CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  





PĂDUREANCA
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CAPITOLUL III  
  
Liceul unde învăţa Maria era o clădire veche, solidă, ridicată încă din perioada interbelică, cu săli de cursuri, săli de sport, cancelarie şi mai ales cu sală de festivităţi. La început a fost şcoala normală de fete, transformată apoi în liceul pedagogic de fete.  
Clădirea era situată în centrul oraşului pe o stradă paralelă cu bulevardul Regina Maria, bulevard pe care localnicii vara ieşeau seara la promenadă. Pe o distanţă de cel puţin un kilometru era un adevărat dute-vino pestriţ de lume. Dacă aruncai o monedă în sus, în cădere nu atingea pietrele cubice ce pavau bulevardul.  
Chiar dacă denumirea lui şi a străzii pe care era amplasat liceul suferise modificări în ton cu noile vremuri, localnicii când vorbeau despre acestea, le numeau mai mereu cu vechile denumiri, nu cu cele date de către comunişti.  
Maria era o elevă internă. Nu avea rude în oraş unde să locuiască şi nici părinţii nu-şi puteau permite să-i plătească o cameră cu chirie. Aşa că cele şapte zile din săptămână şi le petrecea în incinta şcolii sau al internatului, uneori plimbându-se cu vreo colegă prin curţile pline de copaci bătrâni, sădiţi odată cu ridicarea construcţiilor, cu tulpini robuste şi crengi rămuroase. Era o adevărată oază de răcoare când soarele ardea de se topea asfaltul.  
Internatul avea ca pedagogi, patru femei întruchipate în patru adevăraţi zbiri, care urmăreau după cursurile şcolare bunul mers al activităţilor elevelor interne.  
Lucrau prin rotaţie în program de douăsprezece ore cu douăzeci şi patru libere, în trei schimburi, să existe permanent cineva care să păzească comoara feminină din “inventarul” internatului.  
Clădirea internatului era împrejmuită spre stradă cu un gard înalt din fier forjat. La poartă exista ghereta paznicului care nu te lăsa să părăseşti curtea fără de bilet de voie sau neînsoţită de pedagogă.  
În internat exista un program foarte strict. Dimineaţa toate elevele ieşeau la programul de înviorare, apoi la cel de spălat şi făcut ordine în dormitoarele cu paturi metalice suprapuse ca la cazarmă, câte zece - douăzeci de fete într-un singur dormitor. Şcoala nu dispunea de spaţiu prea mare de cazare, pentru câte solicitări erau din partea elevelor venite din mediul rural sau din alte oraşe, aşa că cele din anii mai mari erau cazate mai puţine în cameră, pe când “boboacele” din anul întâi erau în dormitoarele cu paturi suprapuse.  
Urma apoi servitul micului dejun la cantina internatului şi deplasarea spre clasele de cursuri insotite de pedagoga care le supraveghea până la liceu. Nu mergeau încolonate cum procedau elevii de la şcoala militară de pe strada lor, dar oricum erau grupate şi foarte gălăgioase, uneori încurcând circulaţia pietonilor pe trotuar.  
Şi la intrarea în liceu exista un profesor de serviciu care era foarte atent la ţinuta elevelor. Să aibă uniforma în regulă, matricola cusută în partea stângă a sarafanului, ciorapi cu dunga bine aliniată pe pulpa piciorului, bentiţa albă pe cap, pantofi negri cu tocul jos, mâinile cu unghiile tăiate scurt şi fără de ojă, fără rimel sau ruj pe buze. Doar cu strugurel li se permiteau să dea. Cine nu îndeplinea aceste criterii nu era primită în şcoală, era consemnată şi trimisă înapoi la internat sau acasă pentru externe. Nu mai primea bilete de învoire în oraş, funcţie de ce i se scria în raportul zilnic al profesorului de serviciu.  
După cursuri se pleca din nou în grup spre internat, cu pedagoga încheietor de pluton, care le supraveghea să nu se abată de la traseu. Aveau o oră de pauză până la servirea mesei de prânz, pentru schimbarea de uniformă şi spălarea mâinilor, apoi se trecea la pregătirea lecţiilor pentru ziua următoare în orele de meditaţie supravegheate pe ani de studiu de pedagoga de serviciu. Doar două ore pe zi aveau internele program liber, când puteau să-şi mai repare câte ceva la îmbrăcăminte sau să-şi spele lenjeria corporală la baia comună. Exista o stricteţe drastică în liceu şi de aceea părinţii săi stăteau fără de grijă că fetiţa lor este singură într-un oraş aşa de mare.  
