CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





la marginea lumii. (complet)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
   Motto: 
  
   Pentru orice realizare 
  
    Primul pas este curajul. 
  
    - Goethe - 
  
    
  
   Cap. X - CÂND DRAGOSTEA TE ORBEȘTE 
  
    
  
   La absolvirea liceului pedagogic, Maria de comun acord cu Pamfil, hotărâseră să plece împreună direct la unitatea militară unde va fi el repartizat. Încă nu știau nimic despre locul unde vor trebui să se stabilească dacă așa au hotărât, repartițiile făcându-se abia la absolvirea școlii militare. Până atunci nimeni nu le dezvăluia secretul destinațiilor. Când primeau diploma de absolvire și înaintarea la gradul de sergent major, primeau și ordinul de serviciu de deplasare spre unitatea militară cu specificul armei pentru care s-a pregătit timp de trei ani. 
  
   Ea desigur că va fi întrebată cam prin ce zonă a județului își va dori să lucreze. În cea de unde provenea, sau în altă parte? După notele de la absolvire avea șansa să-și aleagă postul din lista celor disponibile în raza inspectoratului școlar de care aparținea liceul, fie la țară sau la oraș. 
  
   Cum locurile din oraș se ocupau în general prin concurs, singura șansă rămânea să obții un post cât mai aproape de localitatea unde erai născut și aveai domiciliul stabil. Nu era ocolită nici loteria relațiilor. 
  
   De obicei repartițiile se dădeau la nivel de județ, nu la nivel de țară. Acum totul depindea de locul unde va trebui să se prezinte Pamfil, la ce unitate militară va fi trimis. 
  
   Tatăl său era bolnav și nu se întrezărea vreo ameliorare a stării lui de sănătate, atât timp cât el nu era convins după ce a fost operat de prostată că se poate vindeca descoperindu-i-se la biopsie adenomul malign. Intrase în stadiul de tratament cu citostatice și se simțea foarte rău. Era neputincios în fața bolii, dar mai ales descurajat, văzându-se singur pe patul de spital. Nu avea cine să-l viziteze. Soția trebuia să aibă grija gospodăriei. Greu se desprindea de treburile casei să poată da o fugă până la spital. Era destul de anevoios pentru vârsta ei să parcurgă cei aproape 2 kilometri până la stația de autobuz și apoi să se descurce și prin oraș până la spital. 
  
   Matei încerca să se împace cu gândul că atât i-a fost hărăzit să trăiască, chiar dacă nu reușise să-și rezolve toate planurile în ceia ce privea familia. Fără el soția rămânea în voia sorții, fără un venit garantat, fiica încă elevă în ultimul an de liceu, cu taxele școlare de achitat. Toate aceste gânduri negre contribuiau la starea sa precară de sănătate ce se înrăutățea tot mai mult, consumându-se psihic. 
  
   După citostatice durerile deveneau groaznice. Ajunsese un schelet, atât de mult slăbise și nu se întrevedea când va părăsi patul de suferință din spital. Numai el știa cum se simțea și cum parcurgea această perioadă nefastă din viața lui. Poate i se va face externare când vor vedea că nu mai există nicio șansă de salvare. Cine putea să știe? Poate că nici doctorii nu cunoşteau ce va mai urma. 
  
   Cu ce greșise oare față de Dumnezeu de-l pedepsise atât de crunt? Recunoștea că nu a fost un mare credincios, însă nici împotriva Domnului nu se situase. Accepta situația, îi accepta și pe cei ce-l slujeau pe Dumnezeu, dar nu era convins că cineva supranatural stăpânește pământul și tot ce există pe el și că are forța de a-i decide soarta, de a-i stabili arbitrar dreptul de viață, sau de moarte fiecăruia în parte. 
  
   La biserică nu a fost decât la evenimentele principale și obligatorii ale familiei, asta nu din cauza distanței mari pe care ar fi trebuit s-o parcurgă pe jos de fiecare dată, ci tocmai datorită acestor nehotărâri ale credinței sale în existența puterii Dumnezeiești. Se limita să se mulțumească cu conceptul că așa i-a fost hărăzit să i se întâmple, fără a cerceta mai departe cine i-a scris scenariul vieții. Nici slujitorii Domnului nu-i călcau pragul și asta nu datorită distanței mari de parcurs pe jos sau eventual cu o căruță, cât mai ales datorită convingerilor lui Matei asupra Puterii Divine. 
  
