CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Carti >  





ADRIANA
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
     
  
    Capitolul 20 
  
    După plecarea lui Radu la spital, Adriana n-a mai putut adormi. O năpădiseră gândurile şi unele dintre ele nu erau atât de plăcute, pe cât şi le-ar fi dorit a fi. Încă nu a avut ocazia să-i cunoască părinţii lui Radu care trăiau undeva pe malul Dunării, ceva mai departe de Constanţa. Distanţa nu ar fi fost o problemă care s-o determine de a nu-l însoţi, dacă el şi-ar fi dorit s-o invite ca împreună să-i viziteze. Nici ea nu a insistat s-o facă. Poate că Radu nu a considerat oportună această vizită. Analizând acum situaţia, nu înţelegea de ce s-a întâmplat aşa. 
  
    Astă vară, când a invitat-o la restaurantul "Malibu" din Mamaia, în salonul "Malibu Grand Ballroom", o încăpere elegantă, stilată, unde descopereai încă de la intrare o atmosferă caldă şi prietenească, a fost foarte mişcată mai ales când i-a fost dăruit frumosul inel de logodnă cu diamant, însoţit de cererea în căsătorie. A acceptat, fără să se mai gândească, cu toate că nu se aştepta ca această cerere să vină atât de repede, chiar dacă de ceva timp deveniseră iubiţi şi uneori îşi petreceau nopţile împreună, fie la ea, fie la el în garsonieră. Chiar dacă pentru început i se păruse puţin retro gestul său, ştiind că tinerii de astăzi preferă de obicei să-şi experimenteze mai întâi o convieţuire fără prea multe precepte morale sau încorsetate printr-un legământ oficializat, a spus un DA din toată convingerea. 
  
     Cum rămăsese singură, fără de rude apropiate şi fără de prieteni după rămânerea Sabinei în Italia, singura persoană de care se simţea mai legată şi unicul bărbat care îşi petrecea timpul liber împreună cu ea, era Radu, care se bucura de toată încrederea sa. Mai era şi David, colegul ei de afaceri, dar numai în relaţiile de serviciu. 
  
    De felul ei nu era o sălbatică, o persoană însingurată, lipsită de comunicativitate, ci una sociabilă, care putea să-şi facă prieteni foarte repede. 
  
    Avea darul să-şi construiască prietenii, dar aceste prietenii nu se consolidau. Erau prietenii conjuncturale. Niciodată nu a stat să se gândească din ce cauză nu are pe nimeni atât de apropiat, încât să aibă încrederea în a-şi deschide sufletul în faţa lui. 
  
    Radu prin felul său de a fi, o cucerise uşor şi cu el comunica fără nicio reţinere. Putea să-şi manifeste faţă de el atât bucuria, cât şi tristeţea, sau să-i ceară sfatul oricând avea nevoie de aşa ceva. 
  
    Nu ştia dacă aceasta se cheamă cu adevărat dragoste, sau pur şi simplu, o atracţie fizică şi o comunicare spirituală mai deosebită. Poate şi de aceea au ajuns amanţi atât de repede şi fără de niciun protocol special. 
  
    Când a condus-o pe mama sa pe ultimul drum, a simţit nevoia prezenţei cuiva şi de aceea la rugat pe Radu să doarmă în acea noapte la ea. Îi era teamă să rămână singură între pereţii apartamentului. Nu ştia de ce i-ar fi putut fi teamă. În tot ce privea şi întâlnea în calea ei prin casă, amintea prezenţa mamei sale. O simţea cum trăieşte şi respiră prin fiecare obiect. Doar de la ea le va moşteni. Cu pierderea tatălui se obişnuise mai uşor. Trecuse ceva vreme de la plecarea lui şi a existat ca o contrabalansare prezenţa mamei sale, care să estompeze prin ea dispariţia tatălui. De fapt existenţa lui în cadrul familiei a fost mai mult episodică, aşa că şi lipsa lui permanentă a devenit mai uşor de suportat. Era plecat ca într-un voiaj mai lung. 
  
