea nu are de ce să se teamă. Îi va spune s-o lase în pace imediat cum se vor întâlni. Dar ea își doreşte cu adevărat acest lucru? Anei îi era pur şi simplu frică de necunoscut. Era prea legată de viaţa sa plină de indiferenţa faţă de bărbaţi, încât nu putea găsi în ei altceva decât sursa răului, pericolul care să-i tulbure liniştea lăuntrică, când nu erau simpli trecători, sau colegi de muncă.  
    „Are dreptate Cristina”, îşi spuse Ana. „Dacă nu era aşa de îndrăgostită de profesia sa, mai bine s-ar îndrepta spre viaţa ferită de orice tentaţie dintr-o mănăstire”. Nu era o mare credincioasă care să iubească viaţa legată numai de rugăciuni şi de sacrificii în numele divinităţii. Mai mult o atrăgea viaţa laică, însă aceasta trebuia să fie lipsită de pericole. Până acum a scăpat şi a fost ferită de orice tentaţie. „De ce tocmai acum când am venit să mă relaxez să mi se rupă echilibrul”? încheie Ana dialogul cu ea însăşi.  
    Dorea să scape de toate aceste gânduri. Cum o văzu pe Cristina că din nou şi-a dăruit trupul patului, pentru aş continua odihna, încercă şi ea să-şi alunge gândurile citind din cartea ei de concediu. Fiind sinceră cu ea, recunoscu că nu i-a rămas nimic în memorie din textul cărţii. De fiecare dată când se apuca de citit, o prindea somnul din urmă. Aşa păţi şi de data aceasta. Se adânci într-un somn din care fu scoasă doar de ciocăniturile insistente în uşă. Atunci observă că era semiîntuneric în cameră. „Doamne, cât o fi ceasul”? Se repezi să aprindă lumina şi apoi îşi căută halatul, strigând la cel ce tot insista la uşă :  
    - Imediat!  
    Când deschise uşa, în prag apăru George îmbrăcat într-un costum alb de vară, din pânză de in, cu batistă albastră la buzunar, de parcă era un actor dintr-un spectacol de cabaret cu barbişonul său negru. Îi lipsea bastonul.  
    - Bună seara. Ce s-a întâmplat cu voi? Nu vedeţi cât este ceasul ? Este trecut de opt jumătate şi vorbisem să ne întâlnim în grădină la opt fix.  
    - Cât este ? Doamne, cât am dormit de mult. Cristina nici tu nu te-ai trezit mai devreme ?  
    - Nu vezi că tot acum m-am trezit ? George, fugi că în zece minute te ajungem şi noi din urmă. Doar să ne luăm ceva pe noi şi coborâm.  
    - Ştiu cât de lungi sunt cele zece minute, numai să vă grăbiţi totuşi. Emilian este jos şi-i nerăbdător să ne întâlnim. O să vedeţi de ce este aşa de nerăbdător! Spuse el misterios şi părăsi camera fetelor care cu toată viteza de care erau capabile, cât timp una se răcorea pe faţă cu apă rece, cealaltă îşi pregătea ţinuta de seară.  
Când au coborât cele două tinere în grădină, orchestra îşi începuse programul de câteva minute. I-au găsit pe bărbaţi la masă savurând câte un pahar cu o băutură alcoolică cu gheaţă. Marius îşi vedea de treburile sale servind clienţii de la celelalte mese din sectorul lui de activitate. Zărindu-şi partenerele cei doi bărbaţi s-au ridicat de la masă şi le-au venit în întâmpinare, salutându-le şi sărutându-le mâna cu galanterie, apoi ajutându-le să ia loc la masă. Fetele se simţiră măgulite de atenţia partenerilor.  
- Credeam că aţi renunţat să mai mâncaţi în seara asta, le întâmpină George de cum le-a văzut venind pe alee.  
- Găseam de mâncare şi mai târziu. Vă rugăm să ne scuzaţi că nu am fost punctuale şi aceasta nu din cochetărie de prost gust. Am adormit amândouă buştean şi dacă nu bătea George în uşă să ne scoale, nu ştiu când ne-am fi trezit.  
- Nu-i nimic, prima dată se iartă, spuse şi Emilian mai împăciuitor. Luaţi loc cum vă place să vă aşezaţi, cu faţa sau cu spatele la formaţie.  
- Cu spatele staţi voi, că nu sunteţi curioşi să vedeţi cum sunt îmbrăcate celelalte femei.  
- Cum să nu? Ba suntem, îşi manifestă nemulţumirea George.  
- Tu să ai ochii bine fixaţi pe mine, că mai ai doar o seară şi apoi ai să-mi duci dorul, te vei mulţumi doar cu moldovencele tale din Bacău, îl luă în primire Cristina pe George.  
