CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Carti >  





ADRIANA - roman
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Capitolul 5 
  
    După vizitarea Catedralei Sfântul Ioan Botezătorul, Sabina i-a propus prietenei sale ca în prima zi să facă doar un tur al celor mai importante puncte de atracţie ale oraşului piemontez, ca apoi în următoarele, să se hotărască ce doreşte să vadă şi din interior. Îi va pune la dispoziţie o mulţime de pliante din care să-şi aleagă ce vrea să vadă, deoarece multitudinea obiectivelor turistice importante, puteau să deruteze vizitatorul poposit pentru prima dată în oraş, scăpând astfel din vedere poate exponate mult mai interesante, decât cele văzute în puţinul timp avut la dispoziţie. 
  
    - Ce zici, nu vrei mai întâi să facem un tur al oraşului, să-i vezi frumuseţea din exterior ca apoi să te hotărăşti asupra celor ce ţi-au trezit curiozitatea mai mult, să pătrundem şi în interiorul lor? 
  
    - Desigur. Cred că nu voi reuşi să văd totul în zece zile, ar fi imposibil. Bănuiesc că nici tu nu ai reuşit s-o faci, în cei cinci ani petrecuţi aici. Mai bine spus să vizitezi punctele cele mai importante şi mai interesante pentru un turist, aşa că vom proceda cum spui, îl descoperim mai întâi în ansamblu şi abia apoi "cotrobăim" pas cu pas în interioarele lor, după cât timp voi avea. 
  
    - Atunci, hai să mergem la Mole Antonelliana. El apare ca un obiectiv reprezentativ al oraşului Torino, în toate pliantele de prezentare. Este un simbol al oraşului, cu toate că sunt şi alte monumente la fel de frumoase şi de importante. Apoi vom ieşi din oraş să vezi Bazilica Superga, aşezată pe partea de sus a colinelor de lângă Torino. 
  
    Aceasta biserică a fost construită de către principii Vittorio Amedeo II şi Eugen de Savoia, drept mulțumire pentru o victorie împotriva armatelor franceze şi spaniole ce asediau oraşul. Ea adăposteşte şi mormintele Casei de Savoia. Şi mai este ceva care o face atât de importantă. Noi nu eram născute pe atunci, dar părinţii noştri precis că au auzit, fiind un eveniment nefast care a zguduit întreaga lume a sportului şi nu numai. Lângă această bazilică, prin 1949 un avion ce transporta echipa de fotbal a oraşului Torino - F.C. Toro, (actualul F.C. Torino) s-a prăbușit în apropiere, omorând una dintre cele mai mari echipe de fotbal italiene. S-a izbit la aterizare chiar de zidurile bisericii, fiind ceaţă şi vreme urâtă. 
  
     Şi mai este ceva care o face aşa de deosebită. Partea de sus a dealului unde este ridicată. Ea oferă cea mai bună vedere a oraşului Torino, cu frumuseţea munţilor Alpi în depărtare, ale căror vârfuri sunt mai mereu acoperite cu zăpadă. 
  
    - Aa, deci muntele nu-i chiar atât de departe de voi! Am văzut ceva din avion dar n-am putut aprecia de la acea înălţime, cam ce distanţă ar putea fi până la ei. 
  
    - Faci maximum o oră cu maşina până la prima staţiune turistică. Şi dacă muntele nu te mai satisface pentru recreere, nici Mediterana nu-i chiar aşa de departe, încât în weekend să nu poţi da o fugă, să te răcoreşti cu o baie în mare, când te sufoci de căldură în oraş. 
  
    - Da? Şi până la mare cât faceţi? 
  
    - Maximum o oră şi jumătate, depinde de trafic. De asemeni într-o oră poţi ajunge până în Franţa dacă vrei o excursie mai extravagantă, să te plimbi peste hotare. Acum de când cu Uniunea Europeană nu-ţi mai trebuie nici paşaport, sau viză, ca să te plimbi prin întreaga bătrână Europă. 
  
