CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Carti >  





ANA, FIICA MUNȚILOR
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MOTTO: 
  
„Iubeşti pe cineva atunci când ai ajuns 
  
să vrei să-i dai ceea ce ai mai bun 
  
şi hotărăşti să i te dai pe tine însuţi.” 
  
Octavian Paler 
  
13. Furtuna (PRIMA PARTE) 
  
    Ana nu mai avea curajul să se culce, de teamă să nu viseze cine ştie ce alte noi trăsnăi, ca şi mai devreme. Parcă era o cameră vrăjită. Cum punea capul pe pernă şi adormea, cum o bântuiau tot felul de vise. Norocul ei a fost că de fiecare dată visele s-au sfârşit cu happy-end. În primul, a apărut omul în alb şi a salvat-o de Umbră, cum o denumise ea, iar în cel de adineauri, s-a oprit furtuna şi barca s-a întors singură la mal, de parcă era condusă de o forţă supranaturală în locul cârmaciului dispărut în larg. 
  
    Ana încercă să citească, dar nu a fost posibil. Când a ieşit Cristina de sub duş, a şi început să turuie din gură tot felul de nimicuri, întâmplări de pe plajă sau văzute prin bazar. Apoi, fără să vrea, s-a deconspirat, precum că l-a vizitat pe George în cameră. Îi povestea ce a văzut ea de la etajul cinci în largul mării, când Emilian plecase până la Mangalia la supermarket. 
  
    „Deci relaţiile lor pot fi mult mai intime decât par a fi gândi Ana, că doar nu l-a vizitat în cameră să-i vadă garderoba sau să admire panorama mării de la fereastră”. 
  
    „De fapt şi ea l-a vizitat astăzi pe Emilian continuă analizarea situaţiei dintre ele şi cei doi bărbaţi şi nu tocmai într-o ţinută de protocol, deci şi despre mine se poate spune că am o relaţie mai mult decât amicală cu Emilian. Nu este bine să trag concluzii pripite şi apoi nici nu este atât de interesant ce relaţii au cei doi. Mă interesează doar situaţia mea şi relaţia mea cu obraznicul de Emilian care şi-a permis, imediat cum a avut o scurtă clipă de intimitate, să-mi cuprindă în căuşul palmei sale mari, sânul. Nu pot spune că nu mi-a plăcut, mai ales că simţeam cum mă apucă furnicăturile prin tot corpul, poate de aceea m-am şi smuls din îmbrăţişarea lui, de teama plăceri momentului, conchise Ana. 
  
    Nu ştia ce să facă în situaţia nou creată. Să dea curs sentimentelor, crezându-l pe cuvânt pe Emilian că şi el este îndrăgostit de ea sau să mai aştepte, să vadă cum vor evolua lucrurile între ei? Mai erau două zile şi Emilian va părăsi hotelul, ea rămânând încă alte opt zile la mare. 
  
    „De ce oare sunt atât de îngrijorată de puţinătatea acestor zile? Cum mi le voi petrece singură? De fapt am venit singură şi mai este şi Cristina. De ce să-mi fac atâtea probleme”? 
  
    Trebuia să se comporte de parcă nu l-ar fi cunoscut niciodată pe Emilian. „Mă va mai căuta când se va întoarce el la Ploieşti şi eu voi fi la Câmpina?” continuă Ana interogatoriul cu sine. „Dar dacă este doar un moft al lui, o „hârjoneală” cum poate a avut atâtea, când dorea să-şi condimenteze viaţa cu vreo femeie? Să vadă ce poate scoate de la această legătură că de, era bărbat. Nici Cristina şi cu George nu dau prea mare importanţă relaţiei dintre ei, există că aşa doresc şi nu va mai conta dacă se va sfârşi odată cu despărţirea lor. 
  
    Nici nu mai auzea ce spunea Cristina. Când aceasta a văzut că nu este ascultată, pur şi simplu s-a culcat cu faţa la perete, precum un copil bosumflat că a fost certat de părinţi. 
  