Aveau încredere în programul şcolar şi mai ales în disciplina ce exista la internat. Dacă la raportul lunar (ţinut în careu cu toate elevele din internat în mijlocul curţii, de obicei sâmbătă după amiază), nu erai pârâtă pedagogelor de vreo colegă invidioasă, că ai făcut vreo abatere de la regulamentul intern, puteai primi un bilet de voie pentru duminica următoare, să mergi în oraş la vreun film, fără însoţirea pedagogei.  
Atunci puteai să te întâlneşti cu vreun prieten făcut dintre elevii altui liceu, cunoscut în timpul reuniunilor tovărăşeşti organizate de liceul fetelor în sala de festivităţi, ori de vreun alt liceu de băieţi, unde se participa cu însoţirea obligatoriei a pedagogei de serviciu, care urmărea cu mare atenţie tot ce se întâmplă cu fetele sale în sala de dans şi dacă a dispărut vreuna mai mult timp. Cum dispărea, cum era trimisă o altă elevă să o caute.  
Şi la aceste reuniuni dansante puteai merge numai dacă nu erai trecută pe lista neagră a pedagogei. Ea avea dreptul de “viaţă şi de moarte” al internelor pe timpul anilor de studii. Eleva dispunea de libertate doar cât era în vacanţe încredinţată părinţilor. Atunci ieşea de sub stricteţea regulamentului de internă.  
Aşa şi-a petrecut Maria cei cinci ani de studiu la liceul pedagogic. Într-o asemenea ieşire în oraş l-a cunoscut pe Pamfil, viitorul său soţ. Îşi luase bilet de voie cu toate că nu avea niciun motiv special de a ieşi în oraş. O refuzase pe Ioana, colega şi prietena ei cea mai bună din clasă, de a viziona un film. De fapt nu-i spusese fetei că nu avea suficienţi bani pentru a-şi plăti biletul. Trebuia să-şi cumpere ciorapi şi alte mărunţişuri cu ultimii bani ce-i mai rămăseseră din suma trimisă lunar prin mandat poştal de către părinţi.  
Din ei trebuia să plătească mai întâi costurile internatului şi din puţinul rămas să-şi cumpere şi ea mici nimicuri necesare pentru şcoală.  
Preferase să rămână în parc să citească. Înfloriseră teii şi era atât de plăcut să stai pe o bancă la umbra lor să le simţi parfumul florilor, ori să asculţi cântecul păsărelelor ascunse printre crengile plăcut mirositoare. Când întâlnea câte un copac cu crengile mai joase, îşi rupea o floare pe care o folosea ca semn de carte şi o tot mirosea de fiecare dată când întorcea fila.  
Într-o asemenea duminică şi-a întâlnit jumătatea. Era în penultimul an de studiu. Până atunci cunoscuse fiorul iubirii doar în imaginaţia sa adolescentină. Cum la atingerea degetelor unui băiat când ţi se ridică fără să vrei perişorii blonzi de pe mâini sau, cum ţi se pot înroşi obrajii de parcă au luat foc, la atingerea unor buze străine peste gura ta neexplorată, momente pe care încă nu le simţise.  
Dar toate acestea au venit cu mult mai târziu, după ce l-a cunoscut pe Pamfil. În ziua aceea stătea liniştită pe banca ei preferată de sub un tei bătrân încărcat cu flori şi parfum. Citea romanul lui Camil Petrescu “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” în care autorul surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care se salvează prin conştientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce trăieşte tragismul unui război absurd, văzut ca iminenţă a morţii. Un roman structurat în două părţi, cu titluri semnificative, surprinzând două ipostaze existenţiale: „Ultima noapte de dragoste”, care exprimă aspiraţia către sentimentul de iubire absolută şi “întâia noapte de război”, care ilustrează imaginea războiului.  
Maria era captivată de drama eroului părăsit de soţia sa, Ela pentru un alt bărbat, aceasta întâmplându-se atunci când el a devenit bogat moştenindu-şi unchiul. Până atunci căsnicia sa cu Ela a fost ferită de orice ingerinţă din afara familiei.  
La un moment dat în dreptul Mariei a apărut o umbră care-i acoperea raza de soare ce-i cădea direct pe pagina cărţii, luminând-o. Curioasă a ridicat privirea şi a văzut că cel ce-i furase raza de soare de pe pagină era un tânăr nici soldat în termen, nici ofiţer. Era echipat militar, dar pe epoleţii negri avea două dungi late din pânză galbenă cu un şnur de aceeaşi culoare pe contur. Pe cap purta caschetă, nu bonetă cum poartă militarii în termen.  
- Bună ziua domnişoară, îmi permiteţi să mă aşez şi eu alături pe bancă?  
- Dacă nu aţi găsit alta... desigur, doar este domeniul public, răspunse fata vădit nemulţumită de prezenţa şi insolenţa tânărului soldat.  
