CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





LA MARGINE DE LUME (roman în lucru)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
    Motto:  
 
   „Dacă dragostea te cheamă, urmeaz-o  
    chiar dacă drumurile ei sunt  
   grele şi abrupte.”  
   - Khalil Gibran -  
 
     
   Cap . VII - MOARTEA BATE LA UȘĂ  
   
 
    Cei doi tineri au reușit să se revadă în mai multe săptămâni la rând de fiecare dată preț de câteva ore, atât prin parc, cât și prin cinematografele unde rulau filme care îi interesau, ori pe care doreau să le vizioneze.  
    De multe ori preferau mai mult semiîntunericul din sala de cinema, decât tematica filmului. Găseau ei cum să-și petreacă acele aproape două ore cât dura filmul.  
   Maria descoperise dulceața săruturilor și plăcerea furnicăturilor pe care i le transmiteau prin tot corpul mângâierile bărbatului drag de lângă ea, furnicături ce circulau prin ambele corpuri tinere, nu numai prin al ei, ca un fluid ce-i uneau într-o dorință continuă, încă nemărturisită.  
   Se apropiase sfârșitul de an școlar și cei doi amorezi au intrat în febra tezelor și al examenelor de sfârșit de an, așa că și întâlnirile s-au mai rărit. Trebuia să încheie fiecare anul cât mai bine.  
   Pentru Maria conta cum își va prezenta în fața tatălui carnetul de note. Trebuia să evite cu orice preț discuțiile și asprimea cuvintelor părintelui său, care depășea uneori orice înțelegere prin exigență, în privința calificativelor. Mereu motiva faptul că dacă el nu a putut studia mai mult de patru clase pentru că părinții lui nu au avut posibilitatea să-l țină la școală, ea nu trebuie să fie în aceeași situație. Pe părinții tatălui său nu avea cine să-i ajute la muncile din pădure la răsădit de copaci, el fiind unicul copil, așa cum și Maria era de fapt tot unicul copil care se născuse în familia lui Matei și al Elvirei Păduraru:  
   - ”Măcar ea să învețe carte și să fie mândria lor”. Doar atât își doare Matei Păduraru de la unica sa fiică. De aceea își sacrificau agoniseala ținând-o la liceu.  
    Maria după ce-și termină de recapitulat materia la fizică, la care avea teză a doua zi, se apucă să-i scrie ceva lui Pamfil de care îi era tare dor. Își luă o coală de scris din mapa cu plicuri pentru corespondență și începu să-i transmită gândurile sale:  
   ” Iubitul meu soldățel,  
   Dacă ai ști cât de mult îmi lipsești și cât dor îmi este de săruturile tale, sărutări care mă trimiteau într-o altă existență, într-o existență fantasmagorică, despre care niciodată nu am gândit că poate exista, atunci poate te-ai gândi mai mult la mine. Ce poate fi mai frumos pe lume decât iubirea? Prin iubire întâlnești irealul. Este acea senzație de plutire într-o altă lume. O lume a viselor și a poveștilor cu prinți și prințese, cu poieni încărcate cu flori, în care poți asculta boncăitul cerbului chemându-și perechea, cântecele păsărilor, poieni unde vin ciutele să pască iarba fragedă, așa cum veneau și la marginea pădurii unde este ridicată căsuța părinților mei, cu iezișorii după ele.  
   Un singur lucru vreau să-ți mai spun: destinul ne-a adus față în față când poate nici unul nu ne gândeam că vom trăi o atât de frumoasă poveste de dragoste și atât de curândă. La o vârstă când încep gândurile să ne plutească printre nori și iată că neprevăzutul s-a produs, cu ceva timp în urmă, în parcul central al orașului, pe o bancă de pe Aleea Teilor înfloriți, dăruindu-ne o frumoasă și adevărată poveste de iubire, despre care nu știam că ar putea exista atât de aproape de mine și de sufletul meu.  
   Nu exagerez cu nimic spunându-ți că atracția mea față de tine am simțit-o din prima clipă când mi-am ridicat privirea de pe paginile cărții pe care o citeam și te-am văzut atât de impozant în ținuta ta militară.  
   Mi-ar place să cred că acest șoc s-a produs și în sufletul tău. Poate că dacă nu s-ar fi produs nu mi-ai fi cerut o nouă revedere, cu o nouă șansă de a rămâne împreună pentru totdeauna.  
   Da, mi-ar place să rămânem împreună până la adânci bătrâneți cum se spune, așa cum mi-a plăcut să simt brațele tale puternice înconjurându-mi mijlocul, cu tandrețe și drăgălășenie, chiar dacă îți simțeam cum zvâcneau mușchii tăi antrenați prin sala de sport, sau terenurile de antrenament. Ele nu au perturbat cu nimic mângâierile tale care măreau tensiunea și dorința nemărturisită de a fi doar a ta.  