    - Bravo! Ferice de torinezi. Ei, acum şi noi putem ajunge fără probleme într-o oră la graniţa cu Bulgaria, pentru a merge la Balcic, Varna sau Dobrich. Şi după bazilică unde mai mergem? 
  
    - Ne întoarcem în centrul oraşului, unde sunt multe edificii muzeale, castele, palate regale, sau princiare şi mai ales parcuri pline cu verdeaţă şi tot ce-ţi trebuie pentru recreere. 
  
    - Oraşul m-a impresionat şi m-a cucerit. Cred că nu-ţi pare rău că l-ai ales, să te stabileşti definitiv în el. 
  
    - Nu eu l-am ales, ci el m-a ales pe mine. Dar, în viaţă niciodată nu poţi fi sigur, că ceva este definitiv. Totul este relativ. 
  
    - Ce vrei să spui? 
  
    - Niciodată nu putem să ştim, ce ne va rezerva destinul. Sunt lucruri, pe care nu le putem controla. Undeva în Univers, altcineva, hotărăşte destinul nostru, de când ne naştem. 
  
    - Poate că ai dreptate, confirmă şi Adriana. 
  
    Gândurile sale părăsiră pentru câteva clipe pământul Piemontului, revenind la cel dobrogean unde a văzut pentru prima dată lumina zile. Era o zi de vară, cu un soare dogoritor. Niciun nor nu se anina[ A agăţa, a atârna. (Popular)] de baierile[ Este spus metaforic. Baieră: o şfoară sau curea, de care se leagă ceva şi cu ajutorul căreia obiectul poate fi transportat sau atârnat. ] cerului, în speranţa că va slobozi peste pământul încins, câţiva stropi de răcoare. 
  
     Tatăl său, marinar de cursă lungă pe un pescador, se găsea la pescuit la mii de kilometri depărtare, prin apele Mauritaniei. Acasă nu ajungea decât de două ori pe an când se făcea schimbul de echipaj. Înainte ca ea să iasă la lumină, el doar ce plecase cu avionul de câteva săptămâni, din nou spre îndepărtata Mauritanie, cu regretul în suflet că nu a avut posibilitatea măcar să-şi vadă primul lui copil. 
  
    Adriana a fost o repezită încă de la naştere. Nu a aşteptat nici măcar ca mamă-sa să aibă timp să sune la salvare, că s-a şi grăbit să apară, naşterea fiindu-i asistată doar de o vecină care din fericire a ştiut ce să facă înainte de a sosi echipajul şi a adus-o cu bine pe lume, în propriul lor apartament, de unde au fost preluate amândouă şi duse la spital. 
  
    Frânturi din perioada copilăriei i se derulau în minte cu viteza luminii. Cum era uneori iarna sculată de mama ei, când nici nu se lumina de ziuă, ca s-o ducă la creşă sau la grădiniţă, iar somnul îi era cel mai dulce, pentru ca să aibă şi ea timp să ajungă la serviciu şi cum uneori rămânea singură în cămin doar cu vreo îngrijitoare, dacă nu putea ca mamă-sa să vină la timp s-o ia odată cu ceilalţi copii acasă. Apoi vacanţele, joaca împreună cu ceilalţi puşti de printre blocuri, de-a v-aţi ascunselea, şotronul, sau vara scalda la plaja "Muncitorul". Ce se mai speria săraca mamă-sa când auzea că a fost iar la plajă, de teama valurilor şi a înecului. 
  
    Atunci, la vârsta aceea nu ştia de greutăţile părinţilor, care se întâlneau doar o lună de zile pe an, când îi venea tatăl din voiaj. Îşi amintea cum într-un an au stat mai mult timp împreună deoarece pescadorul pe care naviga tatăl ei a intrat la reparaţii în şantierul din Constanţa, aşa că şi el a fost prezent în familie toată această perioadă. Se ducea doar opt ore pe zi la navă, programul unui muncitor obişnuit, să supravegheze lucrările de reparaţii executate de către şantier. Câtă bucurie a fost atunci în familia lor că sunt toţi trei împreună! 
  
