CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Impresii >  





Calatorie in Belgia aflata sub teroare
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
NAMUR  
  
După vizitarea supermarketurilor din împrejurimi, apoi a casei memoriale şi a monumentului ridicat în cinstea lui Victor Hugo, obiective întâlnite în drumul ce ducea spre un alt punct turistic de atracţie locală din partea valonă, monumentul şi muzeul de la Waterloo, închinat luptei lui Napoleon Bonaparte din 18 iunie 1815 împotriva coaliţiei armate formată din trupe engleze şi prusace, sub comanda generalului Wellington, unde marele războinic francez a fost învins definitiv, gazdele mele au vrut să-mi arate capitala Belgiei valone şi anume oraşul Namur şi Citadela de la marginea oraşului.  
Ca cititorul să cunoască importanţa acestui oraş, este necesar să intrăm puţin în istoria Belgiei implicit şi a oraşului, atât cât ne poate da ca informaţii internetul, alte surse lipsindu-mi.  
Namurul care în valonă se pronunţă Nameur iar în flamandă şi germană Namen, este un oraș francofon, situat la confluența râurilor Sambre și Meuse. Orașul este capitala Valoniei și reședință a provinciei cu același nume, aflat la 60 km sud de Bruxelles. La 1 ianuarie 2008 avea o populație totală de 107.939 locuitori.  
În perioada anilor 1960, Belgia a trecut printr-un proces de federalizare când s-a format un sistem complex de entități federale. Capitala Regiunii Valonia, una dintre cele trei regiuni federale belgiene, a fost stabilită în orașul Namur. Aici își desfășoară lucrările parlamentul și guvernul valon.  
Oraşul ca formă de sine stătătoare, este relative nou, înfiinţându-se în anul 1977 prin fuziunea a mai multor localităţi din împrejurimi, totalizând împreună aproape 176 kilometri pătraţi ca suprafaţă. Privit de sus de pe zidurile cetăţii situată pe o colină înaltă, se pot observa periferiile oraşului cu trăsături mai mult rurale decât urbane, oraşul dezvoltându-se mai mult pe malurile celor două râuri navigabile, Sambre şi Meuse, Sambre vărsându-se în Meuse în zona “Podului Francez” sau cum este cunoscută de către localnici, în zona Grognon.  
Oraşul Namur are o istorie bogată, datând încă din neolitic când exista sub formă de cetate încă din perioada galo-romană. Mai târziu cetatea a fost mutată mai sus spre munte şi mărită, ajungând la o suprafaţă de 70 de hectare, căpătând forma unui pinten, devenind un bastion de apărare împotriva invaziei altor popoare. Cu timpul, în jurul cetăţii înconjurată cu ziduri groase din piatră, prevăzute cu nişe şi creneluri pentru apărare, s-a dezvoltat o localitate romană, care cu timpul, prin Evul Mediu, mai bine spus prin secolul al X - lea devine capitala unui comitat numit Namur, parte integrantă a imperiului romano-german. Mai târziu, începând cu anul 1429, Comitatul Namur este integrat domeniilor burgunde din Ţările de Jos, deoarece acest comitat a fost vândut de către, Ioan al III-lea de Namur în 1421 lui Filip al III-lea de Burgundia. În 1701 orașul este ocupat de francezi iar în 1704 va fi bombardat de olandezi.  
În 1711, Ludovic al XIV-lea redă independența Comitatului Namurului, impunându-l drept suveran pe Maxilmilian-Emanuel de Bavaria, dar în 1714, la moartea acestuia, Namurul se realipește Țărilor de Jos. Mai târziu va intra din nou în conflict cu Franța.  