   Suntem încă tineri și aflați la începutul vieții, așa că avem înaintea noastră atât de mult timp ca să ne-o organizăm după cum ne-o dorim, ca să ne apărăm destinul de ingerințele altor persoane care ar putea să ni-l tulbure.  
   Niciodată nu m-am gândit la viitor și nici la cineva care ar putea să mă însoțească în viață în postura de cea mai dragă ființă, la care să mă gândesc și pentru care să simt ceva mai mult decât pentru proprii mei părinți.  
    Iată că acest nesperat gând s-a înfăptuit și acum îmi doresc să am lângă mine pe cineva atât de iubit și în care să am toată încrederea încât să-i încredințez propria-mi viață, așa cum Dumnezeu mi-o dăruiește, cu bucurii și cu tristeți, cu sentimente profunde de iubire și de fericire.  
   Cel mai minunat lucru în viață este să devii conștient de faptul că ai pe cineva lângă tine căruia să i te poți dedica precum cea mai dragă și apropiată ființă.  
   Sper ca și gândurile tale să fie la unison cu ale mele și că de acum încolo viitorul să ni-l proiectăm împreună, după propriile noastre gânduri și dorințe.  
   Cu mult dor, a ta iubită,  
    Maria”.  
   Maria introduse scrisoarea în plic, o lipi, adăugă și timbrul și o ascunse printre paginile caietului de fizică. Când vor porni spre liceu o va introduce în cutia poștală de lângă internat. Cei de la poștă gândise foarte bine că de acolo, de la internatul de fete, va pleca multă corespondență și de aceea montase o cutie chiar lângă el.  
   Starea sa spirituală încă era una rațională, nu una onirică, străină de ce se întâmpla în jurul său. Atunci când eşti străin de ce se întâmplă în jurul tău, te transporți într-o altă lume, într-o lume a viselor.  
   Era mulțumită de ce-i scrisese lui Pamfil, pentru că atunci acelea îi erau gândurile în ceea ce-l privea pe el. Mai aveau puțin și vor putea să plece în vacanță. Acum trebuia doar să scape de toate tezele și să-și încheie anul școlar cu bine. Aceasta îi era unica sa grijă și nu-și precupețea eforturile și timpul pentru a-i aduce o bucurie tatălui său, că fiica lui este printre cele mai silitoare eleve din clasă.  
    La sosirea vacanței și a ultimei zile de școală, ea se va duce în sătucul de la poalele dealului și de acolo cu tot bagajul înghesuit într-un geamantan nu prea modern, încă aproape doi kilometri va merge pe jos, până la casa de sub munte, de la marginea lumii, cum îi plăcea ei să spună când era întrebată unde locuiește.  
   - La marginea lumii, acolo m-am născut și acolo trăiesc. Acolo unde se termină realul și începe neprevăzutul.  
    Spunea acest lucru deoarece niciodată nu știa ce animal își va semnaliza zi de zi prezența la marginea pădurii seculare. A fost martora de-a lungul anilor la tot felul de fenomene și apariții neprevăzute. Doar ursul încă nu coborâse până la marginea gardului casei lor, acest lucru însemnând poate că avea ce să mănânce în mijlocul muntelui pe unde fusese văzut de către pădurari.  
   De fapt de acest lucru se ocupau cei de la ocolul silvic, care le puneau la ierbivore fân sau porumb în ieslele construite de obicei prin zonele cu drumuri forestiere, inclusiv pentru porcii mistreți, sau urșilor care uneori se mai trezeau din somnul iernilor geroase și căutam de mâncare, ca să-și mai economisească consumul de grăsime acumulată peste an pentru vremuri mai vitrege, care puteau să apară până la venirea primăverii.  
   Lunile rămase până la vacanța de vară s-au scurs foarte repede. Maria nici nu a știut cum a trecut timpul. Cu bagajul strâns într-un geamantan din carton presat de culoare maro și colțare metalice la capete, pe care abia îl ducea după ea, coborî din autobuzul ce-o adusese în fața gării și se îndreptă târându-l spre casa de bilete. Trenul va pleca peste jumătate de oră. După alte două ore și jumătate, dacă nimic nu-i perturba mersul, se va afla în halta unde trebuia să coboare și de unde urma să o preia tatăl său cu un mijloc de locomoție local cu tracțiune cabalină dacă îl va găsi, sau dacă nu, pe propriile picioare. Erau cam aproape patru kilometri distanță până la casa lor de ”La marginea lumii”. Halta se găsea amplasată la intrarea în satul lor, înșirat de-o parte și de alta a pârâului ce-l despica în două părți simetrice. Toate casele erau ridicate la marginea șoselei pietruite, ce urmărea cu fidelitate sinuozitățile pârâului. Doar curțile din spatele caselor difereau ca mărime și ca formă. Un sătuc așezat la poalele muntelui ce se profila la doar vreo doi-trei kilometri, distanța depinzând de configuraţia curbelor râului ce se scurgea ca un șarpe în mișcare printre văiugile de la poalele podișului împădurit, așezat între munte și sat.  
