CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  





PĂDUREANCA
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CIORNA LA UN NOU PROIECT DE ROMAN  
 
CAP. II  
 
Prin mâinile Mariei cum se spune, trecuseră multe generaţii de elevi, pe care i-a îndrumat în tainele literelor, însă după moartea soţului rămânând singură, a vrut să-şi poarte suferinţa departe de larma uliţelor pline de copii gălăgioşi şi neastâmpăraţi. Se afla şi aproape de vârsta pensionarii.  
L-a iubit tare mult pe soţ, fostul subofiţer plecat în anul două mii unu să-şi îndeplinească obligaţiile militare, departe de fruntariile[ 21 - Graniţă, frontieră] ţării, tocmai în deşertul din Afganistan, odată cu primele detaşamente de soldaţi români trimişi în misiuni NATO. Cunoştea de la început ce riscuri ascunde această misiune dar numai aşa putea să avanseze atât în grad, cât şi în funcţie. Apoi mai contau şi acei şaptezeci şi doi de euro pe zi pe care îi primea ca diurnă în calitatea de subofiţer. Doar aceştia făceau diferenţa dintre viaţă şi moartea celor ce plecau voluntar să lupte în Afganistan. Chiar dacă era cea mai mică soldă din cadrul NATO, tot însemna ceva faţă de salariul primit în ţară. Aproape dublu, numai că soţia acum nu mai primea pe lângă salariu şi indemnizaţia de hrană pe care o avea când era în unitatea din Buzău. Aşa erau regulile şi de aceea s-a urcat în avionul de Asia centrală, spre Kandahar.  
Era aflat într-o misiune de patrulare cu subordonaţii săi din grupă pe un TAB , când un grup de talibani au apărut pe şosea îmbrăcaţi în echipament al armatei afgane şi au deschis focul asupra lor, curmându-i lui şi unui alt soldat viaţa, iar pe ceilalţi patru militari aflaţi pe vehicul rănindu-i. Cei din ambuscada talibană au fost ucişi, însă în urma acestei acţiuni criminale au murit doi soldaţi rămâni iar pe ceilalţi patru i-au trimis cu avionul direct într-un spital din Germania. Acasă nu s-a mai întors soţul şi tatăl fetiţei lor, radiind de bucuria revederii, ci a sosit doar sicriul închis etanş şi o grupă de soldaţi comandaţi de un sublocotenent, care şi-au îndeplinit rolul de gardă de onoare. A rămas în urma lui doar durerea. Nici fiica lor nu a putut participa la ceremonia de înmormântare, fiind plecată în Irlanda de Nord într-o misiune culturală ca ataşat cultural pe lângă ambasada română din Dublin.  
Cum înmormântarea trebuia să se efectueze a doua zi după sosirea cortegiului în sat, nu aveau cum s-o mai aştepte şi pe ea. A sosit când a găsit bilet de avion spre ţară, la două zile după înmormântare.  
De atunci, anii au trecut, durerile şi-au găsit locul lor de sălăşluire în sufletele celor rămaşi să le plângă dispariţia şi să rânduiască cele pământeşti după datini. Cei de la Ministerul Apărării Naţionale s-au mulţumit să-i trimită ordinul de avansare post-mortem în gradul de sublocotenent şi câteva cuvinte de condoleanţe, precum că şi-a slujit patria ca un erou căzând la datorie pe câmpul de luptă. Al cui câmp de luptă? Ce avem noi comun cu Afganistanul şi cu talibanii? Este treaba lor să se omoare între ei dacă aşa vor. De ce să moară copiii, fraţii, taţii, şi soţii româncelor noastre?  
Cum nu mai avea rost să rămână în zona Buzăului, Maria s-a retras spre satul său natal de la poalele dealului şi la casa bătrânească, unde a văzut pentru prima dată cum lumina soarelui se strecoară printre crengile copacilor înfrunziţi, deoarece era născută într-un început de vară.  
Până atunci casa a fost lăsată în grija unor rude. La revenirea ei a găsit-o rece şi neprimitoare, cu iz de mucegai prin toate camerele, iar păienjenii ţesuseră adevărate dantelării prin colţurile încăperilor. Sub streşini se cuibăriseră rândunelele care la rândul lor erau concurate de gureşele vrăbii. Nimeni nu le tulburase până atunci convieţuirea în toată această perioadă şi nici Maria nu avea de gând să le schimbe ceva din obiceiuri.  
Mai avea patru ani până la pensionare aşa că profitând de lipsa cadrelor didactice din satele patriei, dascălii găsindu-şi alte preocupări prin întreaga Europă, s-a încadrat repede în rândul puţinilor învăţători ai şcolii din sat şi a preluat o clasă de copii chiar de la prima lor întâlnire cu abecedarul.  