- Ce să-i faci, mă voi sacrifica şi eu cu ce am la îndemână. Asta este, spuse George mucalit, jucând rolul resemnatului.  
- George, lasă fetele să se aşeze cum doresc, nu le mai necăji.  
- Dar ce le fac eu? Domnişoarelor, poftiţi, vă rog, luaţi loc la masă, să putem face comanda.  
Fetele erau vesele, cu toate că în sufletul Anei, era puţină nedumerire. Atât Marius, cât şi George s-au referit la o surpriză şi nu au găsit decât o masă simplă, adevărat atent aranjată, însă pe ea în afara celor două pahare din care încă mai gustau bărbaţii, nu era adus nimic. Pahare goale, tacâmuri, şerveţele şi atât. Era acelaşi aranjament simplu ca şi aseară când au găsit masa cu cartonaşul pe care scria: „Rezervat”.  
Marius îşi făcu apariţia imediat cum a observat fetele venite la masă în compania bărbaţilor.  
- Bună seara. Pot să servesc? se adresă el lui Emilian.  
- Desigur, este toată lumea prezentă.  
Ana se uită după cartea cu meniul serii, dar nu o găsi nici la masa învecinată, cum nu era nici pe gheridonul lui Marius.  
- Nu mai căuta. Astă seară este un meniu deosebit. Încercăm să petrecem o seară specială care se poate transforma într-o seară magică. Poate va sosi şi magicianul care cu bagheta sa să ne transforme în prinţi şi prinţese de poveste.  
- Desigur, voi scriitorii numai la poveşti cu Feţi-Frumoşi şi Prinţese vă este gândul. Mai coborâţi printre muritorii de rând, părăsindu-vă fanteziile.  
- Voi ţine cont de sugestia ta, dragă Ana. Mai târziu, acum dă-mi te rog voie să visez.  
Din salonul autoservirii, cu Marius în frunte, apăru un grup de ospătare cu platouri încărcate cu tot felul de bunătăţi în mâini, ultima ospătară venind cu două sfeşnice a câte trei lumânări aprinse, fiecare de altă culoare.  
Lumea din jur urmărea curioasă acest alai de ospătari cu platouri pline cu fructe exotice, pahare glasate, antreuri apetisante ce-ţi făceau cu ochiul excitându-ţi papilele gustative. Fetele făceau ochii mari văzând că totul se aşează pe masa lor.  
- Ce aveţi oameni buni cu noi în această seară? Vreţi să nu mai încăpem în aceste elegante rochiţe?  
Într-adevăr, fetele erau îmbrăcate foarte elegant. Ana avea o rochiţă lungă strânsă pe talie dintr-un material vaporos, de culoarea spicului de grâu, sandale aurii cu tocul jos şi o camee prinsă în piept. Cristina cu o rochie trei sferturi, de un roşu deschis, spre ciclame, cu pantofi cu tocul înalt roşii şi o poşetă mică ce se asorta cu întreaga ţinută. Bărbaţii erau încântaţi de felul cum au venit partenerele lor îmbrăcate. Parcă au simţit că va fi o seară cu totul specială. Ambele erau atent fardate şi aranjate în ciuda puţinului timp ce l-au avut la dispoziţie.  
- Fetelor, să ciocnim câte un pahar, dorindu-ne reciproc ca fiecare să primească de la viaţă tot ce este mai frumos, iar fericirea care este unicul sens al ei, să ne îmbrăţişeze cu toată dărnicia. Că vom fi fericiţi sau nu, împliniţi în dragoste sau neînţeleşi, cu toţii să încercăm să ne regăsim în noi înşine într-o dragoste împărtăşită. Să ne găsim acea fiinţă după care alergăm toată viaţa, ca să ne răsplătească pentru loialitatea şi credinţa noastră în sentimentele sale. Trăiască dragostea, încheie Emilian speech-ul său de deschidere a serii.  
- Vive l'amour! Să ciocnim pentru dragoste, a mai spus şi George, luând paharul cu Chivas Regal cu gheaţă în mână, ciocnind cu fetele şi cu Emilian. Fetele au fost servite cu Campari. Gustau cu teamă din paharele glasate cu zahăr şi feliuţa de lămâie pe margine, de parcă era paharul preotului ce servea împărtăşania în timpul căsătoriei religioase.  
- Vive à la fête de la Mer Noire, completă şi Ana urarea bărbaţilor.  
La masa celor două perechi deosebite, se instală buna dispoziţie în această seara de iulie, o seară răcoroasă însă plăcută. Se întrezăreau semne, precum că a doua zi va fi timp bun de plajă, cerul fiind senin şi plin cu stele, de parcă după amiaza nu a fost una furtunoasă.  