După 1750 începe epoca arhitecturală și de urbanizatoare a orașului. Împăratul Francisc Iosif distruge în 1782 multe întărituri și monumente, dar păstrează cetățuia. În perioada revoluției franceze, austriecii sunt alungați în 1789, dar se întorc în 1790, apoi sunt din nou alungați de către trupele revoluționare franceze în frunte cu generalul Dumouriez. Francezii înlătură orânduirea feudală și reorganizează teritoriul, formând departamentul Sambre-et-Meuse în 1794, ce își are reședința la Namur. După înfrângerea lui Napoleon (la Waterloo în 1815), Namurul face parte din Regatul Unit al Țărilor de Jos, care restaurează cetățuia. În 1830 ia ființă Belgia, și începând cu această dată, orașul devine belgian. În 1863, orașul a fost reînnoit, în afară de cetățuie. Orașul a mai fost bombardat în 1914, 1940 și 1944, în timpul celor două războaie mondiale.  
Belgia este situată pe frontiera ce divide Europa germanică de Europa latină iar cele două mari regiuni ale țării marchează acest lucru. Regiunea de limbă olandeză - Flandra, situată în jumătatea de nord a țării, are 58% din populație iar regiunea de limbă franceză - Valonia, situată în jumătatea de sud, are 32% din populație. Regiunea Capitalei Bruxelles, oficial bilingvă, este o enclavă majoritar francofonă situată în Regiunea Flamandă, dar în apropiere de frontiera cu regiunea valonă și are 10% din populație. O mică comunitate germanofonă există în estul Valoniei.  
Numele de Belgia provine din numele provinciei romane Gallia Belgica, situată în extremitatea nordică a Galiei, locuită inițial de către belgi înainte de invazia romană din anul 100 înaintea erei noastre, un amestec de popoare celtice și germanice. Aceștia sunt menționați de către Iulius Cezar în “Commentarii de Bello Gallico”, numindu-i drept cei mai puternici dintre gali.  
Revoluția Belgiană din 1830 a dus la înființarea Belgiei independente, catolice, burgheze, neutre și oficial francofone, condusă de un guvern provizoriu și un congres național. De la instalarea lui Leopold I ca rege, la 21 iulie 1831 (astăzi sărbătorită ca zi națională a Belgiei), Belgia este o monarhie constituțională cu o democrație parlamentară, şi cu o constituție seculară bazată pe codul napoleonian. Deși inițial restrâns, votul universal pentru bărbați a fost introdus după greva generală din 1893 (cu vot plural până în 1919) și pentru femei după 1949.  
Cunoscând acum cât de cât istoricul Belgiei şi mai ales al capitale regiunii valone - oraşul Namur, cu ajutorul informaţiilor culese de pe internet din Wikipedia oraşului Namur, intru de acum asupra impresiilor ce mi le-a lăsat această zonă, fiind un turist român sosit pentru prima dată pe pământul belgian.  
De la Tongrinne spre Namur, sunt circa 20 de km şi se ajunge foarte uşor, Belgia fiind brăzdată în lung şi în lat de autostrăzi si şosele naţionale în toate direcţiile, cu benzi de mare viteză.  
Desigur că de mare ajutor ne era pentru a nu o lua spre o directive greşită şi GPS –ul montat pe bordul maşinii, care continuu ne atenţiona în limba franceză încotro să ne îndreptăm şi ce distanţă mai este până la schimbarea direcţiei de mers.  
Odată intrat în oraşul Namur, un oraş vechi, cu o arhitectură pe măsură şi cu o influenţă arhitectonică atât germanică cât şi franceză, ne-am îndreptat spre Cetate, punctul nostru terminus. Până sus în vârful cetăţii am urcat pe serpentine într-o zonă împădurită de munte şi plină de linişte şi verdeaţă. Doar foşnetul roţilor tulbura acea linişte monumentală şi torsul liniştit al motorului, lăsat să urce agale. Zidurile groase ale cetăţii ne însoţeau în tot timpul, întreaga cetate fiind înprejmuită cu acestea, foarte înalte şi groase, construite din piatră şi străjuite din loc în loc cu turnuri de observaţie.  