    Chiar dacă în primele nopţi de existenţă a lui Radu în casa Adrianei, nu s-a întâmplat nimic între ei, intimităţile ulterioare au apărut ca ceva firesc, ca ceva care a fost întrerupt şi continuat după o scurtă perioadă de doliu, chiar dacă o făceau pentru prima dată împreună. 
  
    Radu dormea la ea de mai multe zile singur în camera alăturată, însă într-o noapte, l-a invitat pur si simplu la ea în pat, ca pe ceva firesc, să-şi continue discuţiile despre ce-au făcut fiecare peste zi. De la o simplă îmbrăţişare, cum stătea ea sprijinindu-şi capul pe braţul lui, au trecut la sărutări şi de aici totul s-a desfăşurat fără nicio senzaţie de jenă sau de nefiresc, ca un lucru normal, făcut de nenumărate ori. 
  
    Acum stând singură în noapte, nici nu-şi dădea seama cât timp a trecut de la plecarea lui Radu, sau la ce oră a plecat. Pe sub draperiile de la fereastra dormitorului începură să se strecoare raze firave de lumină. Însemna că zorile nu sunt atât de departe. Auzi cum o bufniţă aciuiată de câţiva ani în coşul de pe acoperişul "Casei cu lei", huhuieşte continuu. Îşi aduse imediat aminte cum bunică-sa i-a spus când a fost în copilărie la ţară, precum că atunci când cucuveaua cântă în noapte, anunţă moartea cuiva, ca şi steaua căzătoare. Se cutremură şi îşi simţi cum tălpile încep să i se umezească şi să-i devină reci. 
  
    - Doamne, Dumnezeule, doar nu o fi murit tatăl lui Radu, nu putu ea să nu se ducă cu gândul la această posibilitate, făcând legătura cu zicala ţărănească auzită de la bunică şi huhuitul bufniţei de pe "Casa cu lei". 
  
    Aştepta să se facă ziuă, să-l poată suna pe Radu, dacă nu o va face el, să afle care-i situaţia cu tatăl lui şi de ce a fost chemat de urgenţă la spital. Aprinse veioza de pe măsuţa de lângă pat. Nu mai avea curajul să stea pe întuneric şi nici şansa de a adormi, nu mai exista. Gândurile îi erau prea sumbre. Retrăia din memorie cum s-a întâmplat cu plecarea spre ceruri a părinţilor săi şi cum a rămas singură. Dacă ei i se întâmpla ceva rău (Doamne fereşte - îşi făcu repede semnul crucii), nu avea cui să-i ceară ajutorul şi nici nu ştia cine ar putea moşteni toată agoniseala părinţilor săi. Nu cunoştea pe nimeni din partea lor şi nici de existenţa vreunei rude nu ştia, cu toate că era conştientă de faptul că trebuiau să fie câţiva unchi şi verişori pe undeva, prin Moldova. 
  
    Începu să-şi deruleze în gând timpul de când la revăzut pe Radu, după mai mulţi ani de zile de când el a terminat facultatea şi au început să-şi dea întâlnire prin oraş. Se gândea şi la sentimentul de dragoste ce ar trebui să lege un cuplu care doreşte să-şi creeze un viitor. Era convinsă că el o iubeşte sincer. Dar îşi punea întrebarea, ea de fapt îl iubeşte cu adevărat pe Radu? Ce simţea pentru el se cheamă dragoste, sau nevoia de a avea pe cineva lângă tine atunci când eşti singur? Multe persoane aflate în situaţia ei, sau pensionarii rămaşi singuri după decesul partenerului, îşi iau câte un animal sau o pasăre, să le ţină de urât. Ea îl avea pe Radu. Putea să meargă mai departe alături de el? Îi simţea căldura sufletească şi sinceritatea că o iubeşte cu adevărat, în pofida faptului că erau iubiţi. Dar ea, unde se situează în trăirea acestui sentiment? 
  
    Se întreba în noapte, de ce a rămas cu gândul la acel bărbat pe care l-a cunoscut într-o excursie, cineva care nu a contribuit cu nimic la mijirea, apoi la consolidarea iubirii, ci a apărut instantaneu în viaţa sa până atunci liniştită, poate prea lineară, ca un meteorit, ca o stea căzătoare. A apărut pe cerul ei sufletesc şi a străfulgerat-o, magnetizând-o. 
  