    Tinerii se bucurau din plin de toate bunătăţile de pe masă şi ospătarul avea grijă să tot aducă mereu, mai ales la bărbaţi alte pahare cu scotch whisky cu nelipsitele cuburi de gheaţă. Emilian nu s-a plimbat degeaba la Mangalia. Făcuse o mică aprovizionare cu tot ce şi-a dorit să fie mai deosebit pe masă şi nu se găseau în magazia restaurantului. Surpriza nu se limitase doar la atât. Fetele urmau să trăiască şi alte surprize în această seară. Orchestra cânta o melodie de dragoste, iar solista cu fustiţa mini se legăna pe scenă în ritmul melodiei.  
    George care începuse să-i simtă savoarea scotchului începu să-i recite Cristinei:  
    - Spune-mi, sincer, tu, femeie,  
     Ce doruri ai, şi ce scânteie  
     Foc la inimă să-ţi deie,  
     Ce vise noaptea te răsfaţă,  
     Mai ştii să strângi la piept, în braţă?  
     
    Emilian îl şi luă în primire de cum recită prima strofă:  
    - Ce crezi tu George că aşa ceva se uită? Se învaţă din fragedă pruncie cum să strângi un iubit în braţe. Te îndoieşti de acest lucru?  
    Cristina privea contrariată la dialogul celor doi bărbaţi. George dorea doar să o impresioneze recitindu-i o compoziţie proprie sau să o şocheze? George continuă pe aceea şi temă:  
Auzi gândurile mele,  
Şi mai bune, şi mai rele,  
Dar un tril de păsărele?  
Mai păşeşti desculţă-n iarbă,  
Tălpile roua să-ţi soarbă?  
 
Mai dansezi prin amintiri,  
Printre spini de trandafiri  
Şi-n dorinţele de miri?  
Mai ştii când e lună plină,  
Ai mai fost seara-n grădină?  
 
Ai lăsat cerul să-ţi pupe  
Dalbul pe-ale tale pulpe  
Ce şi astăzi mă corupe?  
De ce simt eu că suspini  
Şi plâng ochii tăi blajini?  
 
Ai lăsat sânii la soare  
Să-i dezmierde blânda boare,  
În mirosuri de cicoare?  
Ai mai mers mână de mână,  
Că eu te voiam... stăpână...  
 
Interveni şi Emilian la versurile lui George adresate Cristinei, de parcă erau într-un dialog poetic:  
Umblă, George, umblă fata,  
Să te dea pe tine gata  
Şi desculţă, şi bronzată,  
Sare-n marea-nvolburată,  
În braţe să prindă un val,  
Iar tu să-l aduci pe mal…  
E geloasă şi sărată  
C-a rămas nesărutată;  
Când îi priveşti sânii la soare,  
Te orbeşte… frăţioare  
Că-ţi aruncă-n ochi… cu sare!  
      
    Fetele au început să râdă de schimbul de replici dintre cei doi scriitori. Era amuzant să-i vezi cât de spontan se duelau în versuri. Îi aplaudară, stârnind nedumerirea celor din jurul lor, oricum contrariaţi de la început de când li s-au servit aperitivele şi băuturile.  
    După ce li s-au adus fripturile însoţite de un vin Chardonnay de Murfatlar, fetelor, iar bărbaţilor, un Riesling din aceeaşi podgorie, apăru şi Gil Dobrică să-şi susţină repertoriul. Era îmbrăcat într-o cămaşă albă cu un pantalon bleumarin iar la gât avea legată o eşarfă cu buline mari albastre pe fond alb. Gil în ciuda vârstei sale şi a fizicului corpolent, se mişca pe scenă mai bine ca un tinerel, dansând în paşi de charleston cu pantofii lui enormi. Era un artist veritabil, talentat şi care îşi încânta auditoriul cu glasul său baritonal, de aceea după fiecare melodie nu se mai opreau aplauzele.  