Pe platoul de sus, exista o parcare largă iar deasupra, în capătul ei dinspre intrare, o clădire ca un anfiteatru, pe toată lungimea parcării, în faţa căruia se găseau bănci din beton în trepte ca pe un stadion, sau mai bine spus ca într-un teatru în aer liber. Clădirea apărea precum o loje cu multe încăperi ca într-un teatru, sau ca o galerie romană de unde puteai urmări luptele de gladiatori pe vremuri. În dreapta parcării se afla un mic restaurant unde puteai să serveşti orice, iar în faţă, chioşcul de informare şi de luat bilete dacă doreai să vizitezi “Tera Nova”, muzeul din acea cetate romană multiseculară şi tot de acolo începea vizitarea obiectivului turistic.  
Cetatea ca întindere este foarte mare, aşa cum am spus la început, pe o suprafaţă de peste 70 de hectare. Din parcare poţi desigur să pleci pe partea contrară venirii noastre în oraş, coborând pe malul Meusei, unde existau porturi de acostare şi îmbarcare de călători pentru navele de pasageri, sau poduri de traversare pe celălalt mal. Exista un mijloc de transport pentru turiştii dornici de vizitarea cetăţii sau de petrecere a timpului liber într-un mod relaxant, în aer liber şi curat, cu linişte şi un peisaj plăcut, format de un mic trenuleţ rutier, o constructie de epocă, viu colorată, cum se întâlnesc şi pe litoralul românesc şi care făcea legătura dintre cetate şi oraş.  
Din parcare începeai să cobori spre întinderea cetăţii. Parcarea se află pe platoul din vârful ei. Te întâmpinau zidurile groase, înalte de peste zece metri în anumite locuri. Din cele aflate de la prietenii mei, după epoca romană, această cetate a folosit şi ca închisoare. Între ziduri existau spaţii libere de plimbare sau de folosinţă în cine ştie ce scopuri în vremurile trecute, acum pline cu verdeaţă. Existau multe tuneluri care străbăteau cetatea cu bolţi înalte, unele închise la capete cu porţi din lemn, securizate cu lacăte. După ce coborai primul nivel, în faţa turistului aflat în vizită apărea o mare clădire zidită din piatră semănând mai mult a închisoare după formă şi modul de acces în clădire, de sus în jos, pe niste podine din lemn ce duceau la uşile din partea superioară. De fapt pe acolo acum se făcea aprovizionarea cu cine ştie ce produse după cum am văzut, dar desigur că şi de jos se putea intra în ea. Numai când am coborât la cel mai jos nivel de vizitare, am constatat că acum acolo era de fapt muzeul “Tera Nova” format din două clădiri, una mică şi alta imensă. La parter exista un birou de informare şi casele de bilete pentru vizitarea muzeului.  
Existau mulţi copii care se jucau în spaţiile special amenajate de joacă. Ca să fie ca la noi într-o locaţie unde vin oamenii să se relaxeze în weekend, lipseau grătarele cu mici şi bufetele cu bere. Desigur că existau şi aşa ceva, dar nu la scară românească şi nu cu băuturi alcoolice şi mici, ci cu anumite gustări şi răcoritoare.  
Coborând de la un nivel la altul al cetăţii, care de sus de la parcare şi până jos la nivelul râului cred că avea pe verticală în jur de 35 – 40 de metri, am întâlnit pomi înfloriţi, magnolii albe puternic mirositoare de o frumuseţe deosebită, acolo printre movilele de pământ înverzit şi zidurile inerte din piatră pe care creşteau muşchi verzi.  
Spre extremitatea din dreapta a cetaţii se întindea oraşul de dincolo de malul Meusei până sus pe colinele de la mărginea oraşului, cu spaţii verzi, curţi înconjurate de garduri din lemn de parcă te aflai într-o zonă ardeleană a noastră, case rustice, cu nimic mai deosebite ca ale noastre.  