    Copilăria este pentru toţi oamenii o lume aproape perfectă. Cu jocuri şi gânduri inocente, bunătate şi puritate în suflet, cu poveşti magice, o viaţă trăită cu toate stările pe care le are un copil când este fericit. El este absolvit de grijile zilei, de răutăţile lumii, trăieşte o viaţă ce i se pare ideală, pură şi fără să-i pese de ce se întâmplă în jurul său. 
  
    Oare de ce dispare această vrajă puţin câte puţin pe timp ce ne mărim? se întrebă retoric Adriana. 
  
    Odată când era în primele clase, într-un concediu al părinţilor şi în vacanţa ei, au plecat să-şi redescopere rădăcinile. Au dus-o să-şi vadă bunicii paterni, undeva într-un sat situat sub poalele unui codru des, ce se desfăşura pe dealurile ce înconjurau satul bunicilor. 
  
    La poalele codrului erau mai multe stâne. Majoritatea sătenilor se ocupau de creşterea oilor, din moşi strămoşi. În zonă găseai puţin pământ bun de agricultură şi era amplasat mai ales pe partea cealaltă a satului. Spre codru se întindeau pe dealuri numai păşuni mănoase, ce făceau ca ugerul oilor să plesnească de atâta lapte cât se acumula în el. 
  
    I-a plăcut când a fost cu tatăl său pentru prima dată la o stână şi când a văzut cum se mulg oile, cum a băut lapte crud direct din găleata unde a fost strecurat prin sădilă[ Pânză din tifon prin care se strecoară laptele de impurităţi, pentru a se face brânza. 
  
]. Îşi aminteşte cum se numeşte cârpa aceia, auzindu-l pe baci spunându-i unui ajutor: "Ioane, adă amu sădila să străcurăm laptili". S-a jucat cu mieluţii şi cu puiul de măgăruş. Era ceva nou ce încă nu mai văzuse până atunci şi cine ştie când va mai putea să vadă, sau dacă va mai vedea vreodată atâta frumuseţe şi libertate cum a simţit ea în scurta vacanţă de la ţară. A fost ca o lume mirifică despre care nu ştia că poate exista. Ochii avizi de cunoaştere ai unui copil crescut printre betoanele sau piatra rece a blocurilor de la oraş, erau fascinaţi de puritatea naturii vii ce o înconjura. Culegea bucheţele de flori crescute peste tot în mod natural, să le ducă bunicii sale. Sau prindea fluturi, ori bondari pentru insectar. Acolo şi-a adunat primele plante puse la presat pentru ierbar. 
  
    Din păcate a fost prima şi ultima vizită la bunici. Între timp ei au plecat dintre cei vii. Când s-au întâmplat aceste evenimente tatăl său era aflat în voiaj, aşa că nu a mai avut cu cine merge în acele locuri care i-au lăsat cele mai vii şi mai frumoase amintiri din copilăria sa. 
  
    Aşa este în viaţa normală! Totul devine peste timp de domeniul trecutului, dar niciodată nu se va aşterne uitarea peste aceste amintiri. Omul trebuie să nu înceteze să aibă mereu suflet de copil şi să se bucure de fiecare zi, pentru că sigur nu va mai putea întoarce timpul petrecut. Tot ce îmi doresc acum, se gândea Adriana visătoare, este să învăţ a mă juca cu timpul, încât să-l folosesc cât mai plăcut în favoarea mea. 
  
    Îşi reveni din reverie, ca şi când ar fi fost plecată în altă lume, detaşată de tot ce i se întâmpla în acele momente şi totul plecase de la afirmaţia prietenei sale precum că destinul este o necunoscută pentru fiecare. 
  
    - Dacă eu alegeam să-mi încerc norocul în alt oraş, nu-l întâlneam pe Vicenţio şi nu-l mai întâlneam, pe cel ce mi-a fost dedicat să-mi fie mie soţ şi tată pentru copilul meu. 
  
