CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  





PĂDUREANCA
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CAP. I  
 
Casa Mariei Păduraru, era parcă aşa cum o sugera şi numele stăpânei, un martor statornic al opririi timpului în acel loc, la marginea unei păduri de foioase, ce urca spre nesfârşirea muntelui. Era ridicată pe un vârf de culme şi ruptă din lumea reală a vremurilor existente. Până şi stilul arhitectural îi era atemporal, cu totul deosebit de al celorlalte case ce compuneau satul din vale, aşezat dea lungul poalelor dealului, pe marginea unei pârâu ce-şi ducea vara molcom şuvoiul de apă venită de undeva din munte, iar primăvara dând uneori şi pe de lături, burzuluindu-se nervos că albia îi este prea mică pentru câtă apă aduce el de la topirea zăpezilor căzute din abundenţă peste munţi şi dealuri.  
Casa reprezenta trecutul, dar prevestea şi viitorul. Deasupra unui beci ce muşca adânc din măruntaiele dealului, se ridicau ziduri solide din piatră lipită cu pământ amestecat cu paie mărunţite (pleavă), formându-se un liant care îmbinau pietrele colţuroase între ele.  
Zidul de temelie avea vreun metru şi jumătate înălţime deasupra pământului. De acolo începea propriuzis construcţia părţii locuite a casei. În faţă era o sală împrejmuită cu o balustradă din scânduri ornamentate de un meşter tare priceput pe mărgini cu fierăstrăul. O adevărată demonstraţie de artă. Stâlpii de susţinere ai balustradei, erau din lemn de brad, sculptat sub formă de şerpi încolăciţi, precum o împletitură de colaci aduşi la ţintirim de cei rămaşi în viaţă, pentru comemorare de sărbători a morţilor plecaţi spre o lume mai bună, încă necunoscută celor vii.  
Casa propriu-zisă, era confecţionată peste temelia din piatră, din două rânduri paralele de bile din lemne de esenţă tare, aşezate unele peste celelalte, apoi între ele era introdus pământ amestecat cu paie mărunţite şi îndesate cu maiul. Rosturile dintre bilele din lemn, atât pe interior, cât şi pe exteriorul casei, erau umplute cu lut amestecat cu paie sau pleavă provenite de la treieratul cerealelor şi balegă de cal, apoi drişcuite şi văruite cu var colorat cu puţină sineală, să-i dea culoarea spre o nuanţă de albăstrui, precum cea a cerului senin de vară.  
Pentru ţăranii acelor vremuri şi a locurilor de munte izolate de restul lumii civilizate, era o adevărată măiestrie în obţinerea plevei. Înainte de a se secera grâul sau alte cereale, în ograda ţăranului mai multe zile la rând, după ce se mătura bine curtea şi se stropea cu apă, se înfigea în mijlocul ei un par din lemn numit steajer, se trecea cu un tăvălug din piatră tras de un cal legat cu funia de acel steajer, pentru bătătorirea locului.  
Acest lucru era necesar ca boabele de grâu sau altă cereală, să nu se amestece cu ţărâna (praful) din curte. Apoi paiele de grâu aduse din câmp cu carul, se întindea pe acest loc bătătorit, numit în termeni populari arman. Se folosea un cal legat de steajer care trăgea un tăvălug din piatră sub formă de stea cu mai multe colţuri, peste stratul de paie.  
Când calul ajungea lângă steajer, i se schimba sensul de mers şi tot aşa, până ce se scuturau toate boabele. Apoi se ridicau paiele, se adunau boabele şi se întindeau din nou paiele pe arman.  
Această metodă de treierat se folosea în general în zonele unde nu existau batoze sau mai târziu combine de treierat. Cu o sanie confecţionată din scânduri geluite din lemn cu esenţă tare şi îmbinate una în cealaltă, curbată în sus la partea din faţă, exact cum sunt şi tălpicile săniilor (de aceea se şi numea aşa), în care pe partea din spate se introduceau bucăţi de cremene alături de altele dintr-un oţel foarte dur şi bine ascuţite. Se relua trecerea peste paie până când se mărunţeau formându-se o pleavă. Pe sanie se aşeza de obicei o greutate, sau un copil mai mare, ori urca chiar cel ce mâna calul, pentru ca trecerea să fie cât mai apăsată peste paie şi acestea să fie tăiate cât mai bine de cremene şi lamele din oţel.  