    Se făcuse dintr-o dată linişte în cameră. Se auzea doar foşnetul plopilor din grădina de vară. Furtuna se mai liniştise. Nu mai spulbera nisipul. Ana privea din balcon în grădină. Ospătarii schimbau feţele de masă pline de praful fin şi nisip adus de pe plajă de rafalele vântului, cu altele curate. Se pregăteau pentru programul normal al serii. Trebuiau să profite de fiecare clipă. Pe litoral nu este ca la munte, sezon continuu, fie vreme bună, fie rea. În cele trei luni, care de fapt se rezumă la ultimele două din vară, când litoralul este mai căutat de către turişti, trebuiau să facă rentabilă locaţia, să amortizeze cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea lor. 
  
    Ana, de pe balcon, privea la forfota ospătarilor din gradină. Aveau feţe de masă albe legate în jurul mijlocului şi îşi cărau vesela la gheridoanele[ Dulapuri în care se depune veselă, tacâmuri, şi alte obiecte necesare aranjării unei mese.] fiecăruia. Când vor veni turiştii să aibă totul la îndemână, să nu-i facă să aştepte după un şerveţel sau un tacâm. 
  
    „În seara asta Emilian mi-a promis că îmi va organiza o cină romantică. Să vedem la ce s-a gândit când a făcut promisiunea”, îşi aminti Ana. Ospătarul care le servise cu o seară înainte, avea raionul undeva spre hotel, mai departe de orchestră şi într-o zonă plină de copaci şi arbuşti. Era chiar sub fereastra lor. Putea să-l strige să le rezerve o masă şi pentru astă seară. Încercă să o facă, dar observă cum doarme Cristina şi nu dorea să o trezească, aşa cum procedase ea mai devreme. Poate era scuzabil gestul ei, nu ştia că doarme la acea oră din zi. 
  
    Pierduse o după amiaza de plajă din cauza schimbării vremii. Auzise ea că în Dobrogea cam bate vântul, dar nu credea că vremea este atât de schimbătoare, încât să fie dimineaţa soare şi frumos şi peste câteva ore furtună de nisip. Deci nu a visat ea degeaba că a prins-o furtuna pe mare, chiar erau valuri puternice. Va coborî să vadă şi ea cum este când pe mare sunt valuri. 
  
    Se îmbrăcă cu o pereche de pantaloni scurţi şi o bluză, iar pentru orice eventualitate, îşi lua şi un hanorac dacă îi va fi frig. Până atunci, legă hanoracul în jurul mijlocului. Cu poşeta pe umăr, coborî cele două etaje şi ieşi direct prin grădina de vară. Poate îl va zări şi pe ospătar să-i zică de masa de la cină. 
  
    - Bună ziua, Marius. Te rog să ne reţii şi astă seară o masă, undeva unde crezi tu că este mai bine, să vedem atât ce se întâmplă şi pe ring, cât şi artiştii. 
  
- Lăsaţi, domnişoara Ana că s-a rezolvat cu masa. A venit amicul dumneavoastră şi a vorbit mai devreme. Nu v-a spus? 
  
- Da? Nu, nu mi-a spus nimic, nu ne-am întâlnit de înainte de prânz. 
  
- Staţi fără grijă, totul este ok! 
  
- Bine, Marius, merg pe mâna ta. 
  
- Pe a domnului, că el a organizat totul pentru diseară. O să vedeţi. 
  
- Este vreo surpriză? M-ai făcut curioasă. 
  
- Nu ştiu! Spuse el pe un ton misterios. Vedeţi diseară ce va fi. Mă scuzaţi, dar am multă treabă, aşa că vă las. Marius intră în sala restaurantului cu autoservire şi dispăru în bucătărie, lăsând-o pe Ana derutată de cele aflate. Auzi! Emilian vrea să-i facă o surpriză în seara asta. La ce s-a referit ospătarul? Ridică din umeri şi ieşi din grădină pe poarta dinspre faleză. Când trecu pe lângă „Terasa din Colţ”, cum era denumit localul, o terasă din lemn băiţuit[ Aici cu sensul de vopsit cu baiţ, produs chimic folosit în vopsitorie, la curăţirea unor corpuri de lemn sau de metal, la fixarea coloranţilor pe fibrele textile etc. (germ. Beize). DEX. ], aşezată în curbura falezei ce ocolea o fostă popicărie, acum bazar, unde puteai să serveşti orice doreai atât de mâncare, cât şi de băut, Ana văzu măreţia spectacolului oferit de mare. „Doamne, se miră ea văzând pentru prima dată o mare agitată, câtă frumuseţe, câtă sălbăticie şi măreţie totodată, este pe mare. Ca într-un vis. Cum am putut visa ceva ce nu am văzut niciodată”? Valurile erau imense. Veneau val după val, precum companiile unei armate pornită la luptă. Când valurile se spărgeau de digurile ce protejau petecul de nisip al plajei, se auzea un vuiet precum urletul puternic al oştirii în plin atac. Tone de apă treceau peste stabilopozi,[ Piesă de beton armat turnat prin compresie, folosită la consolidarea digurilor (DEX)] împrăştiindu-se pe platforma digului. Razele soarelui, ce se strecurau timide printre norii cenuşii, se reflectau în stropii de apă sărată în mii de culori strălucitoare, formând un mic curcubeu. 
  