    - Desigur. 
  
    - Vezi! Să-ţi dau un alt exemplu care să susţină teoria mea. Dacă tu nu erai angajata primăriei, nu-l mai întâlneai pe Radu. Cine putea să prevadă, că după câţiva ani, se va lega între voi această iubire, ştiind că în timpul când eram cu toţii împreună, abia dacă vă salutaţi? 
  
    - Aşa-i! Destinul este hotărât de alte forţe pentru fiecare, cum bine spui, de când ne naştem. 
  
    - Mâine, poimâine vei avea şi tu copii şi împlinirea va fi deplină. 
  
    - Cine ştie ce va mai fi! continuă ea cu nesiguranţă în glas. 
  
    - De ce spui aşa? Nu eşti sigură că-l iubeşti? 
  
    - Aa, nu, ba da, îl iubesc desigur, cum să nu... se tot încurca Adriana în răspunsuri fără convingere în ce spunea de fapt. 
  
    Sabina îşi dădu seama din modul ezitant al prietenei sale, că încă nu a fost lovită de acea iubire, care să te sfâşie ca o ghiară înfiptă în străfundurile sufletului tău, să te mistuie ca un cărbune de jar pus peste o rană sângerândă. Iubirea Adrianei era una domoală, mai mult platonică, decât cea care a lovit-o pe ea acum cinci ani, de s-a hotărât atât de repede să-şi părăsească familia şi ţara, pentru un necunoscut, de care nici nu avea habar, că există undeva în Univers. 
  
    La un moment dat Sabina îşi opri Fiatul la marginea unei borduri, pe o stradă străjuită de ambele părţi de şiruri de blocuri, în arhitectura cărora predomina barocul de pe timpul Casei de Savoia, primul rege al Piemontului, care şi-a lăsat amprenta în tot ce s-a construit măreţ: palate, castele, catedrale, sau biserici. Este un oraş mai atipic faţă de restul Italiei. În arhitectură seamănă mai mult cu stilul franţuzesc de pe timpul Casei de Burbon şi de aceea ca şi Bucureştiului nostru, oraşului Torino i se mai spunea şi Micul Paris. Oraşul are de asemeni o atmosferă aristocratică. Acest lucru se observă prin multitudinea de cafenele, restaurante, sau pizzerii elegante, construite în gen sfârşit de secol XIX. 
  
    - Hai să vezi Palatul Madama. O construcţie monumentală din Piazza Castello, a cărei piatră de temelie s-a pus undeva prin Evul Mediu. S-a redeschis acum câţiva ani, la mult timp după o lungă vreme în care s-au executat lucrări de renovare. Acesta a fost casa Reginei și are un amestec de camere decorate atât în stil medieval cât și baroc. Există de asemeni o cameră ocupată numai de canapele roşii, unde turiştii ce vizitează palatul să poată lua o pauză după vizitare, pentru odihnă. De ce roşii? Habar nu am şi nu aş putea să-ţi explic. În ea are şi un candelabru impozant pe mijloc. De-asemenea în una dintre camere s-a amenajat o cafenea, unde poţi consuma un ceai sau o cafea, alături de alte produse specifice acestui gen de local. 
  
    - Aici în Torino, parcă nu există prezentul decât prin populaţia ce trăieşte în el, una cosmopolită şi adunată din toate continentele globului pământesc. 
  
    - Da, ai dreptate. În afară de europeni de toate naţiile, mai sunt africani, asiatici, sau din America de Sud şi cine mai ştie de pe unde or mai fi. 
  
    - Am văzut pe stradă multe filipineze tinere. 
  
    - Da, sunt mai ales în serviciile de personal în casă, ori îngrijesc de copii, mai puţin în serviciile de badante. Cel mai ades sunt angajate ca babysitter. 
  
    După vizitarea palatului, Sabina şi-a invitat prietena la o pizza italiană originală, aşa că a ales s-o ducă la pizzeria Fratelli la Bufala. 
  