    Ar fi fost firesc să dispară după aceea, aşa cum a şi apărut. Dar nu! El a devenit ca un satelit ce se învârte continuu în jurul planetei ei sentimentale, atrasă de forţa magnetică a acesteia, primită prin apariţia lui instantanee, tulburându-i existenţa fără de griji de până acum. 
  
    Ce o atrage spre el? Tumultul trăirilor fantastice, al senzaţiilor de ireal, din timpul celor câteva minute de intimitate, a fost numai rodul priceperii lui în arta amorului, sau deschiderea ei totală, ca o chemare ancestrală a sângelui căruia nu i-a descoperit încă rădăcinile şi valenţele? 
  
    Se poate trage atunci concluzia, dacă trebuie, sau nu trebuie, să poarte cu Radu o discuţie serioasă. 
  
    Ar trebui să-şi lămurească definitiv fiecare, starea sufletească faţă de celălalt, acum cât încă mai este timp şi nu le este complicată existenţa comună. Nu este prima dată când se gândeşte la acest lucru şi vinovat de incertitudinea viitorului lor comun, nu este desigur Radu. Se pot despărţi pur şi simplu fără nicio ranchiună, rămânând la fel de buni prieteni cum şi-ar dori ea să rămână, chiar dacă nu mai vor fi şi iubiţi. 
  
    Adriana privea cum pe tavanul dormitorului jucau anumite umbre. Ceva însemna că este deschis în casă, dacă putea pătrunde aerul rece al dimineţii, mişcând perdelele, a căror unduire, se reflecta pe tavan de la lumina lămpii de noapte. Aşa şi în sufletul său se mişcau umbre, care unor stări sufleteşti le aducea mai multă opacitate, iar altora mai multă speranţă de bine. Dar acest bine ar trebui să apară de undeva, sau de la cineva. Nu venea el singur şi nechemat, aşa ca din senin. Ce-l sau, cine îl putea genera pe acest bine? 
  
    Şi frământările ei interioare continuau, fără a găsi vreun răspuns concret. Îşi punea întrebarea dacă ar exista posibilitatea de a se reîntâlni cu Giacomo, iar el să-şi dorească acest lucru la fel de mult cum şi-l dorea ea? Spera ca pentru el să nu fi fost doar o simplă aventură de ocazie, cu o turistă sau cu o imigrantă, cum sunt cu miile prin Torino, dornice de a se lăsa cucerite şi iubite de un asemenea personaj renumit cum era el? Ce, parcă numai de imigrante putea avea el parte? Câte femei nu şi le putea aduce destul de uşor în patul său, aşa cum de fapt a ajuns şi ea. 
  
     - Dar dacă este căsătorit şi o avea şi copii? Continua ea să se frământe în noapte. La această variantă se mai gândise şi când era în Torino, dar nu purtase discuţia cu el mai departe, neavând siguranţa că va fi sincer, ţinând cont de conjunctura în care s-au cunoscut şi iubit. 
  
    Totul a fost ca într-un vis, dar acel vis nu vrea să-i mai redea liniştea sufletească de care ar avea acum nevoie, când este la ea acasă, departe de orice altă tentaţie de a-i mai cădea din nou în braţe. 
  
    - Doamne, Iartă-Mă! Cât sunt de păcătoasă! La ce mă gândesc acum, când poate Radu se confruntă cu situaţii tragice din viaţa familiei sale, îşi încheie ea gândurile dându-se jos din pat şi închinându-se de zor. 
  
    Adriana nu mai avea răbdare să aştepte telefonul lui Radu, aşa că riscă să se supere şi-l sună. Dorea să-şi potolească neliniştea ce i se strecurase în suflet. Nu putea să nu-şi amintească insistenţa cucuvelei de a cânta spre zorii zilei. O domina un presentiment că se putea întâmpla ceva rău tatălui lui Radu. Când îl auzi în difuzorul telefonului, vocea i se sugrumă de emoţie. 
  
    - Alo, Radu, ce faci? Care este situaţia, totul este bine? reuşi ea cu greu să îngâne întrebarea ce-i persista în minte ca unui ipohondru. 
  