    După programul lui Gil Dobrică, când formaţia locală începu să cânte „Astăzi ţi-am luat inel”, Ana primi din partea lui Emilian o casetă de bijuterii de culoare roşu carmin. Când o deschise, în interiorul alb din satin, găsi un superb inel de logodnă cu diamantul ce îşi reflecta strălucirea albastră în lumina becului de deasupra mesei festive. Caseta era însoţită de un plic legat cu o fundă şi un trandafir alb. Se emoţionă de nu mai putea să scoată niciun cuvânt. Atât Cristina, care nu se aştepta, cât şi George care simţise ceva, o priveau curioşi să vadă ce va spune. Tot Emilian a fost cel care a scos-o din impas, când i-a mai spus:  
    - Ana, scuză-mă că am ales de a mă adresa prin scris în loc să o fac direct ţie la această masă. Cum aceste rânduri sunt numai pentru tine şi numai tu poţi hotărî pasul următor din viaţă ce urmează să-l parcurgi, te rog să-l faci doar atunci când vei simţi că ai tăria să-mi dai un răspuns. Rămâne ca cel ce ne călăuzeşte de obicei paşii în viaţă, bunul Dumnezeu, să-ţi călăuzească şi ţie gândurile când îmi vei transmite răspunsul tău, fie el cel aşteptat cu nerăbdare şi emoţie de mine, fie cel care să-mi frângă aripile ce mă purtau în zbor spre speranţă şi fericire.  
    Ana îl privea cu nedumerire, cu tristeţe şi cu deznădejde în ochi pe Emilian, când primi acele semne de dragoste ale bărbatului visurilor sale. Îl privea cu deznădejde, ca nu cumva teama ce începuse să se strecoare încă din după amiaza acestei zile să învingă speranţa, iar frica de neprevăzut să fie soră cu o condamnare la singurătate sufletească veşnică. Simţea cum acele două simboluri îi ardeau palmele, cum prin venele sale se scurgea o lavă ce-i plumbuiau picioarele. Abia mai putea să respire de emoţie şi de teamă. Vedea cum ochii celor trei persoane sunt aţintiţi asupra sa întrebători. Ce răspuns va da? Se aşeză tăcută la masă şi cu mâinile tremurânde deschise plicul. Când începu să citească, ochii i se umplură de lacrimi:  
   „Ana, aş dori să fiu pământul pe care paşii tăi te poartă în căutarea fericirii. Să fiu acel ales al inimii tale ce-ţi aduce căldura sufletească şi mângâierea tandră în nopţile când vântul vremurilor aspre vor bate peste gândurile tale. Promit să am tăria de a păşi alături de tine şi atunci când curenţi potrivnici mă vor îndemna să-mi schimb sensul drumurilor noastre în viaţă. Să-ţi fiu un sprijin real, atât la bine, cât şi la greu. Vreau să gust alături de tine, atât din cupa fericirii, cât şi din cea a necazurilor vieţii, să împart atât bucuria, cât şi tristeţea. Şi dacă ar fi să-l citez pe George Sand, nu pe George Safir de faţă, să avem o singură fericire, să mă iubeşti şi să te iubesc. Ana, cu aceşti martori de faţă te întreb solemn:  
  -Vrei să fi soţia mea? Şi nu uita: când degetele mele te-or atinge, de fericire se vor topi... şi poate m-aş dizolva în îmbrăţişarea ta. Vei fi vocea care-mi mângâie tristeţea sau fruntea obosită după o zi de muncă. Vei fi mâna ce-mi alungă grăbită gândurile întunecate... ori ceea ce se află dincolo de fereastra sufletului îndurerat, sub apăsarea depărtării, când nu vom fi unul lângă celălalt. Eu voi fi gând hoinar, rătăcit în părul tău negru, scânteia ce străluceşte în privirea ochilor tăi, de culoarea cerului senin. Voi fi firul de iarbă peste care calci grăbită să întâmpini bucuria zilei, care te umple de speranţă. Voi fi bobul de rouă, căzut peste petalele unui boboc de trandafir. Primeşte-mă, să fiu cel pe care l-ai visat din fragedă pruncie, cel care să te înţeleagă şi cel căruia să doreşti de a-ţi împărţi bucăţica de pâine, aşezată pe un colţ de masă la ora cinei.  
  Primeşte alături de inel şi acest trandafir alb, ce reprezintă puritatea gândurilor mele pe care vreau să le împart cu tine. Este cules din grădina sufletului meu. Ţi-l dăruiesc cu drag, aşa cum îmi dăruiesc şi gândurile. Mi-ar fi drag să te bucuri că îţi sunt aproape de fiecare dată, când ţi se pare că nu-ţi ajung vorbele bune şi nici zâmbetele celorlalţi, să te ţin de mână, când cerul nu are destule stele şi noaptea ţi se pare prea lungă şi străină. Dacă soarele nu a ajuns la tine încă, primeşte-l pe cel din sufletul meu care porneşte acum spre tine ca să te încălzească şi să-ţi spună cât de mult te iubesc.  
    Emilian Nisipeanu  
      
    După ce termină de citit scrisoare, Ana introduse coala la loc în plic şi disperată îl privi de Emilian.  