    - Aici vei servi o pizza specială, cu o mozzarella unică, specifică acestui local. Uită voit să-i mai completeze informaţia dată prietenei sale, că toate sortimenturile de brânzeturi, sunt obţinute din lapte de bivoliţă, asta crezând că poate nu-i place provenienţa lui, nu gustul produselor obţinute din el. 
  
    - Mulţumesc. 
  
    Imediat la masa lor s-a prezentat o tânără îmbrăcată într-un fel de costum naţional, dar deosebit de cele purtate pe meleagurile noastre. Sabina a făcut comanda consultându-se cu prietena sa, totodată explicându-i ce conţine fiecare sortiment şi cum Adi a lăsat la latitudinea gazdei să aleagă pizza, a înconjurat cu privirea întreaga locaţie. Da, era una elegantă şi de bun gust. Parcă te aflai într-o altă dimensiune a timpului, în alte vremuri, mai ales când le auzea pe cele două tinere femei discutând într-o limbă pe care ea nu o cunoştea. 
  
    - Cum ţi se pare noul meu oraş de reşedinţă după o zi de plimbare prin el? 
  
    - Fascinant! Nu mă refer la ce s-a construit în ultimii douăzeci - treizeci de ani, ci la ce dăinuie mai ales de secole. Un oraş grandios, construcţii durabile peste secole, construite cu bun gust. M-a cuceri definitiv! Acum mă bucur şi mai mult că m-am hotărât să vin în vizită în Torino. 
  
    - Ce, aveai de gând să nu vii? o făcu Sabina pe surprinsa. 
  
    - Ştii cum este, nu doream să deranjez, să-ţi creez poate discuţii în familie. Nu suntem rude, ci doar prietene şi mai ales colege de când am început să mergem la şcoală. 
  
    - Vicenţio s-a bucurat, când a auzit că vei veni. Îmi spunea că aşa pentru câtva timp nu mă mai simt singură şi-mi mai trece şi dorul de casă. 
  
    - Să înţeleg, că încă nu te-ai obişnuit să te simţi italiancă, nici după naşterea fetiţei? 
  
    - O, Doamne! Asta cred că nu se va întâmpla niciodată. De multe ori îmi vine s-o iau pe Maria şi să plec acasă, cu toate că nu aş avea motive. Totul este bine din punct de vedere material, atmosferă de familie, sau condiţii de viaţă şi de muncă. Vicenţio este un soţ minunat de bun şi un tată iubitor. Ne iubeşte pe amândouă şi niciodată nu-mi dă de înţeles că ar regreta faptul că nu sunt una de-a lor. 
  
    - Da, când există iubire, nu contează din ce naţie se trage fiecare. 
  
    - Adi, dacă vrei ca viaţă să aibă o derulare lină, fără de urcuşuri sau coborâşuri bruşte, trebuie să trăiești aşa cum îţi este ţie cel mai bine. Trebuie să întorci spatele grijilor și să ai lângă tine doar speranţa, convingerea în destinul tău şi credinţa că dacă tu singură nu te ajuţi să-i înţelegi pe cei de lângă tine, ca să te poţi înţelege pe tine însuţi, nimeni nu vine să o facă în locul tău. Trebuie să eviţi să suferi inutil. Te autosugestionezi că doar aşa cum destinul ţi-a sorocit parcursul vieţii, este bine pentru tine, mai ales dacă întâlneşti şi pe cineva care îţi acordă toată atenţia şi toată iubirea lui şi te despovărează de grijile viitorului tău. 
  
    - Aşa-i, atunci când te naşti ţi se oferă nişte drepturi de care dacă nu ştii să profiţi, cursul normal al vieţii tale capătă un destin pe care ai fi putut să-l eviţi. Ai dreptul la fericire, să fii o persoană veselă şi mai ales liberă. Dar ştii şi eşti pregătit oare să-ţi gestionezi aşa cum trebuie aceste drepturi? 
  
