Ei mă întreabă ce sunt.
Eu nu știu ce să le zic.
Acasă vorbesc limba albanezilor,
Doar că nu sunt albanez.
Cine sunt, și eu mă întreb.
Prietenii mei sunt mai ales rromi,
Dar noi nu suntem rromi.
Nunțile, noi le facem ca ei,
Și deseori și cu ei,
Doar că noi nu le știm limba.
Bunicul meu, și bunicul bunicului meu,
Și toți strămoșii mei
Nu [o] mai știau [nici ei].
Eu nu știu ce sunt.
Poate că pân' la moartea mea
Voi ignora cine sunt.
Cred că nu-i nimeni în lume ca noi,
Nimeni care ignoră astfel ce este.
Totul, ignor totul din trecutul meu,
Nu știu de unde vin,
Nu știu ce sunt,
Și de ce nu [o] știu – chiar și p-asta nu o știu.
Selĭahedin Krĭueziu, poem pentru hașcalii, făurar, 'nouăzeci și trei