    - Atât cât poate să-i fie de bine cuiva pe un pat de spital în cazul acesta. 
  
    - Totuşi ce s-a întâmplat de te-a căutat azi noapte asistenta? 
  
    - Ce să se întâmple? S-a panicat şi ea. Tata a reuşit să facă un nou stop respiratoriu. Cine ştie ce se poate întâmpla în mintea unui om şi ce-i poate declanşa asemenea tulburări, încât inima să nu mai facă faţă acestor presiuni ale sângelui? 
  
    - Şi acum care-i situaţia? 
  
    - Au reuşit să-l repună în circulaţie dacă pot să mă exprim printr-un eufemism. S-a alertat întreaga secţie. Până şi profesorul Davidescu a renunţat la somnul de dimineaţă şi a venit să-l vadă. 
  
    - Acest lucru este de bine. Tu ce faci acum, vii să mâncăm? 
  
    - Nu, îmi pare rău, am să plec de aici direct la serviciu. Am probleme urgente de rezolvat. Colegul meu nu este în oraş. Voi servi pe undeva ceva mai târziu, sau cumpăr de la vreo alimentară. M-am servit deocamdată cu un cappuccino de la automatul de pe holul secţiei. 
  
    - Bine, atunci. Sper să mă ţii la curent cu veşti mai bune despre starea sănătăţii tatălui tău. 
  
    - Mulţumesc, desigur. Să sperăm că vor fi de acum numai veşti bune. Tu ce faci astăzi? Ai vreun program? 
  
    - Îl aştept pe David ca să mergem la cel cu hotelul, aşa cum am discutat ieri. 
  
    - Aha, uitasem de asta. 
  
    - Desigur, cu atâtea probleme câte ai pe cap... 
  
    - Poate că voi scăpa până la urmă de ele. Nu spune românul că speranţa moare ultima? 
  
    - Da, aşa este. Bine atunci te îmbrăţişez cu drag şi te aştept. 
  
    - Mă bucur, mai ales că nu am mai avut timp să servim după cina de azi noapte şi cafeaua de dimineaţă, mai avu el puterea să glumească făcând aluzie la încă o repriză de amor. 
  
    - Va fi timp pentru toate. Să avem speranţa că bunul Dumnezeu îşi va întoarce faţa şi înspre noi doi. 
  
    - Aşa să facă şi dacă se poate cât mai degrabă, continuă Radu cu un ton neîncrezător în viitorul ce-i aşteptau. Parcă nici el nu mai avea suficientă încredere că totul va merge aşa cum şi-ar fi dorit. Simţea cum întreaga lui viaţă este învăluită într-o atmosferă malefică. Că ceva rău i se poate întâmpla şi aceasta nu numai din partea tatălui său. Era ca o atenţionare, ca el să fie pregătit, de a primi orice lovitură să-i poată face faţă. Nu-şi dădea seama din ce parte ar putea să apară, dar ceva nefast i se va întâmpla. Spera ca această părere să fie una falsă şi presimţirile să nu i se adeverească. Poate starea de nesiguranţă a sănătăţii tatălui i-a indus aceste gânduri negre de care dorea să scape cât mai repede prin însănătoşirea şi recuperarea lui deplină. 
  
    Radu părăsi spitalul tocmai când se făceau schimburile de tură. Nu se dezlipise de la sosirea în spital de uşa rezervei, unde tatăl îi era intubat şi conectat la tot felul de aparate de control al ritmului cardiac şi al funcţionării organismului. Înainte de plecarea spre birou, asistenta care intrase în tură, la asigurat că-l va anuţa imediat în cazul că va apare ceva în neregulă cu starea tatălui, dar tot ea îi garantă că deocamdată situaţia este stabilă şi toţi specialiştii secţiei sunt prezenţi la serviciu, deci să stea fără de grijă, că ceva rău nu s-ar mai putea întâmpla în următoarele ore. 
  