    - Se zice că te naşti cu o mică bocceluţă, al cărui conţinut tot creşte pe timp ce înaintezi în viaţă. Tot aduni în ea ca o furnică ce se pregăteşte de iernat, lucruri pe care crezi că-ţi sunt necesare şi când devin prea multe, îţi vine greu să te mai desparţi de ele. 
  
    - Vezi! De aceea este bine, când porneşti în călătoria vieţii să iei cât mai puţine bagaje cu tine. Dacă trebuie să renunţi la unele dintre ele să nu-ţi fie greu. Aşa că eu când m-am hotărât să rămân aici, nu a fost o hotărâre făcută la întâmplare, un simplu gest de aventură, fără să mă gândesc şi la consecinţe, la ce trebuie să renunţ, dacă vreau ca viaţa mea să fie una cât mai uşoară cel puţin, dacă nu una fericită. 
  
    - Şi cum îţi este viaţa Sabina, dacă-mi permiţi să te întreb? 
  
    - Cum să-mi fie? Ca vremea! Sunt zile când cerul este senin, soarele străluceşte în fereastra sufletului meu şi mă bucur de toată căldura şi frumuseţea lui, aşa cum sunt şi zile cu cerul acoperit de nori trecători. 
  
    - Şi? Le faci faţă celor înnourate? 
  
    - Cum să nu le fac? Mă autosugestionez că aşa mi-a fost construit destinul. Mă uit în jurul meu şi pun în balanţă ce este bine şi ce este rău. Constat că de fapt răul nu există decât în mine, în interiorul meu. Dacă nu ştiu să mi-l alung, atunci voi suferi. Răul se traduce uneori prin dorinţa imperioasă de a fi lângă părinţi, la noi acasă, acolo unde alergam pe străzi sau pe faleză, jucându-ne ascunsa. Da, uneori mi-e dor de copilărie. 
  
    - Desigur că simţim nevoia de a ne lua cu noi în primul rând ca bagaj copilăria, indiferent unde am pleca în lume. Face parte din noi şi de ea nu ne putem despărţi. Chiar acum câteva clipe m-am gândit la copilăria mea, când vorbeam despre destin. 
  
    - Este mai uşor să te desparţi de cei dragi ţie, de părinţi, de fraţi sau de surori, decât de nişte amintiri sau locuri unde ai copilărit. 
  
    - Asta pentru că eşti conştientă, de faptul că omul cândva tot va părăsi această lume şi într-un fel sau altul, trebuie să te desparţi de el, oricât de drag îţi este, pe când acele locuri unde te-ai născut şi crescut, rămân mereu eterne. Te aşteaptă să revii la ele oriunde vei pleca. 
  
    - Vezi tu, de aceea niciodată nu vei şterge din memorie zilele frumoase care ţi-au adus câteva clipe de fericire. Prima zi de elev, când tremurând de emoţie aşteptai în faţa scolii să intri în clasa unde vei desluşi primele buchii ale abecedarului... 
  
     - Sau fiorul primului sărut. Ha, ha, ha. Doamne câtă emoţie am avut când George, colegul din clasa a VIII - a m-a sărutat timid, prima dată pe gură şi mi-a atins sânul ce abia de se zărea mijind prin bluză, ca o mică mingiuţă. 
  
    - Care George? Eu îl ştiu? întrebă curioasă Sabina. 
  
    - Unul, deşirat şi slab ca un ţâr, de la mine din clasă. Chiar aşa-l porecleau fetele - ţârul. Ştii ce-i acela ţâr, nu? 
  
    - Da, un peşte lung şi subţire ca un pui de şarpe, un fel de scrumbie de mare. Era la hala de peşte din Piaţa "Carol" şi lua mama uneori să-l săreze şi să-l usuce pentru salată cu ceapă şi oţet. 
  
    - Ei, tocmai de el, mă îndrăgostisem eu lulea. Era frumuşel, de familie bună, învăţa bine şi avea nişte ochi albaştri, care mă cuceriseră definitiv. Aşa credeam atunci. 
  
    - Nu mi-l amintesc! 
  