    „Ce să-i spun acestui bărbat de care şi eu sunt îndrăgostită? Există mult discutata dragoste la prima vedere? Dacă acum Emilian m-ar lua în braţe şi m-ar săruta, nu ştiu dacă nu aş ceda imboldului de a mă abandona în braţele lui şi a nu-mi da frâu liber sentimentelor de ataşament faţă de el. Îl plac nespus de mult şi aş vrea să am încredere în el. Doar tot ce a făcut în seara aceasta nu este un spectacol de prost gust, doar ca să ne impresioneze sau mai bine spus pe mine, căci mie mi se adresează, nu Cristinei. Şi ce frumos este cu ochii lui mari! Avem amândoi ochii albaştri, numai că el este şaten la păr şi eu îl am negru. Ce copii frumoşi am face noi doi. Mi-aş dori mai întâi o fiică, în ciuda faptului că am fost patru surori la mama.  
    Emilian, ce ai cu mine? De ce mi-ai apărut în cale? Mi-e teamă de tine, cum mi-e teamă şi de mine. De ce mi-e teamă oare să iubesc pe cineva? Când am trăit dezamăgirea a fost acum zece ani şi atunci eram încă doar o fetiţă, cu vârsta între adolescenţă şi majorat. De ce trebuie să fiu marcată de acest lucru toată viaţa? Dar şi tu ai mai fost odată căsătorit, ca şi Costache ce era încurcat cu acea femeie groaznică, care mi-a distrus viaţa. Ce nu a mers în căsnicia voastră de v-aţi despărţit? Care dintre voi a fost vinovatul?  
    - Ana, doreşti să mergem la dans, auzi ea parcă de undeva din depărtare o voce cunoscută. Când ridică privirea îl văzu pe Emilian lângă ea, aşteptând să se ridice. O făcu automat, parcă împinsă de un resort şi-l urmă pe partener spre ringul de dans. „Sunt sau nu prezentă în grădină? Trebuie să-mi revin din emoţii cât mai repede, precum un boxer căzut la podea dintr-o lovitură puternică la ficat”.  
- Emilian, te rog să mă scuzi dacă nu ţi-am mulţumit încă pentru tot ce-ai făcut în această seară pentru mine. Încă sunt marcată de această surpriză şi mai ales de faptul că ai repetat cererea de a mă căsători cu tine.  
- Pentru că m-am îndrăgostit de tine, Ană, fiică a munţilor. Simt că nu aş mai putea trăi dacă viaţa mea nu va fi alături de a ta. Mi-eşti mai mult decât dragă, eşti aerul de care am nevoie să respir, acum respir prin tine, aşa că nu-mi lua sursa de viaţă. Nu mă sufoca şi nu te grăbi să-mi dai un răspuns imediat, să nu fie cel pe care nu aş vrea să-l primesc.  
- Dar…  
- Ştiu ce vrei să spui, că este prea spontan gestul meu şi timpul de când ne-am cunoscut prea scurt.  
- Sigur că…  
- Te vei gândi în linişte, chiar dacă eu voi pleca acasă şi când te-ai hotărât definitiv, mă vei chema să-ţi ascult condamnarea la fericire sau la tristeţe şi deznădejde.  
- Desigur, nu pot să-ţi dau un răspuns imediat, chiar dacă, sincer vorbind, îmi placi nespus de mult. Cred că şi eu m-am îndrăgostit de tine, dar răspunsul ce-l aştepţi este legat de viitorul meu şi de restul vieţii mele, aşa că o voi face cu responsabilitate, atunci când îţi voi răspunde.  
- Sper să fie cât mai curând.  
- Desigur, voi privi cu mult discernământ acest răspuns.  
Cei doi tineri dansau strâns lipiţi unul de celălalt. Ana se lipise de partener, de parcă ar fi făcut-o pentru ultima dată. Dorea să-i simtă toată căldură. Se simţea bine în braţele lui, ocrotită de braţele lui puternice.  
Surprizele pentru cele două fete încă nu au luat sfârşit. La terminarea serii din gradina de vară, când au părăsit localul, în faţa hotelului îi aştepta o trăsură cu lampioanele aprinse, trasă de doi cai frumoşi şi albi. Conducătorul trăsurii nu era îmbrăcat în livrea, dar arăta destul de bine cu mustaţa lui stufoasă şi răsucită, precum coarnele unui muflon.  
Văzând grupul apropiindu-se de trăsură, conducătorul atelajului apăsă cu piciorul pe pedala clopoţelului de sub capră, atenţionând toţi trecătorii din faţa hotelului.  
- Unde vreţi să mergem cu trăsura? îngăimă Ana de emoţie.  
- Ne plimbăm prin staţiuni. Până în Olimp şi acolo mai vedem noi ce vom face. Vreau să petrecem o noapte de care mereu să ne aducem aminte cu plăcere.  