   Măcar să apuce s-o vadă pe fata lor rostuită cu-n serviciu, să poată să-și aibă singură de grijă. După ce el nu o mai fi, cine are s-o mai ocrotească și pe fetița lui? Ea trebuia să le fie mângâiere și sprijin la bătrânețe. Au crescut-o cu mare dragoste, chiar dacă uneori a fost mai aspru cu ea. Iubirea de părinte nu trebuie să se transforme în slăbiciune. Copiii abia așteaptă să simtă acest lucru, ca să alunece pe căi greșite. Așa gândea Matei despre modul de educare al unui copil. 
  
   Aceste gânduri îl frământau pe Matei Păduraru pe patul de spital. Elvira lui se va descurca cum o putea cu pensia de urmaș. Nu știa dacă îi va ajunge să facă față tuturor cheltuielilor, să-și plătească la timp dările către stat și să mai poată creşte și niscai păsări prin curte, să aibă la o adică un ou proaspăt sau de-o supă iarna, când dă vifornița și nu mai găsești nimic de ale gurii prin pădure, dar nici în sat nu poți ajunge așa de lesne. 
  
   Habar nu avea de planurile fiicei sale, sau că aceasta era amorezată de un militar, care cine știe prin ce colț al țării o va târî după el. Avea încredere în ea după felul cum o crescuse, că nu-i va ieși din vorbă și la terminarea liceului va veni să fie învățătoare în satul lor, că de, atunci cu două salarii se vor descurca mai bine. Doar vedea cât de greu le era s-o țină în liceu din simbria sa de pădurar. 
  
   Putea oare să se vindece de boala care îl măcina pe dinăuntru dacă gândurile îi erau tot timpul plecate spre alte meleaguri? Se împăca pe zi ce trecea tot mai mult cu faptul că va sosi nu peste mult timp ziua despărțirii de cele pământești și toate grijile sale vor fi transferate în contul altora. Cum se vor descurca fără el cine putea ști? Nu avea curajul să rostească cuvântul Dumnezeu căruia tot omul îi lasă grijile în seama Lui, pentru că nu putea fi tocmai acum la finalul existenței sale un ipocrit. 
  
   Dacă toată viața a fost un nehotărât, putea să-și schimbe tocmai acum convingerea? Ce-ar spune despre el cei cel cunosc? Că s-a pocăit și a ales calea Domnului în ultima zi? Asta niciodată, orice s-ar putea întâmpla. 
  
   Maria nu mai primea vești de la părinții săi cu toate că era foarte îngrijorată. Nu știa cauza de nu-i mai scriau. De această treabă se ocupa de obicei tatăl său. Cu toate că avea doar patru clase, avea un scris frumos, cu literele mari și rotunde și îngrijit caligrafiate. Se vedea faptul că pe timpul școlarizării lui dascălii puneau mare accent pe caligrafie, lucru ce nu se mai întâmpla acum. 
  
   Mamă-sa nu prea era atrasă de scrisul scrisorilor. În pofida acestui lucru pe timpul cât Maria frecventase cursurile gimnaziale, ea era cea care o controla la lecții, dacă și le-a făcut și dacă sunt făcute corect. Asta desigur până la un moment dat, cât s-a priceput și ea. Mai târziu doar o întreba dacă și le-a gătat. 
  
   Ce nu putea ști Maria era faptul că tatăl său era de mai mult timp clientul secției de oncologie a spitalului orășenesc și că situația sănătății sale nu era una de dorit. Poate că dacă ar fi știut, gândurile nu-i mai erau la lucrările de control, teze, sau examenele de absolvire ce urmau, sau la plecarea în lume cu Pamfil, fără să le ceară încuviințarea. Posibil că la acestea s-or fi gândit și părinții ei de nu-i mai scriau. Să nu-i mai transfere pe umeri și asemenea griji și de aceea nu i-au mai scris de o bună bucată de vreme. 
  
   Maria se întâlnea din când în când cu Pamfil și tot plănuiau ce va urma după terminarea școlilor când vor avea fiecare în mână un act de calificare care ar fi trebuit să le garanteze după ce își vor găsi fiecare un post, o autonomie cu o cât de minimă independenţa financiară. 
  