    - Tu erai în clasă paralelă şi de aceea nu-ţi mai aduci aminte. 
  
    - Vezi! Acesta este bagajul care-l iei cu tine şi-l porţi oriunde te vei duce. Nu te poţi desparte de amintiri şi când ele se trezesc din acea adormire, apar nori întunecaţi pe cerul sufletului tău, atunci când nu ai cui să i le împărtăşeşti. 
  
    - Tu cel puţin mai ai părinţii, pe când eu nu mai am pe nimeni pe lumea asta. 
  
    - Cum, nu-l ai acum pe Radu? 
  
    - Da, Radu... El săracul este mereu lângă mine şi îmi susţine moralul, când sunt gata uneori să clachez. 
  
    - Mai ai şi asemenea momente? Mă aşteptam să trec eu prin aşa ceva, nu tu. 
  
    - De ce, eu nu? Tu o ai pe Maria, îl ai pe soţ şi sunteţi toţi împreună zi de zi. 
  
    - Asta de trei ani încoace, dar până atunci nu era mai rău ca la tine? 
  
    - Poate, desigur... 
  
    - Adi, viaţa în străinătate, fără mamă, fără tată, sau familia ta, nu este pentru fricoşi. Trebuie să ai o mare cutezanţă, ca să o înfrunţi şi să-i faci faţă. Cum crezi că trăiesc aceşti români veniţi în Italia, să-şi câştige existenţa lor şi a familiei lor, înjosindu-se acceptând munci, pe care italienii nu le-ar face niciodată? 
  
    - Sunt convinsă de ce-mi spui. Am citit prin ziare despre ei, am văzut şi emisiuni la televizor cu ei, dar ce să facem? Ne ducem crucea pe mai departe, trăind cu speranţa că va apare luminiţa de la capătul tunelului cum ni se tot promitea pe timpul guvernului Ciorbea. 
  
    - Tot timpul dorim şi sperăm, să vedem un anumit lucru şi dacă nu reuşim s-o facem, asta nu înseamnă că acel lucru nu ar exista. Poate se va aprinde cândva şi acea luminiţă pentru români, transformându-se în vâlvătaie. 
  
    - Atât ne-a mai rămas, speranţa. Măcar tu ai reuşit ceva şi ai luat de la ea ce-i mai frumos pentru tine. Ai o familie reuşită, o fetiţă minunată, o viaţă fără grija zilei de mâine. 
  
    - Da, dar asta nu înseamnă că nu au existat şi sacrificii. Au fost multe lacrimi vărsate, fără să mă vadă cineva, multe gânduri negre, când îmi venea să las totul baltă şi să plec acasă. Noroc, că era Vicenţio lângă mine şi când se întorcea de la serviciu uitam de toate necazurile apărute din senin. Gânduri mai ales aduse de subconştient în viaţa cotidiană. Mai mult induse decât existente, că aşa-i firea omului, dacă nu i se încrâncenează sufletul în el pentru un fleac, nu simte că a trăit cu adevărat. 
  
    - Ar trebui de fiecare dată să facem numai ce ne dictează inima, ceea ce simţim pur şi simplu că ne-ar putea face fericite. Omul este ca o piesă pe o tablă de şah. Trebuie să fie pus acolo unde eşti sigur că va fi o mutare câştigătoare. 
  
    - Asta simţi, când dai cu capul de pragul de sus şi nu ştii încotro s-o mai iei. Viaţa este o luptă continuă contra cronometru. Timpul nu te aşteaptă, să experimentezi. Dacă nu ai prins momentul, ai ratat ocazia de a fi fericită toată viaţa. Viaţa nu-i ca o piesă de teatru, pentru care, ca să aibă succes la public, trebuie să faci cât mai multe repetiţii. 
  
    - Ai dreptate, timpul nu ne aşteaptă. Dacă nu am ştiut cum să-l folosim în favoarea noastră, vin peste noi bătrâneţile şi ne întreabă precum furnica pe greiere în fabula lui La Fontaine, ce-am făcut cu tinereţea, cu viaţa în ansamblul ei? 
  
