Cap. 1 (FRAGMENT)  

Nuntă îndoliată  

Afară crivăţul şuiera năprasnic, chiar dacă calendaristic trebuia să fie primăvară şi să răsară brânduşele printre copacii pădurii de deasupra satului. Crengile stejarilor şi ale fagilor erau încărcate cu omătul gata să se desprindă în avalanşe, la orice bătaie de vânt mai puternică. Codrul gemea de greutatea zăpezii iar copacii scârțâiau din toate încheieturile. Parcă atâta zăpadă nu a fost în luna martie, în nicio iarnă ca în acel an.  

Gligor Creangă îşi făcea de lucru prin atelierul său de fierărie, numai să nu o mai audă pe Elisaveta, soţia sa, văicărindu-se. Îi sosise sorocul şi durerile facerii o păleau destul de des, aşa că ţipetele tinerei femei, străpungeau viscolul de afară, precum urletul unei haite de lupi hămesită de foame, spărgea liniştea pădurii. Era în dimineaţa zilei de douăzeci şi şase martie o mie nouă sute doi, o zi plină cu ninsori viscolite şi cu un crivăţ de ziceai că eşti în miezul iernii, nu în luna lui mărţişor.  

Viscolul şuiera spulberând omătul depus pe crengile stejarilor ce străjuiau ca o perdea de protecţie îngrămădirea de case a satului Dolheşti din judeţul Neamţ. Purtau omătul spre vale, aruncându-l în apa râului Ozana, ce cobora de sub Muntele Doliei, avându-şi izvorul in satul Boboieşti, trecând prin Popeni, Pîţîligeni, Stânca, Leghin şi apoi prin comuna Vânători - Neamţ, urmându-şi cursul său milenar spre întâlnirea cu râul Moldova.  

Ozana era nepăsătoare la tot ce se întâmpla în acea zi duşmănoasă, ducându-şi undele pe sub pojghiţa de gheaţă formată la maluri, spre întâlnirea cu sora mai mare, la fel de învolburată şi sprinţară, numită Moldova, nume căpătat de la ţinuturile pe care le traversa cu apele sale cristaline şi repezi.  

Casa lui Gligor Creangă era situată spre marginea de intrare a satului Dolheşti, imediat ce treceai de centrul comunei Pipirig, într-o coastă a Dealului Cotnărel, nu prea înaltă, dar plină cu fagi şi stejari seculari.  

De cum se licărise de ziuă, chemase aşa zisa moaşă a satului, o bătrânică adusă de spate ca o seceră, uscăţivă, de-ţi ziceai că dacă nu ar avea pielea, i s-ar împrăştia oasele pe jos, după cât era de străvezie, însă pricepută la asistarea naşterilor. Adusese pe lume în viaţa sa o droaie de copii atât în sat, cât şi prin cătunele învecinate.  

Fierarul a încălzit nişte apă pe jarul de la forjă, într-o doniţă din tablă făcută de el şi punându-i bătrânei la îndemână cele necesare naşterii pruncului, plecă să-şi facă de lucru în atelier, lăsându-le în grija lui Dumnezeu pe cele două femei. În odăiţă, soba duduia plină cu lemnele încinse.  

Lovea Gligor cu furie ciocanul de nicovală, de săreau scântei în tot atelierul, modelându-şi cu iscusinţă potcoviţa înroşită în cărbunele din vatra forjei, pentru un nou cerc necesar butucului unei roţi de căruţă.  

Moştenise acest atelier de la tatăl său, de la care învăţase şi meseria de fierar - rotar şi potcovar, cum şi părintele lui o primise de la tătâne-său, care şi-a adus sculele fierăriei peste munţi, tocmai din Ardeal, din zona Bistriţei Năsăud cu mare sacrificiu, când s-au refugiat înaintea anului o mie opt sute, din faţa urgiei ce se abătuse peste bieţii români, obligaţi să-şi lepede credinţa seculară şi să treacă la biserica Unită cu Roma, romano-catolică. Cine nu o făcea, era persecutat de către autorităţile vremii, aşa că au preferat să-şi părăsească agoniseala, lăsându-şi casele în grija Celui de Sus, încărcând tot ce aveau mai de preţ în căruţe şi cu acestea pline cu ce puteau lua cu ei, însoţiţi şi de alţi mocani din zona respectivă, au purces pe calea pribegiei, trecând munţii, în Moldova domnitorului Mihail Şuţu.  

Bunicul său, ca să-şi făurească foalele forjei, a trebuit să cumpere o piele argăsită de bou, din care să-şi confecţioneze singur burduful, fără de care nu se putea apuca de fierărie. Era iscusit bătrânul ardelean şi această trăsătură a transmis-o ca moştenire tuturor celor de parte bărbătească din familia sa.  

Gligor era un bărbat tânăr, doar ce împlinise douăzeci şi opt de ani, frumos la chip, cu ochii albaştri ca zorile înseninate de vară, cu o mustăcioară neagră ca pana corbului şi nişte zulufi ondulaţi de ziceai că este vreun arhanghel coborât pe pământ, nicidecum fierarul satului.  

În ţinuta sa semeaţă, deţinea trăsăturile dârze ale ardeleanului, care nu se lasă învins în faţa greutăţilor, chiar dacă era născut între munţii Neamţului, la poalele muntelui Ursoaica.  

Era priceput la multe îndeletniciri, săritor şi oricând gata să-l ajute pe cel aflat în nevoi, poate că şi de aceea l-a acceptat până la urmă Veta ca soţ (aşa cum o alinta el) , cu toate că se ţinea de ea un alt tânăr din satul Pîţîligeni, de care-i plăcea tare mult. Acesta poate şi că era primul flăcău pe care-l cunoscuse mai bine, de pe când în pieptul său inima începuse să-i freamăte, precum frunza pe ramul unui copăcel tânăr, sub adierea vântului şăgalnic de primăvară. Aşa-i tremura şi ei sufletul tânăr la apropierea vreunui feciorel chipeş şi îndrăzneţ, care să-i adreseze vreo vorbă plină de înţelesuri, numai de ei pricepută.  

Poate că Elisaveta şi l-ar fi dorit pe acela de soţ, fiind un zdrahon de mocan bine legat şi arătos ca june, crescut mai mult la stână, cu jintiţă şi caş proaspăt de oaie, dar părinţii l-au preferat de ginere pe Gligor, om cu munca în vatra satului, nu ca celălalt dus mai tot timpul peste muntele Chiţigaia, la păşunat cu oile, de la topirea zăpezilor şi până după Sfântul Dumitru, când se înturna în sat cu turma în stabulaţia de iarnă.  

Gligor câştiga destul de bine din meseria de fierar şi avea de lucru mai tot timpul, fiind singurul meseriaş din zonă.  

VA URMA