Prefera să aibă o grupă de învăţăcei pe care să-i ducă până în clasa a IV-a, decât să preia o clasă deja formată, despre care să nu ştie nimic, cât de bine au fost pregătiţi până atunci de vechea învăţătoare, o tânără domnişoară care nici măcar nu era de prin apropierea satului, ci venită cu repartiţie cum s-a dus şi ea la Cuca Măcăii, tocmai în zona Buzăului.  
Odată ce va termina ciclul de patru ani, îndeplinea şi condiţiile de a deveni veşnic pensionară, să se preocupe mai mult de ea decât de pregătirea unor omuleţi pentru a intra în viaţă. Apoi o avea şi pe Zoia, nepoţica ei care creştea văzând cu ochii. Era o adolescentă tare frumuşică. O ştia departe de ea dar era bucuroasă că este alături de mamă-sa la Dublin şi că se încadrase destul de bine în colectivul copiilor irlandezi, chiar dacă uneori o mai necăjeau. Culmea era că nu băieţii constituiau o problemă pentru liniştea Zoicăi, ci fetele, care erau mai răutăcioase şi o tachinau că este o româncă imigrantă. Degeaba încerca ea să le explice că nu-i imigrantă, că mama sa lucrează pe lângă ambasada română, că are o funcţie de stat şi că reprezintă România în Irlanda din punct de vedere cultural. Când ele nu vroiau să accepte pe cineva în viaţa lor, nu aveai cu cine discuta. Nu toate erau aşa răutăcioase, dar se găseau destule care să-i strice buna dispoziţie uneori, mai ales că se situa printre elevii cei mai buni din clasă.  
Dorea uneori ca să scape de şicanarea acelor răutăcioase, aşa că trebuia să facă compromisuri, să chiulească de la anumite ore împreună cu ele, sau să le însoţească în escapadele extraşcolare. Toate însă aveau o limită. Nu întindea prea mult coarda şi tot ce făcea zilnic la şcoală sau în afara ei, îi povestea mamei sale, pentru ca aceasta să nu afle prin alte mijloace şi să o certe. Între ea şi mama sa exista o prietenie şi o încredere desăvârşită. Se înţelegeau foarte bine şi se adaptau din mers la condiţiile de a trăi departe de casă, de rude şi de ţară, alături de oameni care uneori le deveneau neprieteni.  
Cel mai dor îi era de mamaia Maria şi abia aştepta să vină vacanţa pentru a pleca spre casa ei de la ţară. Fără să vrea îşi amintea cu drag cum a crescut lângă ea şi cât de bine se înţelegeau. Tare mult o mai iubea bunica, mai ales că era unica sa nepoată. Condiţiile erau aşa de precare încât tinerii nu-şi permiteau să aibă mai mulţi copii decât puteau creşte în condiţii omeneşti cât de cât acceptabile.  
Şi anii petrecuţi de mamă-sa în facultate nu au fost uşor de suportat. S-au făcut cu mari eforturi financiare. Era tatăl ei militar, dar nu avea un salariu atât de mare încât să-şi permită orice. Iar de cel al mamei sale ce să mai vorbim? Ca de învăţător la ţară, unde gradele se dădeau cum se dădeau, preferaţi la avansări fiind cei ce predau la oraş. De ei cine să mai audă? Dacă totul mergea de la sine, nici nu prindeai picior de inspector şcolar pe la ei. Cine să vină din partea inspectoratului cu autobuzul de la RATA[ 22 - Regia Autonomă de Trasport Auto.] în cătunele lor de munte?  
Iată că acum Maria se obişnuise cu singurătatea şi să trăiască aproape retrasă de lume. Avea toate condiţiile civilizate de locuit, casa fiind iluminată electric că doar pe lângă ea trecea reţeaua ce ducea sus spre munte, unde era Ocolul Silvic. Drumul era pietruit şi nu era o mare problemă parcurgerea celor aproape doi kilometri până în sat. Doar să nu înceapă cu defrişarea pădurii cum se auzea, atunci se va duce pe pustii şi drumul lor din cauza circulaţiei maşinilor de mare tonaj pentru căratul buştenilor, dar şi frumuseţea peisajului. Va fi dezolant şi casa va rămâne în calea bătăii viscolelor din timpul iernii.  
Poate că vor începe din altă parte şi-o vor lăsa pe ea în pace, să-şi trăiască în continuare viaţa liniştită în căsuţa de la capătul pădurii, tulburată doar de boncănitul cerbilor şi al ţapilor căpriori, când se luau la încăierat pentru supremaţia în turmă.  
 
Referinţă Bibliografică:
PĂDUREANCA / Stan Virgil : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2311, Anul VII, 29 aprilie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!