    - Ce bine mă simt cu tine Adi, draga mea! De când nu ne-am mai văzut, să putem sta la un pahar cu suc sau o cafea şi să mai discutăm despre viaţă, cum o făceam adesea la facultate! Uite cum s-au scurs cei doi ani şi iată-ne acum într-o pizzerie italiană de parcă am fi la vreo conferinţă a lui Petre Ţuţea, filozofând despre timp, destin, dragoste, suferinţă, durere şi chiar despre ce înseamnă pentru noi să fim fericite. 
  
    - Aşa este! Uneori ne mulţumim cu atât de puţin ca să fim fericite, încât se pune întrebarea: de ce ne complicăm singure viaţa uneori? 
  
    - Desigur, de aceea şi eu am început să mă consolez, să-mi spun că nu le pot avea pe toate. Măcar să am un soţ pe care să-l iubesc cu adevărat şi care să mă iubească la rândul său şi o familie unită lângă mine. Cu timpul te obişnuieşti cu greul şi încet, încet, se aşterne acea linişte care se numeşte pur şi simplu: uitare. Uiţi multe lucruri de care gândeai că nu te vei despărţi niciodată, sau pe altele cărora credeai că nu le vei face faţă. 
  
    - Şi mie mi-a fost greu după plecarea mamei de lângă mine. M-am trezit pustiită de tot ce aveam mai drag. Un hău fără de fund apăruse în viaţa mea şi mereu trăiam cu teama să nu fac un pas greşit ca să mă prăbuşesc în gol. Norocul meu a fost apariţia lui Radu, el mi-a adus echilibru de care aveam nevoie. 
  
    - Vezi! Mereu există cineva în Univers care ne veghează. Ce ţi-am spus mai adineauri? Nu suntem singuri lăsaţi de izbelişte. Există cineva, care ne întinde o mână, să ne prindem de ea când vedem că suntem gata să ne prăbuşim. 
  
    - Of, Doamne! Viaţa este ca un drum lung, cu multe intersecţii, cu sau fără indicatoare de orientare. Dacă nu ştii să te descurci singur şi greşeşti sensul sau strada, ca să mergi spre destinaţia dorită, acest lucru poate să te marcheze pentru tot restul vieţii. Aşa că, atunci când goneşti prin încrengătura destinului, trebuie să nu-ţi complici existenţa, îngropându-ţi dorinţele. Foloseşte-le! Trebuie să-ţi transformi idealul în realitate şi... să-ţi alegi cu grijă destinaţia finală. 
  
    - Da, ai dreptate! Ce zici, putem pleca spre casă? Trebuie să trec şi pe la grădiniţă, s-o iau pe Maria. 
  
    - Desigur. Mulţumesc pentru delicioasa pizza. 
  
    - Aşa-i că ţi-a plăcut? Eram sigură de asta. Aici fac cea mai deosebită pizza piemonteză. Nicăieri nu o mai poţi servi. 
  
    - Şi localul este unul deosebit. 
  
    - Da, torinezii ţin foarte mult la tradiţie, să fie totul cât mai conform cu trecutul istoric al acestei zone. Ai să vezi străzile unde este interzisă circulaţia cu maşina. Poţi pătrunde pe ele doar pietonal. Sunt numai magazine, cafenele, restaurante, mici dughene, multe obiective culturale, galeriile sau expoziţiile de artă şi pictură, ori biblioteci, sau librării. Zici că eşti într-un oraş medieval. 
  
     - Şi mâine va fi o nouă zi. Aşa că pentru astăzi este suficient. Din nou îţi mulţumesc pentru tot. - Nu ai pentru ce. Mi-a făcut plăcerea, doar din plăcere te-am invitat la noi. 
  
    Ajungând la maşină, se urcară şi porniră spre grădiniţa Mariei. 
  
Referinţă Bibliografică:
ADRIANA - roman / Stan Virgil : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2850, Anul VIII, 20 octombrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!