   Pentru Pamfil era simplu. Primea la absolvire ordinul de serviciu și devenea salariat al armatei, pe când pentru ea era mult mai dificil. 
  
   Odată cu terminarea examenelor toate școlile intrau în vacanță, deci până în toamnă nu exista nicio șansă să poată câștiga un ban să se întrețină. De aceia începuse să facă economii la orice bănuț, să-l poată folosi când va avea o mai mare nevoie de el. 
  
   Și apoi dacă s-ar fi dus acasă după absolvire, cum ar mai fi putut pleca să se întâlnească cu Pamfil? Atât ar fi trebuit, să afle tatăl său de planul ei de căsătorie și de a pleca împreună cu Pamfil cine știe unde la nouăsprezece ani! 
  
   Nici Pamfil nu era mai decis ca Maria să le spună părinților că la terminarea școlii militare se va însura cu cineva la fel ca și el, fără nicio stare materială. Ce va urma nimeni nu putea să prevadă. Se aruncau cu capul înainte în vâltoarea vieții fără prea multă cugetare. Iubirea lor era atât de profundă încât nimic nu le va putea sta în cale, oricât de greu le va fi la început. Dragostea îi orbea și le întuneca rațiunea. Nu exista decât dorința de a fi împreună. Oare această dorință era generată numai de sentimentul de iubire sau mai ales de sexualitatea lor? Nu cumva dorința de a avea o relație intimă devenise mai puternică decât rațiunea de a vedea și consecințele plecării în lume fără acordul familiilor lor? 
  
   Zilele examenelor au sosit pe nesimțite și amândoi și-au canalizat toată starea psihică spre acestea. Trebuia să termine școala cât mai meritoriu. 
  
   Nici de întâlniri nu au mai avut vreme pe timpul examenelor. Fiecare încerca să-și împrospăteze cunoștințele, repetând materiile la care urmau să susțină teste. Emoțiile și febra examenelor au pus stăpânire peste toate gândurile lor. Nu mai aveau timp să-și planifice viitorul care momentan era o nebuloasă. Atât știau, că se vor urca împreună într-un tren ce-i vor duce spre necunoscut. Va fi trenul vieții lor viitoare de cuplu. Nici măcar nu cunoșteau cum va fi să trăiască împreună și ce vor face odată puși în această situație. 
  
   Relația dintre ei era doar una spirituală, de iubire, nimic transformat în plăceri carnale spre care de multe ori inima i-au îndemnat când spațiul le oferea mai multă intimitate, însă au avut tăria de a se abține. 
  
   Maria nu știa mai nimic despre arta gătitului. Cât a fost în jurul mamei sale aceasta a ferit-o de a o implica în treburile gospodărești.” Va avea tot timpul să învețe când va fi la casa ei”, gândea mamă-sa.” Acum să-și vadă de carte, are cine rezolva treburile casei”. Pamfil nici atât. Mai participase el pe la bucătărie cu grupa la curățat de cartofi, sau zarzavat când le venea rândul, dar nimic mai mult. Chiar nici nu puseseră în discuție acest aspect al vieții viitoare pe cont propriu. Nu aveau timp de așa ceva. Erau așa de puțină vreme împreună încât nu aveau când să se gândească la” nimicuri”. 
  
   Și ziua când totul s-a sfârșit a sosit. Maria în sala de festivități și-a primit diploma de absolvire și pe cea de merit. Era premianta clasei și își purta cu mândrie coronița oferită de către directoarea școlii pe sub privirile invidioase ale unor colege. Era un mare triumf de care era mulțumită acum. Uitase pe moment de eforturile făcute și de restricțiile acceptate față de unele mici plăceri de care multe dintre colegele sale profitase deplin. Urma să părăsească internatul. Unele dintre colege puteau pleca imediat spre casă. Doar să ridice de la cancelarie repartiția și actele necesare angajării în cadrul școlii unde era repartizată. Internele trebuiau să aibă toate taxele achitate la zi, să-și predea inventarul administratoarei de la internat și cu asta erau libere să zboare unde vor ele cu fapta și cu gândul. Erau viitoare învățătoare sau educatoare. 
  