   Desigur că exista o problemă demnă de luat în calcul dacă tatăl său nu reușea să găsească o căruță care să o aducă până acasă. Nu se vedea capabilă să-și care singură bagajul atât amar de drum.  
    Deocamdată nu dorea să se gândească la această eventualitate.Prefera ca pe timpul mișcării trenului să admire peisajul ce i se va derula prin fața ochilor, schimbat substanțial de când trecuse prin el în primăvară, la venirea spre liceu. Când va obosi prind, prefera să moțăie. Avea nevoie de odihnă ca să poată face față oricărei eventualități.  
   În sfârșit Maria se văzu în brațele mamei sale. Câtă căldură, câtă iubire și cât de protejată se simțea în strânsoarea slabă, dar plină de tandrețe a mamei, parcă îmbătrânită înainte de vreme. Așa o simțea ea. Trecută și mai tăcută ca atunci când s-au despărțit în primăvară. Oare ce se întâmplase în acest răstimp? Ce-o măcina sufletește? Nimeni nu-i spusese nimic. Poate că erau doar supoziții generate de lipsa lor de comunicații dea lungul ultimului trimestru de școală. Scrisorile care să-i țină la curent cu ce se întâmplă de fiecare parte nu erau atât de dese cât ar fi trebuit să fie. Fiecare se gândea că celuilalt îi merge totul bine și nu sunt probleme de îngrijorare.  
   Și totuși treburile nu erau chiar așa. Asta avea s-o afle Maria mai târziu când stând pe prispa casei împreună cu mamă-sa, avu curajul să o întrebe ceia ce o frământa pe ea de la revenirea acasă.  
   De ce tatăl său arăta ca un schelet de slab, galben și tras la față și parcă fără de putință în tot ce încerca să întreprindă prin curte. De ce și mamă-sa era nu mai departe de el, slăbită și mereu tăcută, oftând când nici nu te așteptai s-o facă, fără să-i poți înțelege suferința care o măcina sufletește.  
   Tocmai îl urmăreau de pe prispa casei cum se chinuia să spargă cu toporul niște bulumaci din fag aduși din pădure, dar toporul abia dacă se înfigea în lemnul tare.  
   - Mamă, mi se pare mie, sau tata este lipsit de vlagă? S-a întâmplat ceva cu sănătatea lui și eu nu știu, sau este doar obosit?  
   Mamă-sa se mulțumi să mai dea drumul unui oftat scăpat din adâncul rărunchilor și să-i apară lacrimi ce i se prelingeau în poală, umezindu-i întreg obrazul. Acest fenomen o făcu pe Maria să se cutremure de emoție și teamă. Înseamnă că ceva nefast se abătuse peste familia lor. Și la gară întâlnirea cu tatăl său după atâta timp de când nu s-au văzut nu a fost una chiar plină de efuziune și tandreţe. Pusese totul pe felul său de a fi, mai dur și mai temperat în sentimente decât ar fi fost normal să fie un părinte care nu și-a văzut unicul copil mai bine de trei luni, copil lăsat singur printre străin, într-un oraș mare și plin de întâmplări neprevăzute, nu neapărat mereu plăcute.  
   - Hai mamă te rog, spune-mi ce te macină și eu nu știu? Nu mă ține ca pe jar. S-a întâmplat ceva cu tata?  
   Bătrâna își aduse colțul șorțului spre față și-și șterse lacrimile care acum curgeau șiroaie fără să le mai poată stăpâni. Printre lacrimi abia de mai putea îngâna:  
   - Maria, copchila maichi, tatăl tău este tare bolnav. La ultimul control l-au descoperit că are cancer de prostată.  
   - Bine, bine, dar dacă este în faza incipientă se poate trata cu succes. Toată treaba este să meargă la spital să se interneze și să fie tratat. Cine îl oprește să se caute?  
   - Așa zici tu, de parcă nu-l cunoști pe tătâne-tău. Când a auzit că are cancer, parcă l-a lovit Dumnezeu cu leuca în cap și i-a zis că atât i-a fost. Nici nu vrea să audă de spital, el care nu a făcut măcar o injecție în viața lui.  
   - Tocmai poate de asta a făcut cancer. Că niciodată nu a avut încredere în medici și mereu a refuzat orice recomandare medicală, tratându-se după cum a știut el, sau după cum i-au spus babele din sat.  