    Adriana după ce termină cu toaleta de dimineaţă, intră în bucătărie să-şi pregătească cafeaua şi micul dejun. Luase telefonul cu ea, ca în cazul că va suna David, să-i poată răspunde imediat. Nu ştia la ce oră o va face, dar spera să fie după ora nouă. Până atunci avea timp suficient să-şi rezolve toate problemele casnice. Mai erau şi nişte lucruri de îmbrăcăminte spălate cu o zi în urmă de călcat, deci avea cu ce să-şi încarce dimineaţa. 
  
    Timpul se scurgea încet, dar el îşi vedea invariabil de drumul lui irepetabil. Nimic din ce ţi se putea întâmpla la un moment dat, nu-şi mai putea regăsi corespondentul peste vreme. Cum fereastra bucătăriei dădea spre răsărit, Adriana o deschise larg să intre briza mării şi aerul tomnatic şi răcoros al dimineţii abia trezite la viaţă. În faţa casei unde locuia erau nişte tei viguroşi, toaletaţi de către administraţia primăriei prin reprezentanţii de la serviciul "Spaţii verzi", să nu le intre crengile prin ferestrele locatarilor. Când înfloreau, era o plăcere, cu mirosul lor specific inundând încăperile prin geamurile larg deschise. Acum la ora dimineţii, doar păsărelele somnoroase îşi începeau ciripitul lor nesigur. Mai târziu, când va răsări soarele, stolul de vrăbii aciuate printre crengile teilor vor începe un adevărat concert. Exista o ceartă continuă între ele, de nedescris. Ce-or fi avut mereu de împărţit, nimeni nu putea şti, atât de zgomotoase erau. Îşi aveau cuiburile pe sub streşinile vechilor blocuri sau a caselor din zonă, dar toată ziua stăteau printre crengile teilor după ce veneau de la masă, pe unde găseau ceva firimituri sau gâze. 
  
    Adriana se gândea că dacă va fi liberă după amiază, va coborî să se plimbe pe faleza cazinoului. Dorea să revadă zbuciumul mării printre pietroaiele de la mal. Nu o mai văzuse de când a plecat în Italia şi-i era dor de ea. Cu toate că îi simţea mirosul şi o ştia alături de ea, dorea să-i cuprindă din priviri întreaga-i nemărginire. O despărţeau doar câţiva zeci de metri de portul Tomis şi nici o sută de metri de faleza Cazinoului. 
  
    Se auzi sunând telefonul care o trezi din visare. Era cu gândul plecat spre malul mării. 
  
    - Cam devreme mă sună David. Sper să nu fi programat întâlnirea cu acel client aşa de dimineaţă, se gândea ea cam deranjată de acest zgomot matinal al aparatului, ridicându-l să-l deschidă. 
  
    - Alo, da David, o luă ea înainte, convinsă că el este. 
  
    - Ciao amore. Che David? Sono Giacomo, il tuo amante. Come stai? (Salut iubire. Care David? Eu sunt Giacomo, iubitul tău. Ce mai faci?) 
  
    - Giaco! Giacomo, cum de ai sunat? întrebă ia surprinsă de vocea italianului care o lăsă fără de cuvinte, făcând-o să tremure din toate încheieturile, din cauza emoţiei. 
  
    - Foarte simplu. Mi s-a făcut dor de tine şi am sunat să văd ce-mi mai face frumoasa şi suava mea iubită din Constanţa. 
  
    - Nu mă aşteptam la telefonul tău. Ai reuşit să mă surprinzi cu acest apel matinal. 
  
    - Sper ca surprinderea să fie plăcută, eu aşa mi-am dorit să fie. 
  
    - Desigur că este plăcută. 
  
    - Cine-i David? Iubitul tău din România? 
  
    - Oo, nu, răule. Este colegul meu de serviciu care trebuie să vină să mergem la o lucrare. 
  
    - Aha, mai liniştit. Doar ştii că amanţii italieni sunt geloşi. 
  
    - Amanţi Giacomo? Speram să fii mai fin în exprimări, să-ţi alegi mai cu grijă cuvintele când vorbeşti cu o doamnă de care spuneai că te-ai îndrăgostit atât de mult încât nu poţi trăi fără de ea. 
  
    - Scuză-mă, dar cuvintele în limba franceză pot avea mai multe interpretări. Eu l-am folosit cuvântul cu sensul de iubită. 
  