   Pamfil la rândul său trăia cu emoție terminarea școlii militare. Zilele acestea va afla încotro se va îndrepta viața sa. Spre ce colț de țară va fi repartizat. Spera să nu fie chiar atât de departe de ai lui. Avea la dispoziție trei zile să ajungă la unitatea unde va fi repartizat, deci și puțin timp să-și viziteze părinții, dar asta în condițiile normale, nu când și-a propus să plece în lume cu Maria, oriunde se va găsi această” lume” necunoscută lui încă. 
  
   Ca și Maria, dorința lui Pamfil de a fi al ei și ea a lui, îl orbise. O dorea și atât, indiferent ce va urma după aceasta. Stabiliseră ca odată ce el va primi repartiția și va primi foaia de drum către unitatea militară unde va fi repartizat, să vină la internat s-o ia și pe Maria și de aici direct la gară să vadă ce tren și la ce oră va fi care să-i ducă pre viața lor de soț și soție, chiar dacă oficial nu exista niciun document de căsătorie scris între ei. 
  
   La festivitatea de absolvire Pamfil află și unitatea unde trebuia să se prezinte. O unitate de tancuri din Buzău. Nici prea aproape, dar nici prea departe de ai săi. O fi bine, o fi rău, cine poate ști? Nu auzise nimic despre această unitate militară. Va vedea la fața locului. Acum ca absolvent al școlii avea mai mare libertate de a părăsi incinta unității școlare, așa că dădu o fugă până la internatul Mariei să o anunțe unde îi vor purta viața zilele următoare. Ajuns la poarta internatului, rugă o elevă s-o anunțe pe Maria Păduraru să vină până la poartă. Eleva contrariată că un soldat caută o elevă din liceul pedagogic, îl privi cu neîncredere, dar la rugămințile sale insistente, o anunță pe Maria că o caută un militar la poartă. 
  
   Inima Mariei bătea cu putere să-i sară din piept. Emoțiile o copleșiră imediat. Acum va afla ce soartă vor avea și spre ce colţ de lume îi va duce viața. Ajunsă la poartă nu se mai feri de paznicul de la poartă și-i sări în brațe lui Pamfil fără nicio jenă. Se depărtară de poartă ca să nu stea chiar în văzul întregului internat și așa află răspunsul la întrebarea sa rostită cu nerăbdare și emoţie 
  
   - Unde? 
  
   - Buzău. 
  
   - Buzău?, repetă Maria un pic nedumerită. 
  
   - Ce, nu-ți place? 
  
   - Eu știu ce să spun? Dacă Buzău ai primit, la Buzău vom merge. Așa am hotărât, așa vom face. Unde te va repartiza, acolo vom merge, fie și la Polul Nord. 
  
   - Ha, ha, nici chiar acolo. Buzăul este un oraș mare și aflat într-o zonă frumoasă. 
  
   - Ai mai fost vreodată acolo? 
  
   - Nu. 
  
   - Atunci de unde știi că-i frumos? 
  
   - M-am interesat la colegi și unii erau din zonă, așa că nu-i dracul chiar atât de negru după cum se pare. 
  
   - Dacă așa zici tu, la Buzău vom merge. Să trăiți domnule sergent major, tu ești șeful, mai spuse Maria văzându-i tresele metalice de pe epoleți. 
  
   Șefi vom fi amândoi. În căsnicia noastră nu va exista ierarhii. 
  
   - Și, când pornim la drum? 
  
   - Mâine dimineață după ora nouă trebuie să părăsesc unitatea școlară cu toate actele necesare și valiza cazonă după mine. 
  
   - Atunci voi face și eu predările astăzi, ca mâine dimineață cu bagajul făcut, să părăsesc la rândul meu internatul. Unde ne întâlnim? 
  
   - Vin eu să te iau să mergem spre gară. 
  
   - Foarte bine. Nu mai există gând de renunțare din partea mea. Merg cu tine până la capătul pământului dacă va fi nevoie. 
  
   - Mulțumesc. Și eu cu tine. 
  
   Se îmbrățișară și se despărțiră în fața porții, fără să-i mai cuprindă rușinea de acum un am jumătate de când se cunoscură, urmând ca amândoi să dea curs celor stabilite. Plecarea spre necunoscutul Buzău. 
  
    
  
    
  
Referinţă Bibliografică:
la marginea lumii. (complet) / Stan Virgil : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2693, Anul VIII, 16 mai 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!