Acoperişul era confecţionat din şindrilă. Pe fiecare parte exista câte o lucarnă pentru aerisirea şi iluminarea podului, iar pe coama casei avea montat un ornament din şipci confecţionat din scândură prelucrată ca la traforaj. Accesul la cele patru camere se făcea dintr-o sală largă construită propriuzis în afara lor, deasupra beciului, urcând pe o scară cu trepte zidite din piatră prin aceeaşi metodă ca şi pereţii casei.  
Scara era străjuită pe exterior cu o balustradă din bucăţi de scândură prelucrată la fel ca şi cele de la sală, apoi vopsite cu negru, iar la partea de jos avea o portiţă pentru a nu se putea urca animalele.După atâţia ani de când nu a mai fost refăcută vopseaua, culoarea datorită ploilor devenise un fel de gri.  
Accesul la beci se făcea prin faţa casei, la nivelul solului, având două uşi semi rotunde la partea superioara, confecţionate din şipci prinse între ele ca la şah (încrucişate). Aerisirea beciului se obţinea prin acele goluri dintre şipcile uşilor. Iarna uneori mai băga zăpadă în beci, când o spulbera din faţa casei spre pădure, dar nu era o mare problemă scoaterea ei la nevoie. Ferestrele duble erau formate din gemuleţe mici suprapuse câte trei la fiecare cercevea, vopsite şi ele cu aceeaşi vopsea, care a fost cândva neagră.  
De la casa bunicii Maria începea sălbăticia. Dimineaţa când încă nu se ridica roua căzută pe otava crescută pe păşunea dealului, vedeai la marginea pădurii ieşind la păscut cârdul de căprioare sau vulpile flămânde ce dădeau târcoale coteţului puţinelor sale orătanii rămase prin curte. Odată cu trecerea anilor, puterile au părăsit-o pe bătrână şi posibilitatea de a mai pune cloşti şi de a scoate pui, s-a redus la câteva găinuşe, necesare pentru ouă proaspete.  
Moştenise această casă bătrânească uitată de vreme, de la părinţii care îi erau de mult plecaţi spre cele veşnice ca să ducă o viaţă fără de griji, acolo pe unde încă nimeni nu a aflat cum este. Aici pe pământ deveniseră toate o povară a vieţii, odată cu trecerea anilor tot mai împovărători, mai apăsători peste umerii lor nevolnici.  
Sau stins unul după celălalt, fără să sufere prea mult, sau să supere pe cineva, luându-şi cu ei iubirea ce şi-au purtat-o mai bine de cincizeci de ani. De bătrâneţe s-au stins şi de inutilitatea vieţii devenită grea ca şi drumul ce trebuiau să-l străbată uneori până în satul din vale, să-şi mai cumpere câte ceva pentru traiul zilnic sau să-şi rânduiască cele lumeşti în faţa altarului şi al icoanelor din biserica satului, spovedindu-I-se lui Dumnezeu.Nu mai aveau un motiv să mai lupte cu bătrâneţea. Ei erau învăţaţi cu viaţa simplă de sub poalele pădurii, să se scoale odată cu cântecul cocoşului porumbac cocoţat pe ţambrele din gardul coteţului. Tot atunci începea să le bată în fereastră şi primele raze ale soarelui apărut la marginea pădurii, dacă nu cumva vreun pârdalnic de nor nu-i acoperea lumina. Erau obişnuiţi să crească o pasăre pe lângă casă, să culeagă leurdă, bureţi şi hribi din pădure pentru o ciorbă sau să aducă vreascuri uscate pentru foc, cărate cu spatele.  
Cu toate că avea peste o sută de ani de când i-a fost pusă prima piatră de temelie, casa rezista destul de bine împotriva vremii. Când a fost ridicată de străbunii familiei sale, nu a fost o mare problemă decât de forţă de muncă calificată. Materiale de construcţie se găseau pretutindeni. Dealul era destul de bogat în piatră şi pădurea în lemn bun de prelucrat şi folosit ca material de construcţie.  
Mamaia Maria, aşa cum îi spunea Monica, nepoata din partea unicului său copil, înainte de a se retrage aici, în pustietatea acestei case bătrâneşti, lucrase ca învăţătoare într-un sat ce se întindea pe valea râului şerpuitor de la poalele muntelui. Era fiică de ţăran crescută în spiritul muncii şi al credinţei, cu frica lui Dumnezeu.  