    - Sincer să-ţi spun, nu prea a sunat aşa. 
  
    - Îmi cer scuze dacă tu ai perceput altfel mesajul meu faţă de nuanţa pe care eu i-am dat-o. Chiar îmi doream să sune cât mai poetic, cât mai plăcut pentru tine. 
  
    - Ce pot să fac dacă eu aşa l-am înţeles? Sunt vinovată cu ceva? 
  
    - Nu, nu, nu tu eşti vinovată, poate că eu sunt acela. Poate că nu cunosc la fel de bine limba franceză ca şi tine. 
  
    - Dragul meu Giacomo, tu îţi consumi câţiva euro pe telefon ca să te scuzi că nu te-ai exprimat corect în franceză, sau ai dorit de banii aceştia totuşi să-mi spui cu totul altceva? Bănuiesc că nu pentru asta mai sunat aşa de dimineaţă. 
  
    - Of, iubito, voi românii sunteţi foarte dificili, foarte suspicioşi. 
  
    - Vrei să mă faci să înţeleg Giaco, că ai cunoscut mai multe românce prin Torino şi eu nu sunt o excepţie în colecţia ta de "amante"? 
  
    - De ce trebuie să fii atât de caustică? Poziţia ta faţă de mine, seamănă perfect cu a unei italience geloasă, în postura de soţie. 
  
    - Şi româncele sunt tot de gintă latină. Doar cu sprijinul legiunilor voastre romane, care acum aproape două mii de ani ne-a cucerit Dacia noastră strămoşească, a luat naştere acest amestec de latinitate. Din relaţiile sexuale dintre bărbaţii voştri şi femeile noastre au apărut progeniturile ce au dat naştere naţiei române. 
  
    - Da, de aceea învaţă româncele atât de repede şi uşor limba italiană. Pentru că o au în sânge? Ha, ha, ha. 
  
    - Vezi ce bărbat inteligent poţi să fii şi fără să râzi? Dacă te-ai apleca la fel de mult şi asupra istoriei comune a ţărilor noastre, ca şi asupra şevaletului, ai putea afla că de fapt când ai făcut dragoste cu mine pe malul lacului Viverone, s-ar putea să fi făcut cu una dintre rudele tale îndepărtate. 
  
    - Mă bucură tonusul tău plin de bună dispoziţie dacă ai chef de glume. Eu te-am căutat la telefon nu pentru scurta lecţie de istorie antică, ci pentru că-mi era dor de tine şi că doream să-ţi spun că te iubesc cu adevărat. 
  
    - Şi eu mă bucur Giacomo că m-ai sunat. Dar sarcasmul şi divagaţia mea, este făcută cu scopul de a-mi ascunde emoţiile ce m-au cuprins la primirea telefonului. Credeam că m-ai uitat imediat după ce am ieşit pe poarta căsuţei tale de vacanţă de la Viverone. 
  
    - Cum aşa iubire? Eu chiar sunt îndrăgostit de tine. 
  
    - Voi italienii vă îndrăgostiţi la fiecare colţ de stradă, dacă întâlniţi o femeie care să vă atragă atenţia. Nu vreau să spun frumoasă, pentru că ai crede că sunt infatuată şi mă cred şi eu o femeie frumoasă. 
  
    - Şi cu ce ai greşi, dacă ar fi aşa? 
  
    - Cu bunul simţ. 
  
    - Mda. Voi românii mai sunteţi şi orgolioşi. 
  
    - Atât ne-a mai rămas. Dor demnitatea, nicidecum trufia, cum ai putea crede. 
  
    - Să lăsăm aceste dezbateri de etică, pentru atunci când ne vom reîntâlni şi nu vom avea alte teme de discutat. Acum avem cu totul altceva de vorbit. 
  
    - Şi anume ce, Giacomo? 
  
    - De exemplu că te iubesc. 
  
    - Şi mai ce? 
  
    - Că aş vrea să te revăd. 
  
    - Da? Mă bucur, dar unde? 
  
    - În Torino ar fi cel mai bine. 
  
    - Pentru tine, dar pe mine m-ai întrebat dacă ar fi mai bine? 
  