- “Mai era şi soldat pe deasupra”, se gândi ea! “Ce vor spune trecătorii văzând-o în compania unui ostaş”? Asemenea asocieri dintre o elevă de liceu şi un militar, nu prea erau bine văzute de către persoanele mai vârstnice. Nu ştia din ce cauză, dar aşa percepuse ea din aluziile făcute de colegele sale despre elevii de la şcoala militară din apropierea internatului lor. Precum că ei căutau numai aventuri uşoare şi de scurtă durată.  
Treceau zilnic prin poarta lor în drumul spre şcoală şi de fiecare dată le fluierau şi li se adresau într-un vocabular cam colorat, libertin, cu aluzii vădite asupra fizicului lor, exteriorizându-şi dorinţele lor de bărbaţi încartiruiţi într-o disciplină cu mult mai dură decât a fetelor din internat.  
- Desigur că aş fi putut să mă aşez pe o altă bancă dacă era vreuna liberă, dar după cum vedeţi nu-i niciuna prin apropiere.  
Maria se uită în stânga şi în dreapta aleii şi într-adevăr toate băncile aveau câte un grup sau o pereche de oameni vârstnici pe ele.  
- Pamfil, spuse tânărul soldat, elev anul doi la şcoala de subofiţeri de pe strada cu internatul dumitale.  
- De unde ştiţi la ce liceu sunt eu?  
Soldatul zâmbi victorios că fata nu şi-a dat seama cine a fost trădătorul care a demascat-o de la ce liceu este.  
- După matricola cusută pe sarafan. Scrie foarte clar: “Liceul Pedagogic de fete nr. 1” şi cum internatul este pe aceeaşi stradă cu unitatea noastră, gata şi dezlegarea enigmei.  
- Aaa...  
- Ce citiţi?  
Maria îndreptă coperta cărţii spre tânăr să poată citi singur.  
- Aha, să înţeleg că vă interesează haina militară, ca să folosesc un eufemism?  
- Nu mă interesează neapărat haina militară, răspunse fata tot pe un ton de nemulţumire.  
- Atunci dragostea, doar şi de dragoste este vorba în roman, nu-i aşa? Altfel nu punea autorul un asemenea titlu!  
- Aici nu-i chiar vorba de dragoste ci de cu totul altceva şi în definitiv nu sunt obligată să vă spun de ce citesc o carte indiferent de titlul său.  
- Îmi cer scuze dacă afirmaţia mea v-a supărat. Nu asta am vrut. Încercam doar să fac conversaţie, să nu stăm pe bancă ca doi străini.  
- Suntem altceva şi eu nu ştiu? răspunse Maria tot în aceeaşi notă de respingere.  
- Nu desigur, dar putem fi doi tineri care schimbă între ei câteva cuvinte în mod civilizat, fără să se înţepe prin aluzii sau tonul exprimării.  
Maria lăsă cartea pe bancă şi îşi ridică privirea spre cel ce i-a stricat liniştea unei lecturi plăcute până atunci. Încercase fără succes să-şi focalizeze atenţia asupra frazelor citite. Ştia că pentru acea zi s-a dus lectura ei. Mai avea puţin şi trebuia să fie prezentă la internat, altfel nu mai vedea o altă învoire în oraş aşa de curând.  
Descoperi lângă ea pe aceeaşi bancă un tânăr înalt cu ochii negri, cu tenul măsliniu, dar nu ţigănos, ci frumos, de cum văzuse ea prin filme, ten de spaniol din Andaluzia, cu părul tuns scurt, însă se putea vedea că-i era ondulat, şi cu nişte tulei ce-i creau o mustăcioară subţire pe buza superioară. Era înalt şi chiar îi stătea bine în ţinuta militară.  
La prima vedere părea un tânăr drăguţ care avea un anumit şarm ce te atrăgea. După această fugară inspecţie şi atitudinea sa se mai îndulci. Dispăruse acel ton respingător din exprimarea sa. Acest lucru îl observă cu plăcere şi ostaşul.  
- Eu mi-am declinat identitatea. O mai pot repeta încă odată: Pamfil.  
- Maria.  
- Stai la internat sau eşti localnică, o interogă el mai departe.  
- Aş vrea eu să fiu localnică. La internat din păcate.  
- De ce din păcate dacă nu cer prea mult?  
- Pentru că este acelaşi lucru ca şi la voi în cazarmă. Pamfil observă că dispăruse acel distant dumneavoastră din exprimarea fetei, lucru care-l bucura şi mai mult.  
- Aici ai dreptate. Nu suntem nişte păsări ale cerului!  