Oraşul ca urbe era doar pe malul Meusei şi a Sambrei, în rest totul era pitoresc ca un cătun de munte. Pe malul apei însă clădirile erau impunătoare şi moderne, iar navele de pasageri tulburau apa limpede şi curată a râurilor, cu elicele lor aflate în mişcare. Erau clădiri cu două, trei sau patru nivele, cu acoperişuri din ţiglă de diferite culori sau model, chiar şi blocuri cu până la zece etaje. Un oraş întins mai mult pe malurile celor două ape navigabile şi mai puţin spre colinile din împrejurimi.  
Prietenii mei au mai fost în aceste locuri în vizită, însă nimic nu-i oprea să filmeze şi să fotografieze tot ce era impresionant şi frumos şi intradevăr aveam ce fotografia sau filma.  
După vizitarea şi părţii de jos, unde se găsea muzeul Tera Nova, am urcat nişte trepte abrupte care ne-au cam amintit că suntem fiecare la peste 60 de ani ca vârstă şi am revenit la parcarea unde am lăsat maşină. Aici pe terasa cochetului restaurant ne-am delectat fiecare cu o cupă de îngheţată delicioasă, apoi am mers să fotografiem clădirea castelului din spatele anfiteatrului, o clădire impunătoare, cu două etaje, cu geamuri mari ovale la partea superioară şi mansardă şi multe lucarne în acoperiş aşezate pe alte două nivele. Cred că acoperişul din plăci de ceramică gri închis avea peste cinci - şase metri înălţime. Faţada clădirii era placată cu piatră de rău şi cărămidă iar curtea era împrejmuită cu un gard metalic din fier forjat. În faţa sa se deschidea un platou pavat cu piatră cubică, de unde pornea râpă împădurită, plină cu verdeaţă până pe malul Meusei.  
Întoarcerea a fost cu mici peripeţii deoarece doamna Bonte necunoscând traseul, se ghida după ce ne spunea “doamna” electronică din GPS. Cum totul este bine când se termină cu bine, nici noi nu am avut parte de altceva decât de o reîntoarcere şi am luat-o pe traseul ratat spus de “ghida” noastră electronică, poate cam tarziu.  
La întoarcere trebuia să avem o abatere de la traseu spre localitatea unde locuiau copiii gazdelor mele, pentru recuperarea nepoţilor ce trebuiau să iasă de la şcoală şi ducerea lor la bunici. Ce m-a impresionat pe mine intrând într-o zonă rurală, cu drumuri asfaltate şi fără de gropi, a fost când într-un sat cu nimic deosebit de alt sat din România în zonă de podiş, nu ştiu dacă erau în el câteva sute de locuitori, avea un stadion de fotbal cu nocturnă. Nu era ea la standardele impuse de FIFA, dar se putea juca fotbal de agreement sau competiţional la nivel sătesc, la orice oră din noapte, fără nicio problemă.  
Pe traseul de întoarcere trebuia să trecem printr-un oraş din gara căruia a doua zi luam trenul spre Bruxelles. Cel mai mult m-a distrat când nepotul domnului Bonte, un puşt blond spre roşcat, îl învăţa pe bunic cum se pronunţă corect cuvântul Gembloux, accentuând pe fonetica cuvântului în limba franceză. Ei studiau la şcoală cu vorbire franceză şi conversaţia lor numai cu noi se făcea în romană, între ei vorbind în franceză. Casa copiilor familiei Bonte era una cu un etaj, placată cu cărămidă aparentă în culori intercalate de bej şi marou de diverse nuanţe. Era ca peste tot în localităţile belgiene, o casă înaltă care la fiecare nivel avea cel puţin trei metri, acoperită cu plăci din ardezie gri. Restul drumului a fost dominat de discuţiile celor doi fraţi, băiat şi faţa cu bunicii lor. Trebuie amintit că mai lipseau din echipa de nepoţi, sora cea mare, o domnişoară de liceu de vreo cinsprezece ani, tare frumuşică şi isteaţă , flebeţea bunicii după cum mi-am dat eu seama şi al doilea băiat, elev cu internat la o şcoală de meserii.  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Calatorie in Belgia aflata sub teroare / Stan Virgil : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2178, Anul VI, 17 decembrie 2016.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!