    - Nu, dar o pot face. 
  
    - Întreabă-mă Giacomo atunci? 
  
    - Adriana, de ce eşti dificilă? Giacomo te iubeşte cu adevărat. 
  
    - Cât de mult mă iubeşti omule? 
  
    - Atât cât poate iubi un bărbat o femeie. 
  
    - Te-ai sacrifica pentru acea femeie? 
  
    - În ce sens? 
  
    - Nu ştiu, nu m-am gândit la cât de departe ar putea ajunge sacrificiul tău. 
  
    - În toate trebuie să existe o limită a rezonabilului. 
  
    - Adică? Fă-mă să înţeleg, la ce s-ar putea referi rezonabilul tău pentru o româncă? 
  
    - Nu pentru o oarecare româncă, ci pentru acea femeie de care eu sunt îndrăgostit. Nu contează naţionalitatea ei. Poate fi şi arabă, africană, chinezoaică, sau aborigenă din Noua Zeelandă sau Australia. Nu contează naţia, ci ea, femeia respectivă. 
  
    - Aha, m-ai liniştit. Giacomo, te rog să-mi scuzi sarcasmul, dar nu-mi vine să cred că m-ai sunat atât de repede ca să mă cauţi. Chiar să fi însemnat eu ceva petru tine? 
  
    - Poţi fi sigură că însemni enorm de mult şi te-aşi dori din nou lângă mine. 
  
    - Din nou te întreb. Unde? Acolo, sau aici? 
  
    - Din punctul meu de vedere, aici unde am mai multe şanse să-ţi pot oferi o viaţă frumoasă, una de regină. 
  
    - Chiar? 
  
    - De ce nu? Câştig suficient de mulţi euro ca să-mi permit de a întreţine o femeie. 
  
    - O femeie soţie, sau o femeie amantă? 
  
    - Iar devii maliţioasă. Poftim, o soţie şi câţiva copii. Eşti mulţumită acum? 
  
    - Mda. Sună ceva mai bine. Dar nu mai ai cumva vreo soţie şi nişte copii şi prin Torino? îi veni ei mingea la fileu şi aruncă în eter imediat întrebarea care o tot frământa de când l-a cunoscut. 
  
    - Ce-ţi veni iubito? 
  
    - Nu ar fi nimic deosebit la vârsta ta să fii căsătorit şi să ai şi câţiva copii. Ce găseşti ceva extraordinar în asta? 
  
    - Nimic, numai că nu sunt. Chiar, oficial nu am fost căsătorit niciodată. 
  
    - Aha, să înţeleg că atunci când ai fost neoficial nu se mai ia în calcul. 
  
    - Ce mă fac eu cu tine? Mammamia. Aşa sunt toate româncele? 
  
    - Cum, eu sunt unica pe care ai cunoscut-o? 
  
    - Nu neapărat, dar eşti cea mai dificilă. 
  
    - Deci să înţeleg că totuşi îţi plac româncele dacă îţi mai doreşti încă una. 
  
    - Încă una! Mă înebuneşti de cap. Ce înseamnă din punctul tău de vedere, încă una? 
  
    - Adică pe lângă cele pe care le-ai mai avut, mă doreşti şi pe mine. Corect spus ar fi: m-ai avut şi pe mine. 
  
    - Le-am cunoscut, nu le-am avut. Unele mi-au cumpărat tablourile, sau mi-au fost model dacă erau frumoase, altele au fost angajate în familie. 
  
    - Giaco, scuză-mă că te necăjesc şi te ţin atât de mult la telefon pe internaţional, discutând lucruri neînsemnate, când tu poate doreai altceva. 
  
    - Aici sunt de acord cu tine. Devii mai rezonabilă. 
  
    - Mă bucur. În Torino nu ştiu când aş mai putea ajunge, dar poate vii tu în România. 
  
    - Cu ce ocazie? 
  
    - Nu ştiu! Să mă vezi, sau pentru vreun vernisaj. Avem galerii de artă în Constanţa şi un public iubitor de pictură. Sau poate, eu ştiu, de sărbătorile de iarnă. 
  
    - Da, ai dreptate. Nu am văzut încă România. Am auzit că este frumoasă. 
  