Ana se apropia de dig să privească spectacolul cât mai aproape. Dinspre mare venea un val de aer rece, aşa că îşi îmbrăcă hanoracul. O pătrundea frigul şi umezeala din aer, chiar dacă era în luna lui cuptor. Şi ce căldură a fost de dimineaţă! Din cauza ei părăsise plaja care era acum inundată până la jumătatea de furia valurilor ce intrau în golful format între cele două diguri. „Mâine nu va fi bine de plajă, chiar dacă va fi soare”, gândi Ana. „Când se va mai zvânta nisipul după câtă apa a tot înghiţit? Cine va aduna atâta vegetaţie şi resturi aduse de valurile mării şi aruncate pe nisip”? Pe plajă au început să se adune tot felul de scoici şi alge, sticle, pungi de plastic şi multe alte gunoaie, aduse de valuri la peste trei-patru metri de la apă. Cineva trebuie să facă mâine curăţenie, altfel aceste alge vor degaja un miros insuportabil când vor intra în putrefacţie. Pescăruşii au pus stăpânire peste plaja plină de aceste resturi. Căutau micii crabi pe care îi luau în cioc şi îi înghiţeau cu totul, sau alte resturi comestibile pentru ei. 
  
„Păcat că nu am o camera de filmat sau un aparat foto să-mi amintesc când voi privi imaginile, de această după amiază” îşi spuse ea cu regret. Uitase să-şi ia de acasă şi aici nu merita să cumpere un alt aparat foto. 
  
„Oare unde o fi Emilian, de nu a apărut pe malul mării? El poate să privească spectacolul din cameră, plopii nu ajung cu ramurile până la etajul cinci.” continua ea dialogul cu sine. 
  
Ana se gândea din nou la el. „Cine l-a adus tocmai pe plaja din Saturn ca să-l întâlnesc? Nu puteam să vin şi eu în altă perioadă, ori cel puţin să fiu cazată în altă parte?” Era atâta linişte în sufletul său, când s-a urcat în rapidul de Timişoara Nord - Mangalia, încât nici nu bănuia că acesta o va duce spre cea mai zbuciumată mare ce o va întâlni şi aceea nu va fi Marea Neagră, ci Marea Neliniştii din sufletul ei. 
  
    Necunoscând sentimentul de iubire, nu a cunoscut nici efectele devastatoare ale acesteia. În mintea unei femei ca Ana, aflată pentru prima dată în îmbrăţişarea acestui fenomen, se dădea o luptă pe viaţă şi pe moarte. Să se lase condusă de sentimentele copleşitoare ale dragostei sau de raţiune? 
  
    Care este calea cea mai corectă? Cum să procedeze să nu regrete toată viaţa că a luat hotărârea cea mai nepotrivită? Nu-i venea să părăsească malul mării. Cel puţin aici era martora a două furtuni la fel de puternice. Una pe marea furioasă ce dorea să cucerească uscatul, alta în sufletul său. 
  
    Ce să facă? Să lase iubirea să-i inunde sufletul? Să prindă în mâini speranţa, trăind fără nici o condiţionare bucuria întâlnirii celui ce a produs scânteia care i-a generat explozia de sentimente contradictorii? Nu ştia ce să facă. Va fi sau nu va fi fericită cu Emilian? Se va regăsi în această furtunoasă poveste de dragoste? Va fi trădată şi dezamăgită ca acum zece ani de către Costache? Va vedea ea ce va urma în zilele următoare. Două zile cât mai stătea Emilian la mare, erau definitorii la ce va face pe viitor cu relaţia lor abia mijită, precum mustaţa unui fecior aflat în pubertate. 
  