- Mulţumesc, Emilian. Ana îl sărută pe bărbat cu recunoştinţă.  
Fetele s-au urcat în spate şi bărbaţii cu faţa spre ele. Cum Emilian pregătise din timpul zilei această escapadă, au găsit în trăsură o sticlă de şampanie şi paharele necesare. Trăsura a pornit spre amuzamentul trecătorilor şi al turiştilor cazaţi la hotel, care aplaudau alaiul, de parcă era un atelaj princiar. Adevărul era că stăpânul atelajului se străduise ca acesta să arate cât mai special. Pe harnaşamentul celor doi bidivii aveau prinşi clopoţei care sunau la orice mişcare a lor. Turiştii pe lângă care trecea trăsura întorceau capul, privindu-i cu invidie.  
Plimbarea până în Olimp a durat mai bine de o oră. În interiorul trăsurii era veselie. Ana cu braţul plin de trandafiri, îl privea cu multă admiraţie pe cel care i-a dăruit o seară de vis cum nu mai trăise niciodată.  
În Olimp au tras trăsura în faţa barului „Internaţional”, unde i-au spus birjarului că se vor întoarce cu taxiul, dorind să stea mai mult în local.  
Au revenit la hotelul Cupidon pe la cinci dimineaţa. Pe toată perioada cât s-au plimbat sau au dansat în barul de noapte, Emilian nu i-a mai amintit niciodată Anei că aşteaptă un răspuns de la ea. Se comporta ca şi cum erau prieteni de mult timp şi totul era normal în relaţia lor. Nici să o sărute nu a mai încercat pe tot parcursul nopţii. Singura dată când s-au sărutat cu adevărat fiind în apa mării şi în camera lui de la etajul cinci.  
Le-au condus pe fete până în faţa uşii camerei lor, apoi şi-au luat la revedere, stabilind să se întâlnească la masa de prânz.  
Rămase singure, Cristina îşi manifesta destul de zgomotos fascinaţia faţă de Emilian şi de noaptea pe care le-au oferit-o.  
- Doamne, dar ce-o lucra Emilian de are atâţia bani să-şi poată permite o asemenea extravaganţă? Numai cât a dat birjarului pentru plimbarea cu trăsura!  
- Nu ştiu ce lucrează, că nu l-am întrebat niciodată. Cum de nu ai aflat tu, care discuţi mai multe cu George, decât eu cu el.  
- Nu m-am gândit nici pe el să-l întreb ce face în afară de a scrie poezie, dar despre Emilian. La mine relaţia este proiectată pentru scurtă durată, nu ca la tine cu clopote şi „pirostrii”.  
- Această noapte, ca şi pentru tine, cu tot ce s-a întâmplat în ea, a fost o totală surpriză. Nici nu am bănuit măcar că se vor precipita lucrurile, ajungându-se la cereri în căsătorie. Cine se aştepta la aşa ceva şi la atâta grandoare dată unui eveniment a cărui finalizare nu o bănuieşte nimeni?  
- Sper că nu-l refuzi!  
- De ce nu? Să mă căsătoresc cu el doar că ne-a oferit o noapte specială şi un inel de logodnă?  
- Păi, pentru ce a mai făcut tot acest spectacol? Putem să-l numim şi aşa, dacă nu va avea o finalizare fericită. Crezi că doar să ne impresioneze ce potent financiar este?  
- Nu ştiu. Ai dreptate, poate fi numit şi spectacol. M-a impresionat şi pe mine, dar nu are nimic cu viitorul meu alături de un bărbat, indiferent care va fi el. Simt că nu sunt pregătită pentru pasul următor.  
- Cum aşa? Chiar îl refuzi?  
- Nu ştiu ce voi face până pleacă el. Nu am un termen limită, după cum ai observat. Aşteaptă un răspuns şi atât. Îl va primi, când voi fi pregătită să i-l dau.  
- De ce nu mi s-a întâmplat mie acest lucru? Îi dădeam zece de DA, nu unul singur. Nu ai văzut ce bărbat bine este şi nu numai că este elegant, manierat, dar se vede că este şi cult.  
- Parcă George nu este?  
- Nu se compară cu el dacă vrei să facem sincer această comparaţie.  
- Bine, voi vedea ce voi face, mai am destul timp să mă hotărăsc. Hai să ne culcăm că a răsărit şi soarele.  
- Nu mai mergem pe plajă? Dormim acolo.  
- După câtă apă şi mizerie a adus marea pe nisip? Mulţumesc, nu, prefer patul. În timp ce punea trandafirii într-o vază şi rochiţa în dulap, Ana a mers să-şi arunce câţiva stropi de apă rece pe faţă. Simţea că o înţepau ochii de la fumul din barul Internaţional, de nu mai putea să-i ţină deschişi. Parcă avea nisip în ei. Se vedea că nu-i obişnuită să-şi piardă nopţile prin localuri de noapte.  