   - Ce vrei să fac fata maichi? Sunt neputincioasă în fața încăpățânării lui.  
   - Și măcar ia vreun tratament?  
   - Cine știe maică? Are rețeta dată de doctor dar eu știu dacă și-a făcut-o? Nu l-am văzut plecând la vreo farmacie din oraș. Poate că și-a cumpărat medicamentele când a fost la control la urologie.  
   - Atunci am să-l întreb eu ce are de gând? Să trăiască încă ani buni, sau să moară în câteva luni, într-o suferință cumplită, chinuindu-i și pe cei din familia sa?  
   - Mai bine fata maichi nu mai aduce asta în discuție. Nu-i vei face niciun bine. Este ca un catâr de încăpățânat. Nu ascultă de nimeni. Nu știu de unde a apărut această încrâncenare, că nu era așa când l-am cunoscut eu. Doar de aceea m-am măritat cu el, că era un bărbat liniștit și responsabil, care iubea viața, nu ca acum s-o disprețuiască, de parcă nu ar conta ziua de mâine.  
   - Bine mamă, atunci am să încerc să vorbesc cu el, poate mă ascultă.  
   - Eu știu fata mea dacă te ia în seamă? I s-a năzărit că atât i-a fost dat să trăiască și nu-l scoți din ale lui.  
   - Bine, bine, dar este încă tânăr. Abia de a împlinit cincizeci de ani. Mai are mult de trăit.  
   - Cine știe fata mamii cât are omul de trăit? Cât i-a hărăzit Cel de Sus. Nimeni nu se poate pune împotriva voinței Domnului.  
   - Mamă nu-i chiar așa cum crezi dumneata. Medicina a avansat, se pot trata toate bolile de pe lume, chiar și cancerul dacă îl descoperi de la început.  
   - O fi fata maichii cum zici dar spune-i și lui tătâne-tău să vezi ce zice. Eu nu mai spun nimic. I-am amintit și m-a suduit. Mi-a spus să-l las în plata Domnului, că știe el ce are de făcut. Lopata și pământul galben îl mai vindecă, așa s-a exprimat mai deunăzi.  
   - Of Doamne! Mamă, de unde atâta descurajare pe sufletul său? Eu îl știu că mereu a fost puternic. De ce, sau cu ce l-a schimbat boala atât de discreționar? Privindu-l simt cum mă aflu într-un continu vertij, din abisul căruia nu mă mai pot salva.  
   - Ce tot spui tu acolo fata mea? Pe ce limbă vorbești? De unde ai mai scos și năzbâtiile astea de cuvinte? La școală le-ai învățat. Ce mai este și asta? ”Discreționar”, ”vertij”,... Phiu minune, ce mai vorbe!  
   - Da mamă, la liceu înveți și alte cuvinte nu numai pe cele folosite aici în vorbirea simplă de la țară. Aceste cuvinte sunt neologisme...  
   - Ce sunt?  
   - Adică sunt cuvinte noi introduse în vorbire, înprumutate din alte limbi și adaptate limbii române. Discreționar se traduce ca fiind ceva arbitrar, ceva care nu te întreabă dacă îți place sau nu și care acţionează așa cum consideră el de cuviință, fără a te preveni de ce ți se va întâmpla, iar vertij înseamnă că ai căzut într-un abis și că ai o senzaţie de lipsă de echilibru, adică nu mai ești sigur pe tine.  
   - Am înțeles. Asta i se întâmplă poate pentru că taică-tu nu a fost niciodată bolnav. Nu a știut ce-i aia durere. Când îi vedea pe alții suferind nu-i credea. Spunea despre ei că sunt niște muieri miorlăite și acum lovindu-l boala pe el îi este rușine să se arate că-l doare ceva.  
   - Ai dreptate spunând că-i încăpățânat și că-i mai rău ca un catâr nărăvaș. Mândria asta o să-l bage precis în pământ când ar putea scăpa poate după câteva luni de tratament. Se operează și apoi se tratează. Medicina a avansat acum așa cum ți-am mai spus.  
   - O fi avansat, nu zic ba, dar spune-i-o lui, nu mie.  
   - Bine, când s-o opri din treabă am să port cu el o discuție.  
   - Da, da, numai că ți-ai găsit să te asculte. Ha! Miram-aş! mai zise mama fetei și intră în casă ștergându-și lacrimile cu basmaua.  
   Rămasă singură pe prispa casei, Maria se gândea cu tristețe că tatăl său trăia într-o lume a oniricului. Precum că vindecarea cancerului va veni de la sine, la fel cum a și apărut. Era total străin de tot ce se întâmpla cu el ca sănătate și nici să facă ceva ca să-și îmbunătățească starea nu încerca din proprie inițiativă, sau la recomandarea cuiva.  
 
     
 
     
 
     
 
     
 
     
 
     
 
     
 
     
 
     
 
     
 
     
 
Referinţă Bibliografică:
LA MARGINE DE LUME (roman în lucru) / Stan Virgil : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2773, Anul VIII, 04 august 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!