Aşa cum se întâmplă cel mai des în majoritatea relaţiilor, astăzi ni se pare că ne iubim, iar mâine nu ne mai cunoaştem unul pe celălalt sau mai rău, ne urâm. Ea într-o relaţie cu un bărbat nu dorea să devină doar două fiinţe aflate în derivă, care îşi caută sprijinul unul pe altul, aşteptând să treacă timpul. Ana nu dorea aşa ceva. Mai bine va trăi cum a trăit în toţi aceşti ultimi zece ani, fără complicaţii, doar cu grija persoanei sale, nu şi a altuia. Poate că era un gest egoist şi comod, dar era mai sigur că nu va suferi pentru cineva care nu merită. 
  
Părăsi plaja umedă şi se îndreptă spre hotel. Revenind în grădină, observă că era pregătită de către salariaţii restaurantului, pentru o nouă seară muzicală. Aruncă ochii, curioasă să vadă dacă exista vreo masă aranjată mai special, dar nu observă nimic. Un pic dezamăgită intră în holul hotelului şi apoi alături de altă familie, în cabina liftului. 
  
Cristina se trezise şi îşi făcea plictisită de lucru, dându-şi cu ojă pe unghii. O aştepta pe Ana să o întrebe de programul serii, despre care nu ştia mare lucru. Nu discutase nimic cu George, decât că le aşteaptă în grădină la opt seara. Nu ştia dacă să mai meargă şi la autoservire să servească cina cu meniul intrat în costul biletului. 
  
    - Mai mergem la autoservire în seara asta? întrebă Cristina, când Ana intră în cameră. 
  
- Vrei neapărat să nu mai încapi pe uşă, când va fi ziua părăsirii hotelului? 
  
- Ha, ha, parcă acum arăt mai bine. 
  
- Ei, încă mai este loc de depus câte ceva, dar nu pe şolduri şi fese, care şi aşa sunt cam mărişoare pentru vârsta ta. 
  
- Mda, sunt cam purcică. Ce să-i faci dacă îmi place să mănânc? 
  
- Să înveţi să te reţii de la mâncare şi mai ales de la dulciuri, după care văd că te cam dai în vânt mai ceva ca un copil. 
  
    - Aşa-i, îmi plac dulciurile. De mică mi-au plăcut. 
  
    - De aceea eşti ca o purcică cum singură te califici. 
  
    - Lasă asta acum, ia spune cum ne îmbrăcăm în seara asta? 
  
    - Cum să te îmbraci? Cum îţi place, ţinând cont şi de faptul că nu mai este aşa de cald ca aseară. Nu vrei să dansezi, mai ales că au mai rămas doar două seri pe care le poţi petrece în compania lui George? 
  
    - Ba da, neapărat că s-ar putea să nu-l mai văd niciodată. 
  
- Care este situaţia dintre voi? O întrebă dintr-odată Ana, aşa, ca fapt divers. 
  
- Care să fie? Una normală între doi oameni care se plac... 
  
- Nu-ţi pare rău că vă despărţiţi şi este posibil să nu vă mai vedeţi? Tu la Orşova, el la Bacău... 
  
- Şi ce ai vrea să fac? Să-l iau cu mine la Orşova sau să plec după el la Bacău? 
  
- Când este vorba de o apropiere sentimentală, mi s-ar părea normal. 
  
- Ana, tu nu eşti o fată „bătrână” la douăzeci şi nouă de ani. De ce gândeşti ca o fată bătrână? Lumea s-a schimbat după revoluţie, a evoluat, nu mai gândeşte ca pe timpurile bunicelor noastre. Ce treabă are o relaţie dintre o femeie şi un bărbat care se plac, cu căsnicia? Dacă ne-am mărita cu toţi bărbaţii care ne plac, am deschide un adevărat harem. 
  
- Scuze, poate sunt depăşită de evenimente, eu altă gândire am despre acest gen de relaţii. Nu aş putea să... 
  
- Ce? Să te culci cu un bărbat pe care n-ai să-l mai vezi niciodată? Ha, ha, ha, să fii sănătoasă câte femei gândesc ca mine în ziua de astăzi. Este mai practic. 
  