Adormiră amândouă, de cum au pus capul pe pernă. Când s-au trezit, era trecut demult de ora stabilită cu băieţii să se întâlnească. Nici ei nu erau prin zona restaurantului şi nici pe plajă nu i-au mai găsit. Cine ştie dacă se vor fi sculat, mai ales după paharele de băutură ce le-au tot golit de-a lungul întregii nopţi.  
Spre surprinderea Anei, când a ajuns pe plajă, aceasta era curată şi cu nisipul afânat de parcă nici nu a fost invadată de tot felul de resturi menajere şi alge. Înseamnă că în timp ce ei se plimbau cu trăsura sau dansau în bar, anumiţi oameni lucrau să cureţe plaja de mizerie, ca turiştii să poată profita de căldura soarelui şi răcoarea mării.  
Stătea întinsă la soare, răspunzând monosilabic Cristinei, însă gândurile sale erau la ce-i va spune lui Emilian. Este sau nu este pregătită pentru o viaţă de cuplu, mai ales cu un necunoscut de care era legată doar de trei zile? Era adevărat că în aceste trei zile a trăit mai multe decât în lunile cât a fost prietenă cu Costi croitorul şi la o intensitate maximă. Ana simţea că nu are curajul de a-şi elibera sentimentele, de a le da frâu liber să se ataşeze de un bărbat, chiar dacă, analizând pe toate părţile situaţia, se simţea nu numai atrasă de el, ci chiar trăise stări emoţionale faţă de el.  
Simţea că nu este capabilă să se abandoneze în faţa necunoscutului, nu putea risca să-şi piardă libertatea. Era prea mult obişnuită să fie singură cu ea însăşi, pentru a pierde această libertate. „Să aibă dreptate Cristina, când spune că sunt egoistă? Mă iubesc atât de mult pe mine, încât nu mai are loc nimeni în sufletul meu? Dacă mă gândesc bine, nici în relaţiile cu familia nu mă manifest altfel. Nu simt o efuziune deosebită când sunt în preajma lor. Exista o anumită stânjeneală de care nu mă pot detaşa. Ele au vieţile lor, destul de tumultoase şi pline de evenimente, unele mai şocante decât celelalte, pe când eu m-am mulţumit cu puţinul ce mi-l oferea singurătatea. Prefer să fiu izolată, să ocolesc orice este legat de public, de lume, de aglomeraţie. Şi la serviciu am preferat să stau izolată la masa mea şi să lucrez, decât să ascult la tot ce se spunea prin fabrică sau prin atelierul de creaţie”.  
 Ochii îi erau plini de lacrimi, se ferea să fie văzută de Cristina sau de turiştii de pe plajă. Simţea cum o inundă tristeţea şi teama că hotărârea ce se contura este de a refuza oferta bărbatului de a găsi în el idealul pe care şi-l dorea orice femeie. Se vede că nu este sortită de a trăi fericită alături de un suflet pereche. Chiar dacă acest moment este unic în felul său şi irepetabil, va şti ce are de făcut. Aşa cum el i s-a adresat în scris, şi ea o va face la fel. În cei mai eleganţi termeni, îl va refuza, chiar dacă acest refuz poate o va condamna definitiv la singurătate. Mereu va fi nevoită să-l compare pe viitorul pretendent la mâna sa cu Emilian şi, nu era convinsă că un altul ca el se va mai găsi s-o mai ceară de soţie.  
 Ajunsă în cameră se îmbrăcă şi plecă în staţiune să caute un plic şi hârtie de scris. Era şi un oficiu poştal în Saturn, aşa că a găsit tot ce avea nevoie. Mai avea nevoie doar de curajul de aş aşterne în scris gândurile. Gânduri negre, gânduri triste, gânduri care vor deveni în timp greşeala vieţii sale, momentul când şi-a refuzat poate dreptul la fericire. Momentul când s-a hotărât ca toată viaţa să aibă libertatea de a face numai ce vrea, fără să întrebe vreodată pe cineva dacă este de o altă părere decât a sa.  
  A sosit şi ziua când cei doi bărbaţi au fost nevoiţi să părăsească staţiunea şi pe aceste două simpatice partenere cărora le-au ţinut companie câteva zile. Au coborât la camerele fetelor pentru aş lua la revedere, înainte de a părăsi hotelul.  