La terminarea liceului pedagogic, nu se îndepărtase prea mult de zona rurală în care văzuse lumina zilei. Doar de casa bătrânească se despărţise odată cu măritişul ei, soţul fiind de undeva mai de sus de Buzău, după cum arăta harta atârnată de un cui bătut direct în peretele din clasa unde predase ani buni tainele buchiilor dobândite de ea în anii de studiu de la liceul pedagogic. Provenea dintr-o zona muntoasă şi prielnică mai mult pentru cultivarea pomilor fructiferi, zonă cu oameni harnici şi hotărâţi.  
Aşa le orânduise soarta, ca liceul ei să fie în apropierea unei şcoli militare de subofiţeri şi cum se mai întâmplă adeseori în viaţă, să-ţi întâlneşti alesul atunci când nu te aştepţi, orbecăind fără ţintă pe o stradă, cum a fost şi în cazul lor fără nicio excepţie.  
S-au întâlnit în timpul liber într-un parc, pe o bancă, unde poate nu întâmplător s-a aşezat şi el. Citea o carte şi el, curiosul a intrat în vorbă cu ea pe acest motiv, întrebând-o ce citeşte. De aici cât a mai fost să intre mai cu temei în dialog? Plăcându-se reciproc, şi-au tot dat apoi în timpul liber întâlniri prin diverse locuri cât mai apropiate fie de şcoală sau de internatul ei, fie de cazarma viitorului subofiţer.  
Pentru că la şcoala militară nu exista aceeaşi libertate ca şi la liceu, au urmat scrisorile dintre revederi, care relatau ce uitau să-şi spună la întâlniri. Şi cât curaj găsea fiecare în faţa hârtiei, roz sau de culoarea oului de raţă, foarte rar albă. Aveau ei grijă ca mapele de plicuri pentru scrisori să fie cât mai romantice şi pline de poezie chiar şi prin coloritul hârtiei. Şi câtă fantezie puteau conţine la vârsta adolescenţei acele mesaje însoţite de floricele şi inimioare, desenate după talentul fiecăruia.  
Amândoi îşi terminau studiile în acelaşi an. Ea ieşea educatoare sau învăţătoare, depinde ce post găsea liber, el sergent major într-o unitate militară de mecanizate. Mai avea fiecare doar un an de studiu şi puteau apoi să-şi hotărască singuri soarta.  
Este un fel de a spune, un eufemism, că puteau să-şi hotărască singuri soarta, dacă va continua relaţia dintre ei. De fapt în acele vremuri părinţii aveau un mare cuvânt de spus în această privinţă. Ei hotărau ce-i bine şi ce nu pentru copiii lor, uneori fără să-i mai întrebe dacă şi acestora le este pe plac ce-au hotărât pentru ei.  
Cei doi tineri singurul lucru ce puteau să-l facă, era să nu-şi dezvălui nimănui din familie, iubirea care-i lega şi care le măcina dorinţele de adolescent, pline de entuziasm şi speranţe. La vârsta lor erau prea tineri pentru a fi luaţi în seamă de către cei vârstnici. Însă aceşti tineri aflaţi la primul mugur ce se aştepta să le înflorească în suflet, de un singur lucru erau siguri. Că pe propria răspundere vor ieşi de sub tutela părintească, asumându-şi orice risc.  
Când a sosit şi perioada absolvirilor, după aflarea unităţii militare la care va fi repartizat Pamfil, Maria a început să caute pe hartă o localitate apropiată, dacă nu va găsi post chiar în cea unde era cartiruită unitatea militară, la o şcoală cu un post disponibil, indiferent dacă era de învăţătoare sau de educatoare, numai să fie alături de iubirea vieţii sale. Aşa au şi procedat. Când Pamfil a primit ordinul de deplasare către unitatea militară unde era repartizat, s-a urcat şi ea alături de el în tren şi cu diploma de absolvire în mână, la însoţit până în localitate, (nu am stabilit încă unde se desfăşoară acţiunea) urmând să-şi caute un post la şcoala din comună.  
  
 
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
PĂDUREANCA / Stan Virgil : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2412, Anul VII, 08 august 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!