- Te referi la libertatea lor sau că eşti într-o şcoală de aviaţie?  
- Nu, nu. Sunt la o şcoală de mecanizate, tehnică de luptă care se deplasează prin propriile sale forţe, pe roţi sau pe şenile.  
Cei doi tineri depăşind perioada de jenă a începutului de cunoaştere au început să-şi spună mai multe despre ei, dar mai ales despre şcoala ce-o urma Pamfil şi la duritatea antrenamentelor de pe terenurile de instrucţie, la viaţa cazonă plină de restricţii şi frustrări.  
- Bine, bine, dar dacă nu-ţi place, de ce ţi-ai ales o asemenea profesie? Nu ştiai că viaţa de ostaş este plină de privaţiuni?  
- Ba da, dar ce puteam să-mi aleg? O şcoală profesională să lucrez toată viaţa într-o uzină sau pe un şantier?  
- De ce nu ai ales un liceu?  
- Ce să facă cu un liceu băiatul de la ţară ai cărui părinţi nu-i pot susţine material continuarea studiilor?  
Nici măcar pe cele liceale nu ar fi putut. La şcoala militară măcar totul este gratuit şi-ţi mai dau şi o soldă lunară pentru o sticlă cu suc sau o prăjitură.  
- Sau pentru ţigări...  
- M-a ferit Dumnezeu de acest viciu. La mine în familie nu se fumează şi nici eu nu am fost curios să mă apuc de fumat. De fapt ne dau gratis o raţie lunară de ţigări. Eu fac schimb cu altceva printre fumătorii cărora nu le ajunge raţia.  
- Foarte bine. Nici mie nu-mi place mirosul de tutun.  
Discuţia dintre cei doi tineri se derula uşor, fără sincope, ca un firicel de apă ce-şi făcea loc scurgându-se printre pietrele albiei, spre locul de vărsare. Când Maria se uită la ceasul brăţară primit cadou de la părinţii săi când a împlinit vârsta de şaisprezece ani, se sperie şi ridicându-se brusc, îi spuse tânărului că se află în pericolul de a întârzia şi de a-şi pierde dreptul la o altă învoire duminicală.  
- Nu-i nimic şi eu trebuie să plec şi aşa nu mai am ce face în oraş. Te voi însoţi doar avem acelaşi traseu.  
- Da, dar atât mi-ar mai trebui să fiu văzută în compania unui militar că aş ajunge de bârfa fetelor din internat.  
- Dar ce au militarii? Au râie căprească pe ei? întrebă el vădit iritat de cum sunt percepuţi militarii de către fandositele de liceene.  
- Nu..., dar..., ştii cum este printre tinerele eleve. Care mai de care să se laude cu cele mai interesante cuceriri...  
- Bine atunci. Mi-aş dori totuşi dacă nu te superi, să ne revedem şi pe viitor. Mie mi-ai plăcut şi de aceea...  
- Da, dar cum putem afla când are fiecare învoire? Doar nu ai vrea să vin la poarta cazărmii şi să întreb de tine! răspunse fata râzând.  
- Se mai întâmplă şi astfel de cazuri, nu te speria, dar cel mai simplu este prin scrisori. Uite aceasta este adresa mea şi tânărul rupse dintr-un plic găsit în buzunar partea cu adresa unităţii militare, pe care i-o înmână Mariei la repezeală. Dacă nu reuşim prin scrisori din alte motive, ne căutăm pe aceeaşi bancă în fiecare duminică. Când unul dintre noi nu este, înseamnă că nu a putut ieşi în oraş.  
- Bine, atunci aşa rămâne. La revedere!  
Pamfil îi întinse Mariei mâna sa bătătorită din cauza exerciţiilor fizice făcute pe terenul de sport şi de la cel de instrucţie. Aceasta emoţionată că va atingea o mână de băiat şi-o întinse cu sfială pe a sa spre Pamfil.  
- La revedere şi aşa rămâne. Ori prin scrisori, ori ne căutăm banca. Eu acum am să traversez pe cealaltă parte, să nu apară cineva cunoscut şi să ai neplăceri după aceea.  
- Mulţumesc. La revedere.  
Fiecare şi-a văzut de drumul său, fata spre internat şi tânărul în aceeaşi direcţie, dar la câteva zeci de metri mai aproape decât internatul fetei.  
- Dacă voi fi de serviciu la poată am să mă uit după tine când treceţi prin poarta unităţii, mai apucă Pamfil să strige iuţind pasul. Parcă dorea să scape cât mai repede de povara acestei întâlniri inopinate de pe Aleea teilor înfloriţi.  
  
Referinţă Bibliografică:
PĂDUREANCA / Stan Virgil : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2416, Anul VII, 12 august 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!