 Le-au găsit pe fete la fel de emoţionate ca şi ei. George era mai volubil, putea să mai şi glumească, însă Emilian când a văzut caseta de bijuterii pe măsuţa de toaletă a Anei, alături de un alt plic decât cel pe care i l-a dat el, s-a întunecat la faţă şi dacă îl priveai, puteai să-i citeşti durerea în priviri. Presimţea răspunsul. Ana nu-l va accepta ca soţ, cu toate că a recunoscut că-l place. Nu era suficient pentru a face şi pasul următor, să-l accepte ca făcând parte din viitoarea sa viaţă.  
Ana încerca să ridice privirea şi să-l privească în ochi pe Emilian dar nu era capabilă.  
   - Fetelor, scurta noastră vacanţă din păcate s-a terminat. Regretăm că nu aţi venit odată cu noi, aşa puteam sta mai mult timp împreună. Prezenţa voastră ne-a făcut o deosebită plăcere şi poate ne vom reîntâlni dacă ne-o dorim şi în altă parte, la munte de data aceea.  
    - Şi voi ne-aţi făcut plăcere, dragă George. Pleci tocmai când m-am obişnuit să dansez cu tine?  
    - Lasă că vei găsi alt partener, nu vezi cât de aglomerat este hotelul? Gârlă să fie, că răţoi sunt destui, glumi el, în stilul său caracteristic. Ano, vino să te ţuc, că tare dragă-mi eşti. Acum să nu se supere Emilian. Dar tot te voi ţuca, cum zice ardeleanul.  
    - Ardeleni de la Bacău, mai spuse şi Cristina care începu să râdă cam forţat. Şi ei îi părea rău că le părăsesc bărbaţii. S-a simţit extraordinar de bine în compania lor şi al Anei.  
    Se luară în braţe şi se sărutară cu sinceritate. Ana încă nu schimbase niciun cuvânt cu Emilian. Doar se priveau şi în privirile lor nu găseai decât tristeţe. Când s-a apropiat de el, a luat caseta şi plicul de pe măsuţă şi i le-a pus în mâna lui Emilian.  
    - Aş dori să mă ierţi, chiar dacă ştiu că fac greşeala vieţii mele în acest moment. Chiar dacă ştiu că ceva se rupe din cursul normal al existenţei mele şi mă condamn singură la nefericire, provocând nefericire în jurul meu. Îmi este dat să trăiesc poate toată viaţa apăsarea acestui gest, a lipsei curajului de a trăi fericită, alături de cel care şi-a pus chezăşie viaţa şi fericirea în mâinile mele. Sunt incapabilă de a face fericit pe cineva. Mă rog Bunului Dumnezeu să-ţi scoată în cale pe cea care cu adevărat te merită. Eşti un om minunat, Emilian. Simt că nu te merit şi că nu mă pot ridica la nivelul speranţelor tale în capacitatea mea de dăruire. Te rog din nou să mă ierţi.  
    În cameră se lăsă o tăcerea mormântală. Plutea o tristeţe, căreia numai cei implicaţi puteau să-i măsoare intensitatea. Ana se întoarse cu spatele să nu fie văzută cum o podidise lacrimile. Plângea cu sughiţuri. Până şi Cristina începu să lăcrimeze, cu toate că ştia cum se va sfârşi relaţia sa cu George încă de la început.  
    Bărbaţii şi-au luat la revedere de la fete, părăsind camera, rugându-le să nu-i conducă. Să le rămână treze doar amintirile a câtorva zile frumoase de vară petrecute în compania lor.  
    Când uşa s-a închis în urma celor doi bărbaţi, Ana se lăsă pradă sentimentelor contradictorii ce se luptau în sufletul său. Să alerge pe scări după cel care putea să fie singurul bărbat capabil să o facă fericită, ori să se ascundă într-un loc unde putea să uite că l-a întâlnit vreodată pe acest bărbat, care i-a dereglat echilibrul sufletesc. Ştia că restul zilelor trăite la mare vor fi zile de tristeţe şi de frământări. Ştia că şi-a refuzat dreptul la fericire, dreptul de a simţi plăcerea vieţii de cuplu, dreptul poate de a purta în pântecele sale o nouă viaţă, care să-i aducă bucuria de mamă împlinită că şi-a realizat menirea de a zămisli un prunc din dragoste, din iubire şi din dăruire. Toate aceste daruri Dumnezeieşti le-a refuzat, pentru un dram de libertate, de a nu da altuia nimic de la sine, ascunzându-şi egoismul în spatele fricii de insucces în viitoarea relaţie. I-a rămas în schimb neîntinată fecioria pe care nu a avut curajul să şi-o sacrifice în numele iubirii.  
 
Referinţă Bibliografică:
ANA, FIICA MUNȚILOR / Stan Virgil : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2894, Anul VIII, 03 decembrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!