- Posibil. Înseamnă că pe mine m-au depăşit evenimentele. Am rămas cu concepţia bunicii, ori iubeşti pe cineva şi rămâi cu cel pe care îl iubeşti, ori rămâi singură toată viaţa. 
  
- Ana, nimeni nu fuge din calea dragostei. Timpul nu te lasă să părăseşti această lume fără să verşi o lacrimă din dragoste..., dar viaţa trebuie să o trăieşti aşa cum este, nu numai cum ţi-ai făurit-o tu în concepţia ta egoistă. 
  
- De ce crezi că aş putea fi egoistă? Doar că vreau să iubesc un singur bărbat? 
  
- Acel bărbat mai întâi trebuie descoperit. El trebuie să existe, cum se spune parafrazând textul din cărţile de rugăciuni, după chipul şi asemănarea imaginaţiei tale. Dar dacă nu-l găseşti din prima căutare? Poţi să te înşeli în privinţa lui, aşa cum şi el se poate înşela în privinţa ta. Atunci ce faci? Te călugăreşti? Te spânzuri? 
  
- Crezi că a merge la o mănăstire este singura posibilitate de a scăpa de tentaţii? 
  
- Ana, sufletul unui om, este asemenea unui fruct, îi trebuie un timp să se coacă, să se formeze şi să ofere acea aromă şi savoare unică, atunci când guşti din el. Dar şi fructele sunt de mai multe tipuri, ca şi sufletele oamenilor, unele se coc mai repede şi-ţi pot oferi dragostea lor, o dragoste curată şi unică cum ţi-o doreşti tu, altele mai greu, sau niciodată, asta depinzând mai ales de strălucirea soarelui care le încălzeşte şi le grăbeşte coacerea. Tu poate vei întâlni un fruct care ţi se pare că este copt şi deosebit de aromat, însă el poate fi doar pe afară aspectuos, iar în interior să fie plin de amărăciune. 
  
- Poate că ai dreptate, însă mie îmi este foarte greu să accept o relaţie dintre un bărbat şi o femeie, fără să existe sentimentul iubirii care să-i unească. 
  
- Mulţi dintre noi am iubit, iubim, sau vom iubi. Nimeni nu scapă de acest fenomen. Nimeni nu fuge din calea dragostei. Numai că nu toţi cei care o caută o şi găsesc, mai ales din prima încercare. Parcă timpul este făcut să nu te lase să exişti în această lume fără să verşi lacrimi din iubire, dar puţini sunt cei care ştiu să le aprecieze adevărata lor valoare. Nici eu nu am scăpat de a plânge după cineva, dar îţi spun un lucru, mi-am jurat că nu voi mai plânge din dragoste pentru un bărbat sau după un bărbat. Aşa că acum nu fac altceva decât să iau de la viaţă tot ce poate fi mai frumos şi mai plăcut pentru mine. 
  
- Am înţeles acum atitudinea ta. Ce să fac dacă eu nu pot fi aşa? Vreau să iubesc cu pasiune numai o dată şi un singur bărbat, care să fie unicul om în jurul căruia să gravitez precum luna în jurul soarelui. 
  
- Eşti o idealistă incurabilă. Succes să-l descoperi pe acest bărbat unic. 
  
- Poate că l-am găsit şi încă nu ştiu, mai spuse ea ca pentru sine, dar a fost auzită şi de Cristina care doar ridică din sprâncene a neîncredere. 
  
    - Sper să găsesc portiţa deschisă către bărbatul al cărui suflet să vibreze pe aceleaşi unde cu ale mele, continuă Ana. Ai şi tu dreptate. Dacă nu încerci, nu ai cum să ştii dacă există acel suflet pereche pe care îl cauţi, în timp ce alergi în căutarea fericirii. Sper să-l găsesc acum şi aici, altfel cine ştie dacă îl voi mai căuta vreodată. Acum am curajul să o fac. Mâine nu mai ştiu dacă îl voi mai avea. 
  
- Succes, Ana şi mult noroc în găsirea fericirii ideale, dar eu mă îndoiesc că există aşa ceva undeva în afara poeziilor celor din branşa lui George sau Emilian. 
  
Referinţă Bibliografică:
ANA, FIICA MUNȚILOR / Stan Virgil : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2893, Anul VIII, 02 decembrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!