    - Da, este frumoasă şi la munte şi la mare. Ai avea ce să vezi la noi, ca şi la voi desigur. De ce crezi că şi-a dorit atât de mult Traian al vostru să cucerească Dacia noastră? 
  
    - Iar mă trimiţi în istorie? 
  
    - Ha, ha, ha. Eu credeam că şi iubirea noastră din căsuţa ta de pe malul lacului Viverone este deja istorie, dar văd că o româncă de pe malul Mării Negre ţi-a trezit atât interes, încât ai căutat-o destul de repede la telefon. 
  
    - Da, ai lăsat urme adânci. Parcă ţi-ai înfipt unghiile în sufletul meu şi l-ai rănit spunându-mi că unguentul care să-l vindece nu-l pot găsi decât pe malul mării voastre. 
  
    - Da şi la noi este frumos, continuă ea, ocolind remarca lui referitoare la zgâriatul sufletului său, chiar dacă nu este ca în Torino. Şi totuşi poetul Ovidius, încă îşi mai scrie versurile sale nemuritoare, la mai puţin de o sută de metri de casa mea şi de malul mării. 
  
    - Bravo! Uite că acest lucru nu-l mai ştiam. Mă bucur. 
  
    - Giaco! Multe nu ştii tu despre noi şi poate că te-ai putea bucura de mai multe informaţii, dacă ai trata cu seriozitate relaţia noastră. 
  
    - Crezi că nu o fac? Dar... uite că şi eu pot să mă întreb ca şi tine: dacă ai şi tu la rândul tău un iubit la tine în oraş? 
  
    - Ce te-ar face să crezi acest lucru? Ce-ai crede despre mine dacă mă culc cu tine acolo şi cu altul aici? 
  
    - Ce să cred? Nu-i nimic ieşit din comun. Acum se percep altfel relaţiile dintre un bărbat şi o femeie, cât timp nu sunt căsătoriţi oficial. 
  
    - Da, ai dreptate. Numai că depinde cu ce vine fiecare într-o relaţie. Nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul. Desigur că pot exista şi nesiguranţe, când crezi că iubeşti pe cineva şi de fapt este o simplă obişnuinţă, de a te simţi mereu în anturajul său, sau în preajma lui. 
  
    - Vezi că înţelegi? 
  
    - Giaco, îţi mulţumesc de telefon. După cum ai văzut, aşteptam să mă sune colegul meu David, să mergem să vedem o lucrare de designer interior la un hotel, aşa că îţi mulţumesc de plăcuta surpriză şi te aştept să mă suni şi altădată. 
  
    - Cu mare plăcere, amore. Şi nu uita că sunt îndrăgostit de tine. 
  
    - Chiar? 
  
    - Chiar. 
  
    - Mulţumesc Giaco. Şi eu sunt îndrăgostită de tine şi mereu mă visez în braţele tale în casa de la Viverone. 
  
    - Da? Mă bucur că am putut să-ţi las ceva plăcut la care să te poţi gândi. 
  
    - O fac mereu şi cu mare drag. 
  
    - A rividerci, amore şi te aştept în Torino din nou. 
  
    - Unde, în atelierul de lângă Piazza San Carlo? 
  
    - Eşti răutăcioasă. Am şi eu casă ca tot italianul. 
  
    - Au şi românii casă Giacomo, nu numai italienii. 
  
    - Desigur că au. La revedere din nou. Ti amo. 
  
    - Şi eu, Giaco, la revedere. Se auzi cum se întrerupse legătura la celălalt capăt. Nici nu închise bine telefonul, că sună din nou. De data aceasta era David care o căută disperat, văzând că sună numai ocupat. 
  
    - Alo! Ce se întâmplă Adriana cu telefonul tău, sună numai ocupat. 
  
    - Pentru că era ocupat. Vorbeam cu prietena mea Sabina, din Torino. 
  
    - Trebuie să vin să te iau să plecăm la Mamaia. 
  
    - Bine vino. Te aştept. 
  
Referinţă Bibliografică:
ADRIANA / Stan Virgil : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2875, Anul VIII, 14 noiembrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!